Fragmente de jurnal marinăresc (X) – Adrian ONICESCU
Se spune că portul este cel mai frumos peisaj industrial. Nouadhibou se refuză acestei suspiciuni. Pe cheurile din beton soarele dă în clocot peştele din cele câteva ligheane uriaşe. Când le umplu, femeile le pun pe cap şi pleacă legănându-se ca nişte corăbii într-un echilibru neverosimil. Bărci de pescuit dărăpănate descarcă în vase aşezate cuminţi, la rând, străjuite de femei uriaşe, învăluite în cearşafuri albe. Au feţele crestate din copilărie cu însemne de apartenenţa tribală câte două sau trei tăieturi în coada ochiului, la fel ca bărbaţii. Sunt descoperite semn că islamul este o chestiune sufletească negociabilă. Doar femeile muncesc. Într-un colţ, vreo cinci bărbaţi slabi şi negri, dar nu cu buzele groase, africane ci mai curând subţiri, îmbrăcaţi în halatul răcoros lung până la glezne, adesea fără nimic pe dedesubt, sunt aşezaţi în jurul unui ceainic uriaş sorbind din paharele mici, transparente. Ceaiul e un ritual, nu o formă de consum alimentar. Se pune apă la fiert în ibrice de alamă, se adaugă ceaiul negru şi foarte mult zahăr ca să-i anuleze tenta amară. Cu resturile din ibric se mai face odată un ceai mai slab care se bea imediat după primul, descântat cu poveşti, feţe grave, importante, sfătoase. Nu se prea râde, ca şi cum oamenii în vârstă ar fi covârşiţi sub propria importanţă conferită de tradiţie iar tinerii în prezenţa lor fac din respect o seriozitate gravă solemnă. Miros de peşte şi urină, plus un miros dulceag al cărui origine nu e imposibil de descoperit: Pielea oamenilor deşertului.. Pe clădirile oficiale, Poliţie, Primărie, anunţuri postate în locuri vizibile limitează libertatea edenică a locuitorilor: “Ne pas piser”. Localizarea prohibiţiei de a urină răsfrânge libertăţi oriunde anunţul lipseşte. Mirosul o confirmă imperial. Albul fierbinte al deşertului e omniprezent cu excepţia mâinilor şi chipurilor ca nişte puncte negre, mişcătoare pe fundalul clădirilor albe cu ferestre mici şi aspect improvizat.. Câţiva tineri se fudulesc pe cheu îmbrăcaţi în pijamale cumpărate de la marinarii români. Un altul se plimbă pe cheu în palton cu guler ridicat şi căciulă românească de blană cu urechile lăsate. Printre tinerele femei sunt şi unele care poartă nişte rochii lungi verzi sau portocalii. Gâtul este prelung împodobit cu zeci de inele multicolore suprapuse. Cântăresc peştele cu un soi de cântar ruginit cu greutăţi de fier în partea opusă talgerului. Aşezaţi pe vine şi încremeniţi aşa ore în şir câţiva oameni mai în vârstă, bărbaţi şi femei îşi curate dinţii lungi, galbeni şi rari cu un băţ gros al cărui capăt e înflorit ca un pămătuf datorită frecării. Scuipă pe jos balele amestecate cu resturi verzi de băţ îmboldiţi cu botul de capre famelice care pasc hârtiile pe care sunt aşezaţi. Maşini vechi, rablagite verzi şi galbene trec în viteză unele printre altele claxonând îngrozitor. Regula este una singură: Îţi păzeşti faţa. În rest, libertate totală. Motociclişti fără cască îşi lasă în urmă fluturând ca nişte mirese poalele caftanului alb cu broderie pe margini şi mâneci. Barăci şubrede din lemn, cu pereţi şi acoperişuri de carton funcţionează pe post de prăvălii. Muşte de toate felurile le locuiesc îngrămădindu-se în zona gurii şi a ochilor oamenilor cu care convieţuiesc paşnic, afectuos chiar.În coşmelii se vând pachete cu săpunuri “Lux” şi “Rexona” Ţigări Camel şi Marlboro dar mai ales multrâvnitul „Brut 33” dulceag până la vărsătură, toate expuse pe podele prăfoase ori pe rafturi încropite din trei scânduri nerindeluite cu piroanele la vedere. Memoria importă în acest peisaj, opusă colibelor comerciale, imaginea de acasă a magazinelor uriaşe cu vitrine curate de sticlă, care prezintă toate aceleaşi maieuri, şosete, costume ca şi acum zece ani, sprayurile „Farmec”, crema Nivea, ţigările Snagov, Mărăşeşti, căutatele Carpaţi de doi lei cincizeci pachetul. Vânzătoare cochete în uniforme îngrijite şi aceleaşi mărfuri care ne încântau bunicii prin anii cincizeci. În contrapartidă în Nouadhibou apar pe alocuri reclame scrise de mână, fără tipar, cu vopsea albă, scursă printre litere sau verde, care uneori avertizează, alteori face cunoscut libretul spectacolului din barăci: Pe taburete albe din lemn cu muzicalitate monotonă, între pereţi de carton verzi stau la tuns capete negre şi creţe răsărind strident deasupra cearşafurilor. Briciuri trase pe curele de piele râd fire rare şi creţe incipiente ce improvizează ideea de barbă. Dâra de săpun condusă de brici lasă în urmă parcele de piele neagră, strălucitoare. Uneori vezi răsărind în urma atâtor aparenţe diferite, de sub faţada înşelătoare pielii aceleaşi burbonele de sânge roşu familiar tuturor din orice ungher geografic sau cultural al acestui pământ. Doar decorurile sunt prin urmare diferite, toţi jucam mascaţi în acelaşi spectacol pe scenele vieţii, aceiaşi actori în roluri diferite. Casete audio, studiouri de înregistrări în care un dublu casetofon copiază la nesfârşit casete alese de muşterii. Croitorii cu câte o maşină ruginită străjuită de patroni muncitori care stau cu morga toropiţi sub valurile de căldură şi muşte. Printre fiare de călcat fumegându-şi jăraticul ca nişte cai de poveste. Pe mese, murdare în stradă, grămăjoare de cărnuri de oaie înnegrite de muşte se coc uşor în arşiţă. Televizoare mici, vechi, cu ecrane şi carcase pline de diacritice de muşte difuzează programe de ştiri şi muzică locală cântată la nişte beţe lungi cu una sau două corzi zdrăngănite pedant de bătrâni aşezaţi în fund pe podea. Uşi se aud scârţăind un lugubru crescendo unduitor în studio, prezentatorii alungă cu mişcări leneşe muştele care li se tot aşează pe buze, pe ochi, pe faţă în timp ce vorbesc uşor adormiţi fără să-şi schimbe expresia. Placiditate servită în ambalaj audio-vizual. Oamenii pe stradă vorbesc mult, aruncă în eter dialectul lor amestecat cu cuvinte franţuzeşti îmbălsămate în accente africane. Orice român aude limba franceză în clasă, vehiculată şcolăreşte de elevi şi didactic de profesori sub ameninţarea extemporalului şi a notei. Africa îţi aruncă în urechi compoziţia liberă al străzii, franceza vorbită de tineri şi bătrâni negri analfabeţi, în amestecuri cu dialect local. Spaţiul, istoria nuanţează comunicarea care explodează în paradoxuri printre mese murdare, colibe de carton între observator şi observat, personaje reciproc stinghere şi nelalocul lor, daco-romani din tribul tracilor, băştinaşi şi mauri se scrutează contrariaţi în arşiţa deşertului. Pentru fiecare, spectacolul celuilalt e straniu, inacceptabil. Nu există violenţă pe stradă precum în Ghana, Camerun, Gambia, nici aspectul pluvios al Nigeriei nici ameninţarea triburilor canibale ale Gabonului unde eşti avertizat de cum soseşti ca drumul dinspre portul improvizat spre oraş trece printr-o zonă de junglă în care sălăşluiesc de milenii triburi de canibali. Odată au răpit un marinar rus plecat de la vapor să viziteze oraşul. Când armata Gabonului a ajuns la ei suav teleghidată de rachetele sovietice, canibalii s-au oferit să dea ruşilor chiar şi trei membri ai tribului lor pentru deliciosul rus servit la ultima cină de taină. Mauritania e asemănătoare doar cu vecinii din Senegal, ultimii conduşi de un preşedinte poet, preamărit la aceleaşi posturi tv cu muşte uşi care scârţâie şi cântăreţi la instrumente cu o coardă. Nimeni nu cerşeşte pe stradă, un bătrân îmi spunea că musulmanii au datoria să-şi hrănească semenii în nevoie. În Nigeria şi Camerun toţi îţi cer un ban, ţigări sau ceva de mânc
are, la doar 200 de mile distanţă.
Într-o zi am surprins de pe vapor o furtună roşie de nisip deasupra Mauritaniei. În alta, pe ţărm au apărut în binoclu câteva turnuri cu baza în sus. M-am uitat pe harta şi cele mai apropiate aşezări erau la peste şaizeci de mile distanţă. Am înţeles că e vorba despre fenomenul propagării imaginilor inversate prin pături de aer de temperaturi diferite Într-un peisaj care apare unui subiect cultural roman atât de straniu, Fata Morgana nu mi se mai pare nici fantasma şi nici expresia prin comparaţie a unei lumi cu fundul în sus.
Decembrie 1985
Nouadhibou, Mauritania.