Fragmente de jurnal marinăresc (IV) – Adrian ONICESCU
În ciuda faptului că am fost o singură dată în viaţa mea la un bordel, prima şi ultima oară, am trăit printre prostituate. Nu mă refer la fauna indivizilor, femei şi bărbaţi care de-a pururi şi-au vândut sufletul prin căsătorii din interes, a politicienilor, a popilor care negociază cu mortul pe masă, a medicilor cu simbrie la stat care te lasă să mori dacă nu le plăteşti pe loc. Mă refer chiar la femeile care se vând cu sinceritate, fără subterfugii. Mi-au fost profesori de supravieţuire, chiar dacă nu am avut cu ele decât relaţii de tatonare sau amiciţie. Dacă vreodată s-a întâmplat să mă apropii de vreuna până la temperatura unei încropeli erotice, a fost pentru că recunoşteam trăirile femeii din ea, nu pe cele ale precupeţei şi numai atunci când aveam certitudinea că ignorase pentru moment imaginea clientului potenţial din mine. Ne trezeam deodată ce ne recunoaştem, două biete suflete rătăcitoare eşuate o clipă pe acelaşi spaţiu al singurătăţii.
Există şi o faună de femei cărora nu le lipsesc mijloacele de existenţă. Le găseşti prin câteva ţări ale Europei Irlanda, Rusia, unele ţări nordice sau prin Canada. Vin la vapor pentru că sunt supraponderale şi nu-şi găsesc cu uşurinţă un partener. În plus sunt mari amatoare de desfăşurări bahice. Resimt acut, insaţiabil nevoia să bea. Whisky, sub formă de lăzi; repartizate pe unităţi de noapte. Dar sunt şi femei, unele frumoase chiar, care vin ca să petreacă. După o lună de navigaţie puţini sunt aceia care le-ar refuza. Ele nu sunt bine văzute printre prostituate nu atât pentru concurenţa pe care o fac cât pentru viciul cărora li se dădeau. Plăcerea şi dependenţele senzuale nu sunt bine văzute printre colegele de breaslă. Sunt blamate în branşă prostituatele care amestecă meseria cu plăcerea. Profesie complexă, ce mai, nu ai succes fără un dram de actorie de psihologie, fără ştiinţa manipulării prin cuvânt, gest imagine sau prin promisiunile pe care le deşteaptă în mintea bărbaţilor fără ca măcar să vrea asta conştient, cu tot dinadinsul. La ele ludicul se îmbină cu didactică. Bărbaţii sunt nişte copii mari, inteligenţi care nu pot fi minţiţi cu un singur clişeu, tipologiile sunt prea variate. În plus fetele trebuie să ştie să improvizeze când un client dezertează dintr-un tipar fără să poată fi strunit într-altul. Uneori fiarele disimulate în bărbaţi cu înfăţişările cele mai domestice se pot năpusti în căutarea plăcerii până la crimă, graniţele sunt fluctuante voluptatea e înrudită cu suferinţa şi unii le confundă atât la ei înşişi cât şi la ceilalţi.
În porturile româneşti dar şi în Brazilia sau Cuba femeile care urcau pe vapoare aveau aceleaşi specializări ca şi clienţii lor, duble specializări deci. Erau femeile comandantului, ale şefului mecanic, ale ofiţerului unu, ale ofiţerului radio şi cele mai puţin profesionalizate care frecventau numai cu marinarii. Există şi zodii care asigură permanenţă în sistem, berbecele sunt mai rare în profesie. Abundă capricoarnele, vărsătoarele, gemenele, scorpioanele. Leoaicele practică un tarif care pare conectat la PIB-ul Japoniei. În Cuba nu există prostituate. Dacă ar exista o ţară de doctori acolo nimeni n-ar mai fi doctor. Multe sunt ziua profesoare, inginere iar seara le găseşti în căutare de clienţi pe străzi sau prin baruri. Greu le faci faţă conversaţiei; noroc că ele se adaptează.Pe una dintre ele am îndrăznit să o întreb cum se îmbină la ea ziua cu noaptea? Mi-a spus că… e o personalitate multifatetică, dialog de stradă, unde conversaţia se cantonează de regulă în zona periferică a vocabularului şi ideaticii, unde sentimentele sunt reduse la valori de emoţie ca să se poată proteja.
Faţă de toate ţările, Brazilia ocupă un loc aparte. Românii sunt cei mai săraci navigatori. Un dolar şi jumătate pe zi, ofiţerii şi un dolar marinarii… ce puteai face cu ei? O bere costă un dolar prin baruri. Nu mi-a fost niciodată foarte clar pentru ce veneau fetele astea la vapor.. Cert era că acel tip de relaţii tarifate semănau foarte mult cu normalitatea, se confundau adesea cu ea. Femeile îşi alegeau partenerul şi în multe cazuri rămâneau cu el atâta vreme cât nava stătea în port. În Cuba, şefului mecanic i s-a pus pata pe partenera unuia. I-a oferit 200 de dolari pentru o noapte. Fata, culmea, l-a refuzat şi a rămas în continuare cu primul în ciuda faptului că acesta nu mai avea un chior în buzunare.
„Dacă aş fi acceptat, ai mai fi vorbit cu mine a doua zi?” a întrebat fata. Noi credeam cu convingere că a doua zi nu există, oriunde s-ar fi plasat ea în raport cu celelalte zile. Pentru unele dintre ele, însă, există o a doua zi a sufletului. Să existe oare o deontologie şi în această profesie? E posibil, dar ceea ce nu poate să lipsească este dimensiunea sufletesc umană, prostituatele nu încetează să fie fiinţe umane în timpul serviciului chiar dacă nu sunt decât rareori femei. Odată plecat vaporul, evident că fetele îşi mutau afacerea pe altul. Pe vapoarele greceşti se plătea bine. Câştigau fetele câte 100-150 de dolari pe oră. E adevărat că se mai întâmpla ca vreun entuziast să ardă pe câte una cu ţigara, sau să o bâtă, dar de plătit, plăteau; bine! Acolo chestiile erau pur tehnice, utilitar – pragmatice, hai, arată-mi sânii, ia ridică fusta! Ai? Cât, ce, cum? Ok! hai! Pe navele româneşti veneau pentru un parfum şi câteva săpunele… cam atât. Oare pentru asta veneau? Mă îndoiesc. Se lăsa cu chiolhanuri de pomină pe vapor, muzica bubuia, lumini aprinse, nava arăta ca un pom de Crăciun. Masă plină cu mâncare şi whisky din belşug. Fetele erau tratate ca nişte doamne, respectate, curtate, chiar şi atunci când claustrofobia, singurătatea, sau dumnezeu ştie (cu siguranţă) ce, le aduceau câte două în cabina unui singur marinar… E drept că după ceva vreme, dispăreau subit. Reveneau a doua zi, unele cu mici provizii de dulciuri sau marihuana pe care le împărţeau cu băieţii… dacă voiau, evident, din partea firmei. Dădeau o raită pe la vapoarele din jur ca să facă un ban adevărat şi se întorceau la noi să se distreze şi să fie tratate ca nişte femei.
În Brazilia de pildă, îndată ce nava a aruncat ancora în rada portului apar deodată zeci de şalupe încărcate cu nişte exemplare superbe ale fiziologiei umane. Selecţie naturală, la un moment dat exista pe vapor chiar şi patruzeci de femei pentru o clientelă de numai cincisprezece biete suflete de membri de echipaj. Îmbulzeala violenţă de la evaluare şi până la alegere. Bărcile se apropie lascive de navă, parcă şi motoarele încetează să cadenţeze ritmurile explozive ale motorinei în cilindri şi încep să toarcă alene sub povara parfumatei încărcături.
Pe vas, înghesuiala mare la binocluri. Tot echipajul se îmbulzeşte în bordul corespunzător direcţiei din care se apropie alene Păcatul. Toţi sunt îmbrăcaţi în hainele de oraş, bărbieriţi la sânge ori cu bărbile atent bibilite, ba chiar şi cu dinţii spălaţi. Nici n-ai zice că e vorba de vajnicii cuceritori din miturile fierbinţi ale pierzaniei feminine. O hoardă isterizată, mârâitoare, gâfâitoare, cu trăsăturile devastate de nebunia cărnurilor redeşteptate ca o magmă sub scoarţă.
Uite-o p’aia din pupa, băăăăă! Aia, aia, aia cu fusta roşie!!!!! Băăăă! Ce sâni are aia din babord, de lângă timonă!!!! Unde, unde unde? Care, măăă? Dă-mi dracului şi mie binoclul! Mame Dumnezei, draci invocaţi de-a valma, convocaţi cu de-a sila la nebunia amintită, prefigurată, adulmecată. Barcă e la scară şi femei de toate rasele, culorile, viciile, înfrânările, curiozităţile, se străduiesc într-un echilibru precar, să-şi menţină verticalitatea ţanţoşă, provocatoare unduitoare pe scară, ezitând pudic din sibilice glezne pe tocuri nesigure şi punţi umede tresăltând sub navala valurilor.
Peste un sfert de oră, coridoarele, saloanele sunt pustii de parcă vasul s-a transformat în propria lui fantomă. În cabina lui, ofiţerul radio, aduna toate dezangajatele, toate şomerele toate nefericitele de la bord, toate rămasele pe dinafara profesiei, prostituate cu chipuri devastate de vicii, de anii grei, de nopţile lungi ale răbdării. Piaţa e crudă cu cele ce rămân în afara schimburilor fireşti, chiar şi pe navele unui stat comunist. Nu bani, nu mâncare, nu băutură, doar aşteptare şi speranţa ca pe alte vapoare vor avea mai multă şansă. Doar aici în cabina radio mai pot găsi o cafea fierbinte, o cutie de bere sau un suc, ceva de mâncare. O plătesc săracele, scump şi fără să o ştie. Poveştile lor, toate triste, chiar şi cele mai festive, înfrângerile şi micile lor dezastre sunt scrupulos notate de gazdă, femeile sunt instigate la sinceritate şi confidenţe cu o vicioasă şi neutră inocenţă. Am aflat astfel, o mulţime de secrete despre om, despre dragoste şi sexualitate. E adevărat că în demersurile mele eram mânat de cea mai sinceră solidaritate şi compasiune. În timp ce în cabina mea se derulau în registru narativ poveşti zguduitoare, jos, în cabinele echipajului, se deschideau uşile. Începea petrecerea. Muzica zguduia nava, din chilă până sus la catarg. Se bea, se mănâncă, se fumează enorm, „hashul” învăluie mitic în anumite zone scene întregi ale acestei dezlănţuiri. În cabine multe cu uşile deschise, comit un soi de dragoste câte trei ocupanţi deodată, un prinţ – marinar şi câte două sau chiar trei sherezade.