Fragmente de jurnal marinăresc (III) – Adrian ONICESCU
Copil fiind auzeam în familie vorbindu-se despre un unchi navigator, ofiţer radiotelegrafist pe navele de pescuit. Odată, în copilărie chiar l-am văzut în casa rudelor. Un tip înalt, bărbos, cu plete până la umeri. Asta în anii şaptezeci când miliţia tundea chilug oamenii pe stradă când îi prindea cu părul mai lung decât norma, nedefinită nici ea precis. Ochi albaştri, privire „beatles”, în blugi din cap până în picioare. După mai mulţi ani a venit în vizită însoţit de proaspătă soţie. O tipă provocatoare, din ginta marilor hinduşi ajunşi pe meleaguri tracice să predea lecţii despre viitor de la catedra palmei beneficiarilor. Frumoasă şi inteligentă. Cânta într-un restaurant. Nu-i lipsea deloc un pospai de cultură. Ea l-a întreţinut în şcoală. El nu a uitat asta niciodată, Ani de zile nu am mai auzit decât zvonuri vagi despre acest unchi. Povestea lui însă a prins rădăcini în mintea mea. Ştiam că nu poţi intra în examen la şcoala de ofiţeri radiotelegrafişti decât dacă eşti posesorul unui brevet obţinut în armată. Când a venit sorocul am cerut să fiu repartizat în serviciul militar la radiolocaţii. Un iad la capătul căruia m-am ales cu brevetul. După absolvirea şcolii de ofiţeri am început să navighez.
Într-o bună zi am luat legătura, prin radio, cu Pilici, aşa i se spunea pe vapoare unchiului meu. Îşi onora porecla zilnic, într-un cerc de profesionişti redutabili ce formau conducerea navei de pescuit: El, comandantul, şeful mecanic şi vreo câţiva ofiţeri. Valuri de băutura se agitau în ei cu fervoare, bravii ofiţeri deveniseră un fel de interfaţă între apă mării şi whisky. I-am văzut odată pe comandantul lui în timpul unei manevre de acostare la nava noastră pe timp de furtună, în plin ocean Atlantic. S-a întâmplat să pescuim în aceeaşi zonă, în vestul Africii. Cele două nave urcau şi coborau pe valuri, când sus, când jos apropiindu-se până în punctul în care au fost legate cu parâme şi au ajuns bord în bord să formeze un corp comun fără cea mai mică zgârietură.. Trebuia să luăm nişte materiale de la nava lui, „Cindrelu”. Comandantul, într-un bord, cu capul tandru sprijinit de tocul uşii dădea comenzile de abordare înclinat la 30 de grade de parcă s-ar fi temut că pică uşa dacă n-ar susţine-o. Privea cam pe sub sprâncene părea că mizează totul pe instincte ca într-un joc adaptat de ruletă rusească. Cinci grade babord! Maşina jumătate înainte! Steady timonă! Dead slow ahead! Navă cât un bloc de patru etaje având alte patru afundate sub linia de plutire asculta obedientă comenzile şi s-a apropiat de celălalt mastodont ca un câine în lanţ. Manevra executată cu o precizie milimetrică. Dacă încercai să bei o cafea pe acea vreme, jumătate se varsă pe jos. Orice încercare de a desena două linii paralele eşua în „X”. Nu aflai o picătură din sângele comandantului şi a bravului său echipaj să nu fie conservată în whisky sau cocârţ, după posibilităţi.
Pilici a venit în cabină la mine cu o sticlă de whisky. Aşa ne-am văzut pentru prima oară. Sticlele acestea îi erau fidele şi posesive ca nişte leucocite. Observator fin al realităţilor, Pilici stătea în whisky ca un leu într-un câmp de ierburi lichide, la pândă. Observator fin te surprindea adesea cu câte o aluzie la Shakespeare, plasa oameni şi evenimente în categoriile lui Freud cu aceeaşi dezinvoltură cu care sărea în caz de nevoie de la whisky la vodcă sau chiar la rachiul maritim preparat la vapor din cartofi. Era un electronist pătimaş. Un umor fin, exersat nu-ţi permitea să te moleşeşti, să laşi garda jos. Nu l-a deranjat că nu beau, era convins că oamenii se adună pe criterii de asemănare şi complementaritate. Eu eram partea din universul lui care nu bea, îl echilibram. Ne-am întâlnit odată în Tulcea, eram amândoi cu navele în reparaţii. Nevastă-sa venea o zi – două la el apoi plecă acasă cu prada. Cheltuia tot şi repede, rămânea perioade lungi fără bani, el venea din voiaj, achita datoriile lăsa provizii şi plecă din nou. Gurile rele vorbeau că nu-şi petrecea în singurătate lungile luni de absenţă a lui Pilici. În perioada acelor reparaţii ne apropiasem mult.Ne vizitam mereu la vapor. Într-una din zile mă invită la o petrecere în patru, el şi două prietene mai vechi dintre care una era a lui iar cealaltă voia să mă cunoască pe mine. N-avea deloc gusturi rele Pilici, îl invidiam puţin. E frumoasă candidata? L-am întrebat. O să-mi pupi mâna, nepoate, mi-a răspuns.
Seara ne-a apucat pe o stradă în Tulcea, prietena lui venise şi o aşteptam pe cea hărăzită mie. Măi, sigur e frumoasă tipa? Îl întreb pe Pilici pentru ultima oară. Beton!, mi-a răspuns persuasiv. Deodată două mâini îmi acoperă ochii din spate: Ghici cine e! Aud un glas de clopoţel: Mă desfac precum o fiară hămesită din capcană şi mă întorc: Orizontul nu se mai vedea pe vreo 200 de grade. Îl Ocupa era ea, menita, hărăzita blestematului meu destin! Cărnurile trandafirii se năpusteau prin fantele paltonului precum o meduză strânsă în pumn. Mi-a întins mâna să facem cunoştinţă. Nu am putut să o strâng, abia i-am cuprins un deget cu palma larg deschisă. Unghiile roşii mi-au întărit bănuiala că e vorba de o femeie. M-am scuzat că nu o să le ţin companie decât zece minute dar Pilici mi-a amintit zâmbind suav că sunt ofiţer radiotelegrafist şi noi nu facem serviciu seara la navă. Am fost înghesuit într-un taxi şi abia atunci am înţeles disponibilităţile de neimaginat ale maşinii Dacia de a-şi mări ca un şarpe volumul pe dimensiunea prăzii. După trei explozii de cauciuc am ajuns într-unul din blocurile cu patru etaje în care am intrat forând în gheaţă protectoare a uşii de la intrare. Înăuntru la fel: petrecerea din frigider.. Imediat ce am intrat, Pilici îşi ia aleasă de braţ şi se refugiază într-una din camere. Nu înainte de a ne arunca din mers un epitaf: „vă las, porumbeilor!”. Era deja târziu, portul departe, zona nu-mi era cunoscută, străzile în beznă şi întunericul din cameră era o bună pavăză împotriva deochiului şi sperieturii. Dimineaţa Pilici mi-a spus că generozitatea de care am dat dovadă mă va propulsa în analele filantropiei universale. Trecuseră ani de când ultimul pelerin îşi mai făcuse pomană.
Prin 1988 Pilici a primit o lovitură teribilă a destinului. Când se întorcea din voiaje îşi vindea blugii, ţigările, cafeaua, sau, carpetele cu Răpirea din Serai în magazinele tip „Consignaţia”. Oficial, câştiga şi statul, bunurile erau introduse în ţara legal. Numai că un vecin mai invidios l-a turnat. Organele de miliţie au analizat cazul şi au declarat că nu avea voie să vândă lucrurile chiar dacă erau introduse în ţara legal. Nu avea voie să le vândă nici ca vechituri spunea indignată vocea militarizată a poporului. I-au primit marfa la consignaţia, e şi asta o formă de instigare, dar tranzacţia începută şi derulată legal a fost interpretată ca ilegală. Nu poţi fi absolvit de vină prin necunoaşterea legii. Pe el l-au înfundat angoasele ascunse ale ţării, neexprimate juridic, implicite. Oamenii muncii nu trebuiau să se îmbogăţească din sudoarea poporului. L-au arestat şi pe el şi pe nevastă-sa şi i-au condamnat pentru contrabandă. Pe el l-au eliberat după ce l-au condamnat la închisoare cu suspendare. Pe nevastă-sa care adusese mai multe bunuri la „Consignaţia” au condamnat-o la şase luni de închisoare, evident, cu executare. După eliberare a trăit din mila vecinilor sau pândind la ghena de gunoi. El a fost repartizat pe o navă în reparaţii la Tulcea. Nu i s-a mai permis să iasă din ţară. Am pierdut legătura cu el, nu ştiam unde s-a mutat, nimic. Acum câţiva ani fiind în oraşul său undeva pe la munte am început să întreb despre singurul navigator din zonă. A, păi nu ştiţi? Domnul Pileandru nu mai este. Soţia lui, după un stagiu la spitalul de boli nervoase îşi găsise un iubit oficial. Amândoi împreună beau mai puţin decât Pilici singur. Au început să locuiască în acelaşi apartament, toţi trei. N-a mai durat mult şi Pilici a făcut un accident cerebral. A rămas paralizat pe jumătate din corp. Abia mai vorbea. Mergea în cârje. Nu cad eu legumă pe capul nimănui mai spunea din când în când. Într-o zi a rugat un alt pacient să-i cumpere o sticlă de vodcă. Dar viaţa de la etajul opt a spitalului nu a devenit prin asta mai suportabilă A doua zi i-au găsit corpul zdrobit în rondul de flori.