Gala muzicii ușoare românești la Câmpulung

Nu mai este un secret pentru nimeni că muzica ușoară românească tradițională, ca gen în sine, trece printr-o perioadă delicată.

Și asta nu de azi, de ieri, ci din 1990, când ”tineri frumoși și liberi” au considerat că trebuie demolat tot ce a fost înainte. Pe fondul unei apatii ușor de înțeles azi (”Ei, e doar ceva trecător…”) și chiar a temerii de a înfrunta agresivitatea acestora, încet-încet acest gen de patrimoniu, cu tradiții vechi și identitate certă, a fost tot mai marginalizat.

Tinerii de care vorbesc, fără o minimă pregătire muzicală, nemaivorbind de cultură în domeniu, au preluat frâiele în postură de ”producători”, redactori (dacă până și la Radio România a fost desființată redacția de specialitate, în care activau doar absolvenți de Conservator, vă dați seama unde s-a ajuns), jurnaliști, angajați ai caselor de discuri, decretând jignitor că toți cei care activaseră înainte pe acest tărâm sunt ”dinozauri”, așa încât gata cu ei, să înceapă extincția (”cine nu e cu noi e împotriva noastră”)!

A contribuit din plin și pasivitatea forurilor culturale, peisajul a fost invadat treptat de subproducții maneliste sau de factură ”kitsch”, așa încât mă tem că e cam târziu să ne plângem.

Ar mai fi fost o șansă ca mijloacele de difuzare și manifestările importante să ducă o luptă la baionetă, pe baricade, cu prostul-gust și impostura, din păcate asta nu s-a întâmplat. Și acuz aici în primul rând posturile publice de Radio și Televiziune, care tocmai asta ar trebui să aibă în ”fișa postului” (dar dau ele socoteală cuiva?) – promovarea și salvgardarea valorilor naționale pe tărâmul muzicii.

Vreți să știți câtă muzică ușoară românească se transmite zilnic la Radio ROMÂNIA, îndeosebi pe canalul principal, Actualități, unde producțiile străine sunt la ele acasă?

În urmă cu câțiva ani, un muzician tânăr ne-a trimis o corespondență în care semnala că până și un concurs de cultură generală cu subiect autohton era ilustrat cu melodii străine! Horia Moculescu realizează o emisiune extraordinară de istorie a genului, din păcate sâmbătă seara și la Radio România Cultural, deci cu o audiență mai mică și e mare păcat. Așa cum există o stagiune de jazz ar trebui să existe și una de muzică ușoară românească pe scena Studioului de concerte Radio, cum era pe vremuri.

Între acestea din urmă se numărau tocmai cele la care TVR a renunțat cu condamnabilă ușurință încă din 1990, ”Șlagăre în devenire”, ”Steaua fără nume”, nemaivorbind de spectacolele de ”varietăți”, în care muzica juca un rol important.

Nemaiexistând programe speciale pe micul ecran sau la radio, au dispărut și ”comenzile” de înregistrări (modernul, cândva, studio muzical de la TVR e un fel de depozit nefolosit…), compozitorii fiind nevoiți să apeleze la studiouri private, unde costurile sunt, firește, mari.

Plus că una este să ți se înregistreze gratuit o creație cu o orchestră de estradă, cum i se spunea pe vremuri, de mari dimensiuni, ceea ce permitea semnatarului aranjamentului apelarea la o paletă de instrumente, și alta să te rezumi la sunetele produse de instrumente electronice cu claviaturi, oricât de reușite ar fi efectele respective, rezultând un ”sound” sărac.

Așadar, recapitulând, în ultimele trei decenii difuzarea la posturile publice de radio și televiziune (cu noile conduceri nutrim speranța că se va schimba ceva în bine), fiindcă la cele private nu ne referim, a fost tot mai dezastruoasă.

Situația s-a agravat și în ceea ce privește editarea pe discuri, fiindcă la ora actuală, în condițiile în care Electrecord-ul, practic, nu există decât pe hârtie, în ciuda unei fonoteci fără egal, singura casă de discuri ce poate fi numită gazdă primitoare a muzicii ușoare românești este Eurostar, care și organizează lansări fastuoase la magazinul ”Muzica” din București cu compozitorii și interpreții de gen. Dar mai este ceva ce ar fi putut ține mai aproape muzica ușoară de marele public: festivalurile.

Înființat la inițiativa Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România în 1963, festivalul de la Mamaia a fost ca un magnet pentru creatori și soliști, dar și pentru melomani, fiind așteptat cu nerăbdare și provocând o mare emulație.

Regretabil, organizatorii constănțeni au reușit să-l distrugă, mai întâi alterându-i identitatea, începând cu edițiile de la finele anilor 90, pentru ca inevitabilul deces să aibă loc exact cu un deceniu în urmă. Grăitor, nici măcar această ultimă ediție n-a avut loc acolo unde se născuse evenimentul, ci la grădina Soveja din Constanța, deoarece Teatrul de vară din Mamaia, lăsat de izbeliște, își începuse agonia, fiind astăzi o pată rușinoasă pe obrazul primăriei constănțene.

Ar mai fi putut face ceva pentru muzica ușoară românească și festivalul internațional ”Cerbul de aur” de la Brașov, numai că acesta, dincolo de faptul că mai mult nu se desfășoară, a abdicat serios, la edițiile post-decembriste, de la programul minunat de promovare a creației marilor compozitori români, așa cum se petrecuseră lucrurile la primele patru ediții, dintre 1968 și 1971.

Există din fericire un alt festival internațional, ”George Grigoriu”, de la Brăila, care a ajuns la frumoasa cifră de 17 ediții neîntrerupte, promovând pe scena sa, în cele 3 seri, nu numai creația compozitorului omagiat, dar și pe a altor creatori de gen. Pe vremuri aproape fiecare județ avea o competiție de muzică ușoară deschisă amatorilor, acum sunt tot mai puține, pâlpâind datorită insuficientei susțineri locale și ajungând să se desfășoare în doar două seri sau chiar una (!) singură.

Una dintre cele mai vechi este cea purtând numele compozitorului Florentin Delmar, la Focșani, mai era concursul ”Radu Șerban” la Caracal, dar după pandemie nu știu exact câte mai există, mai ales că ele nici nu sunt radio-televizate și nici mediatizate în presă. La concursurile pe care le-am prezentat am aflat de la finaliști că ar mai exista asemenea competiții la Călărași, Alexandria, Cernavodă, plus unele de copii (în frunte cu ”Mamaia copiilor”), dar este evident foarte puțin, nemaivorbind că în Transilvania muzica ușoară românească parcă nici n-ar exista..

Cel mai longeviv, ajuns anul acesta la ediția a 54-a, este cel de la Amara, jud. Ialomița. În transmisia de la Etno TV ne-am bucurat să vedem revenită, ca trupă acompaniatoare, formația Ionel Tudor, dar am constatat, ca și la alte evenimente similare, neînțelegerea, de către organizatori, a sensului și rostului unui concurs de muzică ușoară, prin invitarea în recitaluri a unor entități ce nu au nici o legătură cu acest gen!

Am fi dorit, de pildă, ca Adrian Daminescu, membru în juriu, nu doar să înmâneze o diplomă pe scenă…

Din acest punct de vedere, jos pălăria în fața micii, dar atât de unitei lumi a romanței, care-și apără cu osârdie ”sărăcia, și nevoile, și neamul”, cu multe manifestări în întreaga țară, la Timișoara, Baia-Mare, Zlatna, Bocșa, Câmpulung-Muscel, Botoșani.

Și mai ales la Târgoviște, unde ”Crizantema de aur”, grație inepuizabilei, pasionatei interprete Alina Mavrodin Vasiliu, directoarea artistică a manifestării, se desfășoară neîntrerupt (!) din 1968, reușind să apere identitatea și originalitatea acestui gen muzical de patrimoniu românesc. Dacă am avea și în muzica ușoară organizatori asemeni acestei valoroase artiste…

Și totuși există, iată, o rază de speranță. Ea nu vine, așa cum ar fi normal, de la București sau de la unul din marile orașe ale țării, mai preocupate de felurite ”untold”-uri și spectacole cu artiști străini, ci de la Câmpulung-Muscel, municipiu, altminteri, cu frumoase tradiții muzicale – festivalul rock ”Posada”, festivalul de romanțe ”Rapsodii de toamnă” (interpreta Mariana Claudia Filipescu, directoare artistică, a fost în primele rânduri, culegând idei pentru ediția 2022), un festival internațional de copii, ajuns la ediția a X-a, un altul de folclor…

Dar nimic nu s-ar fi întâmplat dacă în fruntea urbei nu s-ar fi aflat o primăriță cu mare dragoste de muzică (a fost la înălțime în duetul cu Corina Chiriac!) – e vorba de fosta vedetă TV Elena Lasconi, extrem de iubită de localnici, alături de care s-a prins la dans fără fasoanele de care dau dovadă alți politicieni.

Dânsa, frumoasă și elegantă, are meritul indiscutabil pentru organizarea acestei ”Gale a muzicii ușoare românești”: împreună cu Paul Surugiu Fuego a alcătuit o distribuție de zile mari, a impus spectatorilor ținută elegantă, din respect pentru artiști și eveniment în sine, a pus la dispoziția acestora scaune așezate pe platoul din fața istoricei clădiri a Primăriei (au fost cel puțin o mie de spectatori entuziaști și evident cunoscători), a avut grijă ca scena, cele două ecrane de proiecție, instalațiile de sunet și lumini să fie competitive (a răspuns de ele Ion Neacșu), a convins sponsori locali să susțină acest demers remarcabil. Iar participanților le-a făcut o uriașă surpriză, înmânându-le Medalia de Aur a orașului Câmpulung, ”capitala scrisului românesc” (pentru cei care au mai absentat de la ore, în școală, este vorba de celebra scrisoare a lui Neacșu), după fiecare recital. Dar mai ales a reluat alături de invitați, laolaltă cu admirabilul public (cum spuneam, neașteptat de cunoscător pentru șlagăre lansate în urmă cu 40-50 de ani!), fiecare refren, dovedindu-ne că nu întâmplător a ținut să fie în premieră gazda unui asemenea eveniment.

Pentru că, la urma urmei, a fost o gală a șlagărului românesc de muzică ușoară, repus în drepturile sale legitime. Am ținut, de aceea, să reamintesc și de la microfon câteva din poveștile nemuritoare ale șlagărelor noastre, prea puțin cunoscute marelui public. Am avut ocazia să asist personal, un privilegiu rar, la nașterea unor asemenea bijuterii, cum ar fi cele născute din colaborarea lui Vasile Veselovski cu poetul Mihai Maximilian, în casa acestuia din urmă, între care ”Strada Speranței”. În treacăt fie zis. Veselovski, argeșean, a avut la Pitești un festival purtându-i numele, întrerupt din păcate după numai câteva ediții – poate îl preia orașul Câmpulung-Muscel, după cum se vede mai preocupat de cultură! Tocmai de aceea de fiecare dată, la festivaluri sau emisiuni TV, am ținut să anunț numele compozitorului și al textierului, chiar și al orchestratorului (cu un rol foarte important), aceștia fiind de cele mai multe ori ignorați. Câți știu de pildă că faimosul ”Lalele” era inițial un vals cinstind primul zbor în cosmos, în 1962, al lui Iuri Gagarin? Fusese o comandă a radio-ului adresată creatorilor, dar evident piesa lui Temistocle Popa nu întrunise sufragii oficiale, nefiind ”mobilizatoare, antrenantă”.

Ca peste un timp să fie scoasă de la sertar, să capete un nou text, semnat de poetul Aurel Storin, și un ritm de cha-cha-cha, transformându-l pe Luigi Ionescu într-o vedetă națională. Sau tot așa, câți știu că ”Sunt vagabondul vieții mele”, născut din aceeași colaborare (”măturător de praf de stele”, ce vers superb!) și care se cântă și la nunți, este semnat tot de cei doi, fiind lansat de actorul Dumitru Rucăreanu și preluat apoi de Gheorghe Dinică. Aceasta este soarta șlagărelor de mare circulație, care la un moment dat ajung să fie asimilate folclorului sau oricum să nu mai aibă autori cunoscuți. Este cazul faimoasei ”Sanie cu zurgălăi”, cu sute de versiuni cunoscute, de la Maria Lătărețu și diverși soliști de muzică populară la Marina Voica și interpreți de muzică ușoară. Ei bine, ea aparține compozitorului român Richard Stein, cu care am avut ocazia să fac un interviu în anii 70 în apartamentul lui de pe str. Galați (acum Vasile Lascăr). Mi-a povestit atunci despre avatarurile acestui cântec, ce-i fusese pur și simplu furat de cunoscutul chitarist american Les Paul (instrumentele fabricate de el sunt piese de colecție), care și l-a atribuit sub titlul ”Johnny Is The Boy For Me”, preluat apoi de Edith Piaf ca ”Johnny, tu n es pas un ange”. Bietul Richard Stein a încercat să inițieze procese, dar cine să-l susțină pe vremea aia? Mai mult, vine obraznica Danny Klein (de la Vaya con dios), care îl cânta de zor, inclusiv la noi, iar la interpelarea mea, la conferința de presă de la ”Cerbul de aur”, răspunde cu tupeu că nici vorbă să fie un cântec românesc! De aceea este atât de important să apărăm prestigiul compozitorilor noștri, menționându-i de fiecare dată, pentru că necunoscătorii asociază titlurile cu interpreții respectivi, fie că este vorba de cei amintiți mai sus, de Horia Moculescu (da, ”De-ai fi tu salcie”, versuri Mihai Maximilian, a fost respinsă de două ori de juriul de la Mamaia!), Jolt Kerestely (”Copacul”, versuri Ovidiu Dumitriu), Marius Țeicu, Marcel Dragomir, Cornel Fugaru și alții. În acest sens, Paul Surugiu-Fuego a făcut lucruri extraordinare ținând de prețuirea față de înaintași, prin turneele dedicate lui Florin Bogardo și Dan Spătaru sau prin concertul ”Gramofon”, 100% cu șlagăre românești de muzică ușoară. Dar despre el la timpul cuvenit.

Seriozitatea organizării s-a vădit încă din start, prin punctualitatea cu care a început concertul, ceea ce s-a dovedit a fi inspirat, fiindcă el a durat nu mai puțin de 5 ore, într-atât de mare a fost bucuria reîntâlnirii cu artiștii preferați a publicului local (dar au fost admiratori veniți și din localități îndepărtate, cum ar fi Satu-Mare!).

Deschiderea a făcut-o, cu un cuvânt de bun venit, scurt și din inimă, Elena Lasconi, după care atenția publicului s-a mutat…la parter, deoarece Corina Chiriac a preferat contactul nemijlocit și interacțiunea, evoluând în fața și chiar în mijlocul spectatorilor, spre bucuria acestora, provocați adesea să-și dovedească talentul muzical. Acolo l-a revăzut pe coregraful și balerinul Thury Ștefan, cu care a avut multe colaborări în trecut, acesta fiind în prezent un apreciat artist local în domeniul metaloplastiei.

Cu șarmu-i binecunoscut și cu muzicalitatea-i perfectă, Corina ne-a invitat să retrasăm alături de ea o carieră prodigioasă de cinci decenii, uimită să vadă cum sunt pe toate buzele refrene pe care le credea uitate. N-au lipsit șlagăre semnate de Vasile Veselovski, Horia Moculescu, Nicolae Caragia, compoziții proprii, totul agrementat cu umor și bună-dispoziție, exact ce trebuia pentru a sparge gheața, cum se spune, sporind apetitul publicului pentru ce va urma. Iar duetul cu Elena Lasconi a făcut toți banii, vorba ceea, făcându-ne să descoperim o primăriță extrem de muzicală.

Corina Chiriac a debutat în 1970, cucerind după trei etape superlative trofeul concursului TV ”Steaua fără nume”. Era deja o mare vedetă când se lansa fata blondă și delicată venită de la Otopeni, unde fusese remarcată la un concurs de compozitorul George Grigoriu.

Acesta i-a scris primele melodii de succes, cu care Marina Florea avea să triumfe în ovațiile publicului la prima ediție de la reluare a festivalului de la Mamaia, în 1983, impresionând prin calitățile ei vocale formidabile. După ce a condus către premii cam toate melodiile încredințate ei în competiții, solista și-a diversificat mult repertoriul, oglindă fidelă fiind recitalul ei de la Câmpulung, în care a alăturat compoziții dinamice semnate de Mihai Alexandru, Adrian Ordean, Dragoș Docan unui vechi șlagăr al lui Nicolae Kirculescu, ”Nu te pot uita”, recreat în tipare moderne, solista evoluând chiar mai mai dezinvolt și mai cuceritor decât pe vremuri!. Iar finalul nu putea aparține decât cântecului cu care se identifică și care dă titlul remarcabilului ei CD ”best of” de la casa de discuri Eurostar, ”Stele perechi” de Ionel Tudor. Iar pe cer, deasupra piațetei doldora de spectatori, apăreau primii aștri ai nopții…

Așa cum a mărturisit, altă vedetă din această constelație (dacă tot suntem la capitolul astronomie), Stela Enache, a venit pentru prima oară la Câmpulung, fiind realmente impresionată de primirea rezervată. Recitalul ei, cuceritor prin sensibilitate și emoție, a fost construit având la bază, se înțelege, creațiile nemuritoare ale lui Florin Bogardo, între care ”Cum e oare?”, ”Balada pescărușilor albaștri” sau ”Să nu uităm să iubim trandafirii”, selectate din cuprinsul celor câteva albume de colecție editate de aceeași casă de discuri Eurostar. Acestora le-a alăturat o piesă mai recentă încredințată ei de Jolt Kerestely, ”Samba”. Iar în final, cum altfel, artista ne-a așezat din nou în bănci, ”cu emoții la română și când la mate dai de greu”, intonând alături de peste o mie de glasuri iconicul ”Ani de liceu”, imnul tinereții eterne…

Ce ar mai putea fi spus despre Paul Surugiu-Fuego, artistul care la 47 de ani (puștiul a ”stricat” media de vârstă a invitaților!) bate toate recordurile de popularitate? Colindă cu același succes întreaga lume, este ”Artist al poporului” în Republica Moldova, are în vitrină zeci de ”Discuri de aur” și ”de Platină”, adună zeci de mii de spectatori în mari săli, la București (cel mai recent: concertul său pop-simfonic de la Sala Palatului) și Chișinău, este singurul artist care întreprinde două turnee naționale în fiecare an…

Și tot el își invită de câteva sezoane colegii de breaslă, compozitori și interpreți, în populara sa emisiune de la TVR2, ”Drag de România mea”. Recitalul lui, ce a inclus compoziții proprii (între care vibranta ”Patria mea”, pe versurile poetului Narcis Avădănei), ale lui Yan Raiburg și ale altor compozitori basarabeni, a fost ca de obicei electrizant, protagonistul fiind într-o permanentă mișcare – pe scenă, pe practicabilele din fața ei, pe un scaun în mijlocul spectatorilor, cântând, dansând, glumind, recitând din mari poeți. Iar când entuziasmul publicului a atins punctul de fierbere, Paul Surugiu-Fuego le-a invitat alături de el, în alte vestimentații la fel de elegante, pe colegele alături de care a susținut atâtea concerte magistrale. Cu Marina Florea a cântat două creații ale lui George Grigoriu, ”Nu vreau să te pierd, iubire!” și ”Țurai”, iar împreună cu Stela Enache a parcurs câteva dintre cele mai cunoscute refrene ale lui Florin Bogardo.

Cei mai apreciați compozitori basarabeni s-au regăsit și în programul diafanei Anastasia Lazariuc. Nu pot uita evenimentul de lansare a unui disc al ei, la București, când marele poet Grigore Vieru a invitat-o la dans și parcă dansul acela continuă încă…Anul acesta a fost lansată de ambele părți ale Prutului cartea biografică ”Privighetoarea din vis”, din care am aflat amănunte inedite despre cariera excepțională a acestei artiste stabilite de trei decenii la București și adoptate cu dragoste de publicul nostru. Programul ales de ea a fost extrem de dinamic, culminând cu o horă în care s-au prins zeci de spectatori, performanță reușită de altfel și de Gabriel Dorobanțu. ”Trubadurul inimilor sfărâmate”, cum i-am spus cândva, a făcut să bată și aici mai tare inimile spectatoarelor cu melodiile sale tandre, proslăvind iubirea fără limite. În topul aplauzelor s-au situat ”Niciodată” de Viorel Gavrilă și mai ales, se putea altfel, ”Hai, vino iar în gara noastră mică” de Dumitru Lupu. Interesant este faptul că Gabriel Dorobanțu, artistul cu voce caldă, învăluitoare, s-a lansat tot la ediția 1983 a festivalului de la Mamaia, ca și Marina Florea.

Articolul de față este o pledoarie pentru tot ceea ce reprezintă comoara muzicii ușoare românești, ce adăpostește în sipete sute de bijuterii nemuritoare. Este păcat să nu profităm din plin de faptul că suntem contemporani cu mari compozitori, cu interpreți extraordinari. Ei sunt vii, oameni buni, compun, cântă, înregistrează, susțin concerte, editează discuri, dar timpul se scurge implacabil. Mai toți corifeii genului au peste 70 de ani, Jolt Kerestely, decanul de vârstă al compozitorilor noștri, are 88, Horia Moculescu 85…

Este trist că abia acum, în 2022, a fost organizată această primă Gală a muzicii ușoare românești, a șlagărului românesc, dar îmbucurător că acest lucru s-a petrecut într-un oraș unde acest gen este prețuit și onorat. Așa încât nu ne rămâne decât să sperăm că gazdele din Câmpulung-Muscel nu se vor opri aici și că în curând ne vor invita la Gala nr. 2! Mărturisim că singura speranță stă în ei…

     Octavian URSULESCU

 

Comments

comments

One thought on “Gala muzicii ușoare românești la Câmpulung

  • 18 august 2022 la 11:36
    Permalink

    Avem mai sus o cronică-manual de muzică ușoară. Nu doar spectacolul muzical ce ne estetiza cândva viața lipsește, lipsesc și oglinzile literare care să îl înveșmânteze în lumină. Nu se va schimba nimic de vreme ce scribii de fițuici cu influență, membri (ca să vezi…!) ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști, Ai Uniunii Muzicologilor, ai Uniunii Scriitorilor, ai Uniunii uniunilor, cu biografii de păuni, dar fără talent și onoare, mai și primesc bani pentru devastarea pe care o pricinuiesc culturii noastre. Din păcate chiar cântăreți buni, foarte buni, celebri, le preiau și le interpretează versurile de trei parale. Iar adevărații făuritori de artă și cultură jurnalistică și livrescă nu că nu sunt invitați la ospățul evenimentelor dar când și dacă participă, apoi scriu ce și cum trebuie scris, nu-i răsplătește nimeni nici cu un pahar de apă. Așa că nu e deloc o mirare că muzica ușoară nu doar lunecă în repaos, e cu atât mai dezastruos că este lăsată să coboare și în uitare. Fără cronici și nefiind atenți cu scriitorii și jurnaliștii rămași încă pe baricade într-o cazemată fără garnizoană, aceasta urmează. Într-o zi, toți cei în dreptul cărora a mai rămas cât a mai rămas din ce a fost cândva muzica ușoară românească să își ia cu ei și pe ziariștii și scriitorii ei terni și subculturali, cu producția lor pestriță și vătămătoare și să se ducă împreună la jubilația de dinaintea prohodului și de după…! Sfinte, în ce somn fără vise ne adâncim – despre somnul fără vise vorbea Napoleon parcă, dar eu nu vorbesc, eu bat deja clopotul…!(Aurel V. Zgheran)

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.