Fragmente de jurnal marinăresc (XIV) – Adrian ONICESCU

28.08.1991

 Aştept să înceapă transmiterea ştirilor în telegrafie.Mă foiesc, îmi pregătesc maşina de scris. În faţa mea un perete de butoane, indicatoare, scale. Căştile jumătate pe urechi. Bârâie îngrozitor şi încă nu se transmite nimic. Uff, nu mai începe odată! Peste o oră încep ştirile la Europa Liberă, dacă nu se termină, pierd jurnalul. Comandantul grec intră pentru a cincea oară să vadă dacă am recepţionat ştirile, partidul la putere în Grecia trece printr-o criză. Dar nu criza e problema, caută nod în papură. Ofiţerul radiotelegrafist pe care l-am schimbat, un filipinez îşi recepţiona traficul în engleză fără probleme. Însă când trebuia să recepţioneze ştirile în greacă, se complicau lucrurile. Ştirile sunt transmise la o viteză mai mare fiind aproape de mărimea unui ziar. Nu ştia greacă, nu putea să se corecteze în caz de „fading” al semnalului. Dacă ar fi urcat o bandă mai sus sau ar fi coborât una mai jos ar fi găsit o frecvenţă mai bună. Pe navele româneşti asta e jucărie şi pentru un începător. Eu am pregătite două receptoare pe frecvenţe diferite. Când scade propagarea într-una trec pe celălalt receptor. Comandantul e fiert. A vrut să-mi ia cabina de baie şi să o dea unui ofiţer mecanic grec. Asta ar fi presupus să cobor eu un etaj. Nava e veche, nu am baie în cabină. Am consemnat mutarea în jurnalul staţiei radio conştiincios ca să justific eventualele întârzieri în perioade de veghe pe frecvenţele de primejdie chipurile. În realitate, superintendentul care verifică nava din partea companiei ar fi citit şi în caz de probleme, naufragiu, asigurările s-ar fi luat de orice chichiţă ca să plătească mai puţin. Baia trebuie să fie în aceeaşi încăpere sau în imediata vecinătate a cabinei radio. Comandantul a citit şi a plecat. L-am auzit pe hol boscorodind „gamoto puşti rumano” Seara mi-a spus să-mi iau baia şi să „şterg porcăria aia din jurnalul de bord”. I-am spus că nu am voie să şterg dar că voi consemna revenirea la normalitate. Pentru ei suntem oameni de mâna a doua. D-aia nu s-au mai întors cei doi ofiţeri mecanici români. Nu-i lăsau decât să desfacă şi să strângă şuruburi. Ai noştri aveau Institutul de Marina iar şeful mecanic grec absolvise vreo doisprezece clase. Erau practicieni, dar în chestii de fineţe dădeau rateuri. Îmi aduc aminte de Cristea, şeful mecanic de pe „Reşita”. Nu pleca de la vapor. Soţia venea în vizită la el când venea vaporul în ţară. Un tip de vreo o sută cincizeci de kilograme, stătea în biroul lui cu un prosop în jurul şoldurilor pe căldura infernală din Safaga, în Egipt. Din când în când ciulea urechile la „torsul” motorului”. Lua telefonul: Vasile, desfă nu ştiu ce la cilindrul doi şi curăţă. Şi totul reintra în normal. Când s-a stricat motorul principal şi distribuţia toţi se chinuiau să o pună la punct. Un pas al roţii dinţate în plus sau în minus şi nu mergea. Românii au observat că grecii au montat distribuţia greşit, le-a spus dar i-au gonit de acolo. Au venit la mine în staţie, băi, ăştia sunt nebuni, au montat axul greşit. Nu o să meargă. Aşa a fost. Reparam nava în rada insulei Kreta. Când s-a terminat reparaţia au vrut să facă o probă. Am ridicat ancora şi am pornit să dăm un ocol insulei. La câteva minute motorul s-a oprit. Curentul ne-a tras în larg. Fără propulsie nava este băgată între valuri şi răsturnată ca un Hopa Mitică într-o parte şi în alta. A doua zi a început furtuna. Nava era de 40 de ani. Avea pictate cu vopsea pe punte culoare pe care se putea trece. Dacă puneai piciorul alături riscai să te duci jos în magazie prin tablă mâncată de rugină. Am fost sigur că ne ducem la fund. Un iad. Nava era aruncată ca un dop într-un lighean în toate părţile, lua apa când cu un bord, când cu celălalt. Înaintam împinşi de vânt cu vreo şase noduri pe oră. Dimineaţa primeam câte o telegramă de la companie, ne chemau la conferinţă, erau intrigaţi că mai răspundem. Nava şi încărcătura erau asigurate. Le-ar fi convenit lor. Bătrâna doamnă a rezistat. Am ajuns împinşi de curent până în rada portului Alger, pe partea cealaltă a Mediteranei. Abia atunci au trimis din Pireu un remorcher după noi. Românii avuseseră dreptate. Nava nu a mai pornit. Nici grecii nu au mai ştiut ce să-i facă. Furtuna nu se oprea, a fost cea mai lungă furtuna din viaţa mea. Vreo şapte zile fără oprire. Toate farfuriile erau sparte în cabine toate lucrurile zăceau de-a valma aruncate afară din dulapuri, mâncam numai hrană rece. Cine putea să mănânce. Eu unul am mâncat, nu ştiu cum dar mâncam în continuu, ca pentru ultima dată. Nava se contorsiona împinsă de valuri enorme scremea, scârţâia, mugea ba presată de valuri ba întinzându-se ca o nuia dinspre provă spre pupa. A venit remorcherul, i-am dat parâma ca să se lege de noi cu pistolul. După multe încercări s-a reuşit, ne-a agăţat de o bintă şi am pornit spre înapoi Elada. Furtuna se înteţea dar se simţea mai puţin fiind traşi de remorcher. Într-o noapte am sărit din pat direct în centura de salvare. Un răget sălbatic de fier contorsionat. Am crezut că ne-am rupt în două. Când am urcat pe comandă, în provă o gaură imensă, parâma se rupsese cu tot cu bintă şi o parte din punte. Abia am reuşit să lansăm altă parâmă.. Ştirile tot nu se transmit, minutele trec…
Îmi arunc ochii pe un perete. Un calendar suspendat, într-o parte îmi arată dată: 28 august. A venit toamna. Va veni şi iarna şi anotimpurile se vor succeda iar eu voi fi ocupat cu câte o telegramă, cu câte un mesaj şi viaţa îmi trece pe mare pe nesimţite. Hotărât lucru, asta nu e o profesie. E un mod de viaţă.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.