Gina Patrichi, actrița care a alergat „spre o nouă tinerețe… în teatru”
A fost o perfecționistă a scenei și a filmului românesc. Sensibilă și pasională, putea trece ușor de la registrul comic la cel dramatic. Naturală, fără inhibiții și foarte expresivă, Gina Patrichi, de la a cărei dispariție s-au împlinit, pe 18 martie 2018, 24 de ani, a fost un talent rar, o actriță complexă care a dat viață unor personaje memorabile în teatru, film și televiziune.
Gina Patrichi s-a născut la 8 martie 1936, în București. A urmat cursurile Institutului de Teatru ”I.L. Caragiale” din București, la clasa Aurei Buzescu, timp de trei ani, începând din 1952, fiind admisă cu toate că nu își încheiase încă studiile liceale.
A fost angajată la nou înființatul teatru din Galați, unde a debutat în spectacolul ”Nota zero la purtare” de Octavian Sava și Virgil Stoenescu, regizat de Valeriu Moisescu, în 21 octombrie 1956. A jucat pe această scenă până în 1964, când a fost invitată să se alăture colectivului Teatrului Bulandra din București, condus de regizorul, actorul și scenograful Liviu Ciulei.
Aici și-a făcut debutul în 29 ianuarie 1964, în piesa ”Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, sub îndrumarea aceluiași Valeriu Moisescu. Marile roluri le-a creat în principal pe scena Teatrului Bulandra (cu o excepție notabilă: rolul reginei în spectacolul ”Antoniu și Cleopatra” de William Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuțiu, montat la Teatrul Național din Cluj, 1988), pe care a slujit-o până aproape de sfârșit — ultima stagiune: 1992-1993; ultima premieră: ”Teatrul comic” de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete (22 noiembrie 1992).
Dintre piesele în care a interpretat roluri de neuitat pe scena Teatrului Bulandra amintim: ”D-ale Carnavalului” de I.L. Caragiale (1966), ”Iulius Cezar” de Shakespeare (1968), ”Acești nebuni fățarnici” de Teodor Mazilu (1970), ”Elisabeta I” de Paul Foster (1974), ”Azilul de noapte” de Maxim Gorki (1975), ”Hedda Gabler” de Ibsen (1975), ”Interviu” de Ecaterina Oproiu (1976), ”Amintiri” de Alexei Arbuzov (1982), ”Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie” de Jan Otcenasek (1984).
A colaborat cu mari regizori, care au pus în scenă piese din repertoriul național și universal la Teatrul Național de Televiziune: Petre Sava Băleanu, Letiția Popa, Petre Bokor, Cornel Todea, Sorana Coroamă-Stanca, Cornel Popa, Dan Necșulea și mulți alții (”Stâlpii societății” de Ibsen, ”Egmont” de Goethe, ”Livada cu vișini” de Cehov, ”Cadavrul viu” de Tolstoi, ”Pescărușul” de Cehov, ”Cavalerul tristei figuri”, după Cervantes, ”Diavolul și bunul Dumnezeu” de J.P. Sartre, ”Surorile Boga” de Horia Lovinescu, ”Troienele” după Euripide și J.P. Sartre ș.a.). A interpretat cu aceeași pasiune roluri pentru teatru radiofonic, participând, de asemenea, la spectacole de muzică și poezie. Potențială mare tragediană, datorită forței de interpretare, vocii ei cu un timbru de neuitat, și inteligenței de dincolo de aspectul de femeie frumoasă, nu și-a aflat decât rareori roluri pe măsură, în acest registru.
În film a debutat remarcabil, alături de Victor Rebengiuc, cu rolul Rozei Ianoși din filmul ”Pădurea spânzuraților”, al lui Liviu Ciulei (1964).
Din filmografia sa mai amintim: ”Procesul alb” (1965), ”Neînfricații” — serial TV (1970), ”Felix și Otilia” (1971), în regia lui Iulian Mihu, ”Bariera” (1972, r. Mircea Mureșan), ”Dincolo de nisipuri” (1973, r. Radu Gabrea), ”Trecătoarele iubiri” (1973, r. Malvina Urșianu), ”Nemuritorii” (1974, r. Sergiu Nicolaescu), serialul TV ”Lumini și umbre” (1979-1982, r. Andrei Blaier, Mihai Constantinescu, Mircea Mureșan), ”Probă de microfon” (1980, Mircea Daneliuc), ”Liniștea din adâncuri” (1981, r. Malvina Urșianu), ”Moromeții” (1986, r. Stere Gulea), ”Figuranții” (1987, r. Malvina Urșianu).
După 1990, când Teatrul Bulandra a putut face turnee în străinătate, spectacolul ”Hamlet”, montat de Alexandru Tocilescu, avându-l pe Ion Caramitru în rolul principal, a rămas fără regina Gertrude. Gina Patrichi a înlocuit-o pe Ileana Predescu și a jucat la Royal National Theatre (Londra), apoi la Dublin și Paris. Acest rol, interpretat impecabil, a fost printre ultimele ale actriței.
”Cenușăreasa” și-a cunoscut ”prințul” la Galați
Gina Patrichi a fost căsătorită cu avocatul Victor Anagnoste (1928 — 2011).
Povestea dintre actriță și soțul ei a început la Galați, într-o seară de septembrie, când tânăra frumoasă se afla la un soi de bâlci improvizat, cu o tiribombă cu lanțuri și o roată uriașă. Actrița s-a urcat în roată și în vârtejul amețitor i-a zburat un pantof…. care a căzut chiar lângă tânărul avocat Victor Anagnoste. Actorul Ștefan Bănică, fost coleg de facultate al Ginei și coleg de teatru, a vrut să-i recupereze pantoful, dar Victor Anagnoste a spus că vrea să i-l înapoieze personal și s-o cunoască pe ”Cenușăreasa” acelei seri. Actrița i-a prezentat scuze pentru incident și l-a invitat pe avocat la teatru.
Cum a început iubirea lor? Cu o poveste pe care Gina Patrichi i-a spus-o celui care avea să-i devină soț: ”Cunosc o poveste despre flori. Într-o dimineață, un boboc de trandafir răsări lângă un boboc de trandafiriță. S-au uitat îndelung unul la celălalt. Soarele puternic le-a desfăcut petalele, transformându-i în două flori minunate. Trandafirul i-a spus: ‘Viața noastră este scurtă. Te privesc și sunt vrăjit de frumusețea și parfumul tău. Dă-mi o șansă să te iubesc!’. ‘Bine — consimți trandafirița — să chemăm o albină”’.
Cei doi au continuat povestea și s-au căsătorit, iar în 1966 s-a născut fiica lor, Oana. Locuiau în centrul Bucureștiului, pe o stradă situată între Piața Victoriei și Piața Romană. În unele dimineți, când Oana se mărise și pleca spre liceu pe role, mama o conducea o bucată de drum….tot pe role. O actriță nonconformistă, care se simțea bine în mijlocul oamenilor, care era la fel de frumoasă și de firească indiferent dacă era pe scenă, îmbrăcată în rochie de regină, sau în Piața Amzei, la cumpărături, îmbrăcată în jeansi și tricou. A fost o femeie iubită de familie, de colegii de breaslă, de publicul său, dar a plecat prea repede dintre ei. A murit la doar 58 de ani, la 18 martie 1994, în București.
Premii care i-au recunoscut talentul
—Premiul ACIN pentru rolul Zaza din filmul ”Pe malul stâng al Dunării albastre”, regia Malvina Urșianu, 1983
—Premiul ATM pentru rol principal feminin în spectacolul ”Antoniu și Cleopatra” de William Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu, 1988
—Premiul de excelență acordat de UNITER la 31 ianuarie 1994
—Premiul de excelență (post mortem), la Gala UNITER, în aprilie 1994
Gânduri rostite ale actriței
”Mai am o îndoială. Poate că e mai mult o temere: oamenii nu mai sunt apți de iubire. Iar fără iubire nu se face nimic pe lumea asta. Totul trebuie iubit: oamenii, meseria, dreptatea, soarele, marea, piatra, pomul, locul în care trăiești, totul. Poate nu mai avem timp de iubire? Anticii, iubind, gândeau și construiau pentru eternitate. Noi trăim prea mult pentru azi și prea puțin pentru mâine”.
”Poate e un timp al bărbaților. Al științei, al războaielor, al afacerilor… Noi nu avem foarte mult loc în toate acestea. Ne-am emancipat, e drept, dar biologic nu putem fi egale. Noi îndeplinim și rolul vechi, acela de a fi femei, mame, soții, de a fi un vis-a-vis agreabil. Un vis-a-vis care pune umărul alături de ei la tot ce e de făcut. Paradoxală situație… Asta nu înseamnă că suntem victime. Cred că trebuie să suportăm consecințele egalității, cu limitele ei cu tot. Și pe urmă, noi avem un mare atu: capacitatea noastră de a ne face viața frumoasă. Din nimicuri. Că nu suntem pretențioase. Ne mulțumim cu o floare, cu o rochie nouă, cu o vacanță la mare, cu o primăvară. Putem fi mult și bine egale cu ei (bărbații)! Pot să ne ceară să fim deștepte, instruite, să fim la nivelul lor, pot să ne ceară și leafa, pot să ne ceară orice! Nouă ne rămâne primăvara. Sau rochia cea nouă. Sau vacanța la mare. Noi putem și să muncim și să arătăm bine — dacă trebuie — să îngrijim un copil, să-i îngrijim pe ei, să-i iubim, să-i cicălim, să fim bune, rele, insuportabile, generoase, egale cu noi și egale cu ei. Nu credeți că suntem formidabile?”.
”Drumul de la îndoială la certitudine trece sigur prin sinceritate. Tot ce contează în relațiile dintre oameni este sinceritatea”.
”Feminitatea? Orice femeie o poate avea sau nu. Ea se poate reduce la sex-appeal, dar mie mi se pare că lucrurile sunt mai profunde. Feminitatea poate fi un anume fel de tandrețe, de căldură, poate fi răbdarea de a asculta și știința de a te face ascultată, o anume prezență mereu vie, mereu neobosită… De fapt, feminitatea se adună în întâlnirile cu viața, mai bine spus, ea este ceea ce rămâne din întâlnirile cu viața: urma, pecetea ei. Oricum, pentru o actriță, într-adevăr este foarte importantă”.
”Rețeta dintre dragoste și viață, care m-a ajutat să înving? Umorul. Ironia mea”.
”În meseria noastră, dacă nu ești în stare să o iei mereu de la capăt, ești pierdut. Încerc, pe cât se poate, să alerg spre o nouă tinerețe… în teatru. Sper să o găsesc, pentru că, în unele cazuri — spun eu — niciodată nu-i prea târziu. Și pentru că nimeni, niciodată, nu este, nu poate fi, pe de-a-ntregul adult!”.
”Replica preferată? Jocul de-a vacanța: ‘Poate că nici eu n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citești… Poate că într-adevăr totul n-a fost decât o părere, o glumă, un joc.”’
”Ceea ce poate fi o condiție sine qua non pentru o actriță de film este personalitatea. Adică acel ceva pe care îl adunăm în noi — și aici nu-i vorba numai de femei, firește, — tot ce gândim, simțim, cunoaștem pe lumea asta. Aici ajung de fapt la ceea ce se cheamă sensibilitate, capacitate de a reacționa. Sigur că sensibilitatea e un har de care poate beneficia oricine. La actor ea poate fi și educată. În meseria noastră înveți să fii sensibil.”
Gina Patrichi în ochii lor
”Portretul real al Ginei Patrichi ar putea fi compus numai în felul unei fotografii mișcate (interminabile, însă, și vibrânde) în care fiecare din imaginile componente, ce se dislocă și merg totodată una din cealaltă, ar fi icoana unui alt chip, semnul unei alte existențe și hieroglifa unui alt început. Actrița e totuși îndreptățită să spună cu orice prilej ‘eu însămi’ și să se afirme ca atare în toate manifestările ei, deoarece posedă cheia pluralității sale și stăpânește perfect (în sens structural-intim) trăsătura comună a acestor atâtea ‘chipuri’, ‘existențe’, ‘începuturi’. Întreg secretul este neînfrânata ei dragoste de viață. (…) Fragilitatea, pe care adesea o inspiră spectatorilor, nu e decât nimbul de neliniște în care se învăluie dorința ei tenace, și, în fond, pustiitoare, de a da vieții mai mult decât primește”. (Mihai Măniuțiu)
”’Nu accept să trăiesc altfel decât pentru a putea descifra și reprezenta, în lumina unui sens, experiența vieții’… Sunt cuvintele unei actrițe desăvârșite cum rar vor mai apărea în luminile rampei. (…) În teatru a fost o adevărată zeiță. Spectacolele ei erau cu adevărat speciale. A jucat comedie, dar și dramă. A fost și una dintre vocile constante de la teatrul radiofonic. În neuitare, alături de ceilalți mari actori ai scenei românești, Gina Patrichi are un loc aparte. Rămâne ca noi, cei ce i-am simțit vibrația în sălile de teatru sau în fața ecranelor să îi cultivăm cu respect amintirea”. (Eduard Dorneanu)
Pe lângă romanul biografic dedicat actriței de fratele său Mihai Patrichi (”Gina Patrichi —clipe de viață”), în 2008 a fost lansată, la Brașov, ”Carte cu Gina Patrichi” scrisă de Mircea Morariu.
Sursa: AGERPRES