Fragmente de jurnal marinăresc (VII) – Adrian ONICESCU
Port Harcourt, Nigeria
Stăm în radă de două zile. Aşteptăm să ne vină rândul la descărcare.
Sfârşit de lună. Începe iar balamucul hârtiilor. Borderouri, calculul telegramelor particulare, de serviciu, transmiterea la companie, un iad. Mi s-a dat şi
” Bonded Store” în primire. Câştig zece la sută din ţigările şi băutura pe care le vând echipajului. Stai la o bere cu grecul şi la un moment dat te roagă să-i aduci câteva cutii. Trebuie să-l treci în catastif. Afacerea dracului, viciază toate relaţiile. Grecii sunt corect, nu acceptă să le faci cinste, plătesc ce comandă dar rămâne sentimentul că relaţiile colegiale pierd prin comerţul ăsta nenorocit ceva fundamental. E adevărat că ei au două-trei mii de dolari pe lună salariu şi eu doar opt sute. Dublu faţă de salariul pe navele româneşti. Pe de altă parte puterea de cumpărare e diferită. Ei cheltuiesc uşor banii în Grecia doar pentru supravieţuire iar eu pot cumpăra un apartament în patru luni, poate mai devreme dacă mai fac un ban în plus cu afacerea asta.
– 18,00 – engleza conţine peste 40 la sută cuvinte greceşti. Nu mă aşteptam ca româna să conţină atâtea. Abia acum, când învăţ greaca înţeleg: Ciobani (cioban), trifili (trifoi) coteţ (coteţ) (b) re – bre, sunt cuvinte greceşti. Şi eu care juram că sunt mioritice! Asta ca să nu mai vorbesc de sensul cel mai probabil al cuvântului „ticălos”.Se pare că pe vremea fanarioţilor, potenţatul grec iţi intră în casă, vedea un obiect interesant pentru el şi începea să se tânguie: „oooo, ţi kalos!” ce frumos (bun, interesant), nu aveai încotro, trebuia să i-l oferi, cadou. De atunci o stare de emoţie, o contemplare faţă de bun, frumos a făcut în limba română prin „ticălos” carieră adjectivală.
– 19,30 – Hârţogăraie. Nu-mi place. Aş prefera să trimit „cearşafuri” întregi de mesaje în morse numai să nu hârţogăresc. Mai sunt şi distrat, încurc datele, nu sunt făcut pentru posturi administrative. Noroc cu postul FM al nigerienilor, transmite muzică bună. Câteva pirogi au apărut dinspre ţărm. Au dat târcoale vaporului în speranţa că se vor alege cu câteva săpunuri aruncate, vreun tricou. Sunt aproape goi slabi şi negri-tuci. În ciuda faptului că Nigeria are mari rezerve de petrol, oamenii ăştia mor de foame. Sunt diferenţe mari între locuitorii acestei ţări. Riveranii trăiesc exact ca acum câteva mii de ani. Bogăţia ţării lor nu-i mai ajunge. Plouă şi e rece. Nigerienii sar în apă, fac giumbuşlucuri în speranţa că efortul lor va impresiona vreun marinar. Şi un tricou purtat e bun, vreun pantalon, nu mai zic de încălţări.Au făcut semne că la noapte vor aduce femei la vapor. Oare cum or arăta? Sălbatice, ca ei? Navigăm de două săptămâni, viscerele ne-au coborât exigenţele estetice simţitor. Maimuţe să nu aducă, în rest… Grecii se uită lung spre mal cu binoclul. Un avans vizual până vin negresele. Se încing discuţii. Au vorbit prin radio cu alte nave greceşti din zonă. Conaţionalii le-au dat fetelor douăzeci de dolari pe noapte. Frumoase, dezinhibate, spuneau ei. Abia acum l-am cunoscut pe Labros cu adevărat. Ofiţerul mecanic III, un tip amuzant, gras, pregătit cu o glumă pentru cea mai tristă eventualitate e de fapt victima unei cumplite lovituri a destinului. I-au murit doi băieţi unul de 16, celălalt de 18 ani într-un accident. A suferit cumplit. Viaţa însă îşi cere drepturile. Legile ei nu au de-a face cu sentimentalismele. Labros are acum un copil de trei ani. Grecii discutau cât să dea fetelor. Se înţelegeau să plătească maximum 15 dolari. Gamoto puşti! A explodat Labros, pentru tine cinci dolari înseamnă zece cutii de bere pe care le bei într-o seară, pentru ea, săraca înseamnă supravieţuirea o săptămână. Dacă nu le daţi douăzeci de dolari le chem şi le plătesc eu diferenţa, dar v-o trag şi eu! Săracul Labros! De-ar şti fetele cine le-a făcut preţul!.
31 august 1991 – am urcat în amonte pe râu ca să intrăm în port. Ploaia nu mai încetează. Un abur uşor plutea peste câmpuri şi copaci. Totul verde, zăpuşeală, aerul e umed, hainele ne sunt jilave. Spectacolul e o întoarcere în timp către începuturile omenirii. Colibe din stuf grupate câte trei-patru de-a lungul malului. Oamenii trăiesc din pescuit, asta e clar, pirogi lungi din trunchiuri de copac scobite sunt trase la mal în faţa colibelor. Oameni, bărbaţi şi femei, copii negri şi goi cu câte o cârpă în jurul şoldurilor. Copiii se jucau pe malul apei în noroi până la genunchi sub ploaia deasă. Ai zice că eşti pe Amazon sau Orinoco, pe partea cealaltă a Atlanticului, aceleaşi pirogi, colibe, aceiaşi oameni negri slabi şi goi, doar vegetaţia e mai abundentă acolo. Am răcit în ciuda căldurii sufocante. Aerul umed e insuportabil, îmi bagă apă în plămâni, tuşesc şi tremur ud leoarcă în cabină, cu ferestrele deschise. Aerul condiţionat nu funcţionează. Nava e veche de peste treizeci de ani. E insuportabil. În dulapuri hainele sunt jilave, cărţile sunt umede pe rafturi. Am bătut vreo opt cutii de Coca Cola şi două de 7UP. Tot mi-e sete.
1800 – Au venit fetele la vapor, cu nişte pirogi, în partea opusă cheului pentru a nu fi văzute de poliţie. Frumoase negresele, haine europene, curate, tentant, tare tentant. Dar dacă sunt bolnave? Mai bine stau deoparte. E greu când se fâţâie pe lângă tine în fustiţele acelea scurte cu pielea neagră lucind şi mers provocator.
2 septembrie 1991 – Mizerie! Sufletul omenesc e o haznă! Mi-e ruşine. O negresă frumoasă foc, de vreo optsprezece ani a intrat la mine în cabină şi nu a vrut să mai plece. I-am spus că nu am bani, că sunt homosexual, am rugat-o să-mi facă cunoştinţă cu fratele ei, cu vărul ei, un băiat bine făcut şi negru, poate doi?. Degeaba. Nu s-a lăsat scoasă din cabină. Am convins-o că nu am bani, nu însă şi că sunt homosexual. Am pregătit 25 de dolari, fără ştirea ei, îmi părea rău să rateze banii ăştia doar pentru că a vrut să rămână cu mine. Era frumoasă şi proaspătă, avea un râs curat, cristalin, grecii i-ar fi dat 50 de dolari cu siguranţă. Nu vorbea engleza dar am amuzat-o cu tâmpeniile mele. I-am spus că sunt şchiop din naştere. Stând în picioare în faţa ei mi-am ridicat un şold astfel încât un picior părea mai scurt. Am început să şontâcăi prin cabină. Mult timp m-a crezut. Noaptea, luna pătrundea pe hublou şi cădea peste corpul ei negru strălucitor, felin, pe cearşafurile albe. Dimineaţa i-am dat banii. I-a refuzat. Totuşi nu a vrut să plece. Nu voia nimic, voia doar să mai stea cu mine. Am deschis uşa dulapului să iau ceva şi au apărut cele două tricouri noi pe care le luasem din Las Pălmaş. Cu o mişcare bruscă le-am ascuns sub maldărul de haine purtate. M-a văzut. I-au dat lacrimile, nu-ţi cer nimic, nu vreau bani sau lucruri de la tine, mi-a spus fata cu lacrimi în ochi, prin semne. M-am simţit cumplit. Sunt un mizerabil. Mi-e silă de mine. Înţeleptul, moralul, generosul, umanistul. Ascunde tricoul de femeia cu care s-a culcat. Meschinărie. Fată locuieşte probabil într-una din colibele de pe mal, fără electricitate, se hrăneşte cu peste pescuit de fraţii ei. În acest port mic vin rar vapoare, greu de crezut că poate avea un câştig constant. Poate da şi peste vreun nebun dintre cei ce le bat sau le ard cu ţigara. Eu lucrez pentru o companie grecească, câştig dublul salariului de la români, fata a rămas cu mine ştiind că nu am bani şi totuşi am dat să ascund tricourile. Mai târziu vrut să i le dau pe amândouă. Dimineaţa nu mai era lângă mine. Tricourile erau pe birou unde le pusesem ca să le ia la plecare, banii erau alături. Sunt un mizerabil.