Fragmente de jurnal marinăresc (XIV) – Adrian ONICESCU

12 februarie 1984 .  La Întreprinderea de Pescuit Oceanic, ai două posibilităţi: Să vezi lumea sau să faci bani. Am avut noroc. Nu am avut de ales. Am fost repartizat pe o navă mai mereu stricată, cu care nu poţi pescui deci nu faci bani. Are însă un «nas» pentru port, mai ceva ca un copoi. Una-două în port la reparat. După un an de reparaţii în România iată-ne în Anglia la Falmouth. Congelam la ancoră peştele adus de micuţele nave englezeşti de pescuit, apoi îl descarcam în port gata congelat. În felul acesta motorul principal (cel care asigură propulsia este oprit deci nu he poate defecta. Nu avem nici motor auxiliar cum trebuie, o vechitură care se strică mereu. E nevoie de curent. Englezii au venit cu un generator, un container pe care ni l-au plasat pe punte. Congelam la foc continuu. Raj, ofiţerul doi punte merge la fiecare navă care acostează lângă noi să împrumute de la englezi o linguriţă de nes cu un borcan gol de o jumătate de kilogram. Dacă nu observi licărul de compătimire din ochii lor, e o adevărată afacere. Şi dacă tot te compătimesc, de ce n-ai sta o oră cu mâna întinsă în colţul străzii? Ai face într-un minut 55 de cenţi respectiv diurna noastră de ofiţeri pe zi. Ieri am fost în oraş. M-am oprit la o doamnă respectabile cu care mă împrietenisem. Avea un magazin cu haine. Marinarii intrau acolo în pufoaice şi pantalonii cu care lucrau în magazia frig. Ieşeau fiecare cu câte ceva pe sub haină. Spuneţi-le vă rog dumneavoastră să nu mai fure. Nu vreau să mă duc la poliţie, nu le pot face un aşa rău, îmi spunea femeia privindu-i cum intră şi ies mai umflaţi în pufoaice. N-am mai vizitat-o pe doamna de atunci. Poliţia nu a venit niciodată. Nici băieţii nu au schimbat manierele pe cele de pension.

13 februarie. Nu mă despart nici douăzeci de zile de când am pus piciorul pentru prima oară într-o ţară străină: Gibraltarul. Am oprit să alimentăm şi am putut să coborâm la uscat vreo patru-cinci ore. Nu era deloc uscat. M-au întâmpinat aceiaşi poliţişti cu pălărie înaltă şi baston din filmele cu Stan şi Bran. Străzile scăldate de lumină galbenă a unor felinare, ceaţă în pachete, tipică, maşinuţe cu trei roţi goneau pe străzile înguste, şoferii puşti de 18-20 de ani nu-şi ascundeau cutia cu bere din care îşi extrăgeau entuziasmul. Eu eram într-al nouălea cer. Mă plimbam pe străzile goale, cântând „stranger în the night” cu accentul meu de Botoşani. Nici după ce mi-am administrat câteva palme peste faţă nu-mi venea să cred. Sunt în Anglia! Şi iar dă-i cu stranger cât mă ţineau bojocii. Inima mă acompania într-un allegro forte cu sincope de tras sufletul. Rămâneam fără suflu pe refren şi continuam fără glas, din vârful buzelor. În case, prin ferestrele fără perdele se vedeau din strada familiile reunite în jurul unei mese. Asta a fost primul mai mare şoc. Adică ăştia stau cu familia la masă? La fel ca noi? Incredibil.! Mi-am adus aminte ce mi-a povestit bunicul meu, Georgică Onicescu despre prima ieşire în străinătate. Lupta pe frontul rus şi cea mai mare surpriză după ce nu a reuşit să înţeleagă boabă de la localnici, a fost să audă o vacă mugind. Stupefacţie! Cum, vacile din rusia mugesc în… română? Câţiva tineri din când în când se grăbeau să intre în baruri. Intrau într-unul, ieşeau, intrau apoi într-altul şi apoi plecau şi de acolo spre un alt bar. M-a şocat mirosul de pe stradă. Un miros dulceag, incredibil. Îmi aranjam carnetul de marinar astfel încât să iasă puţin din buzunarul de la spate al blugilor, să se vadă. Să moară britanicii de invidie. Habar n-aveam eu că actul la vederea căruia obţineai în ţara împietrirea statuară a oricărui coleg sau prieten, acolo nu are decât meritul că poate trezi compasiunea. Asta dacă interesează pe cineva să se uite la el.

14 februarie 1984. Meci la televizor. Toţi ne-am adunat buluc în careul ofiţeri unde englezii ne aduseseră un televizor color. Ale noastre erau toate alb-negru. Campionatul englez. Careul era plin până la refuz. La un moment dat electricianul iese pe hol să fumeze o ţigară. Băi, să mă strigaţi dacă e vreo fază mai tare. La un moment dat toţi am izbucnit în urlete: Goooooool!!! Electricianul intră congestionat: Cine bă, cine a dat gol, bă? Urse George, căpitanul secund, un bucureştean hâtru dar foarte sobru dindărătul mustăţii negre a la Stalin: Cum bă cine a dat gol? Tu nu vezi acolo, că scrie: „Replay” a dat gol. Electricianul se pocneşte pe frunte vrăjit – „Baaa, da ce bun e Replay asta, băi frate!!! Până la sfârşitul meciului marele Replay a fost menţionat foarte des pe ecran în ciuda faptului că şi alţii au mai dat goluri. Englezii sunt conservatori.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.