Handicapul… lipsei datoriei externe

Cu toată convingerea, dl. Iliescu a susţinut recent, într-o dizertaţie prilejuită de primirea ministrului de externe ceh la Cotroceni, că între dezavantajele României s-ar prenumăra şi acela că revoluţia ne-a prins fără datorie externă.

Logica e fără cusur. Băncile străine sunt mai disponibile faţă de debitorii serioşi, cu zeci de miliarde datorie, aducătoare de profituri frumoase pe seama legiuitelor dobânzi. Pe linia aceleiaşi demonstraţii se poate constata că România ar fi fost, în plus, dezavantajată din pricină că, pe lângă inexistenţa datoriei externe, a avut de surmontat şi handicapul unui excedent valutar de câteva miliarde de dolari, precum şi a unor creanţe considerabile, din fericire – s-ar zice – neîncasate nici în ziua de azi.

Eforturile neobosite ale guvernelor Roman şi Stolojan şi apoi Văcăroiu de a scăpa cât mai repede de aceste poveri au fost încununate cu succes, cu sprijinul neprecupeţit al importatorilor, mânaţi de cel mai curat patriotism. Astăzi, deşi nu ne putem compara cu Polonia şi Ungaria şi câtuşi de puţin cu Mexicul, avem şi noi datoria noastră, orişicât frumuşică, de circa cinci miliarde de dolari.

Dar ceea ce n-am înţeles noi din docta expunere asupra rolului datoriei asupra câştigului este ciudata reticenţă, de strictă actualitate, a Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale de a debloca tranşa a doua a acordului negociat stand-by, respectiv de a ne acorda împrumutul FESAL, în sumă totală de aproape o jumătate de miliard dolari.

Cum adică, atunci când datoria noastră era mult mai mică, ba chiar inexistentă, ne-au creditat substanţial, iar acum, când ne-am demonstrat capacitatea… de a ne îndatora ne tratează cu refuz? Înseamnă că altceva stă în spatele deciziei de a acorda sau nu un împrumut de asemenea dimensiuni. Să vedem.

Prin chiar denumirea şi justificarea acordării lor, creditele FMI şi BIRD au rolul de a sprijini economiile ţărilor (membre) în curs de dezvoltare, de a contribui la îmbunătăţirea performanţelor sectoarelor productive, de bunuri şi servicii, iar în cazul particular al ţărilor foste comuniste, de a implementa (ce cuvânt era el acum câţiva ani!) structurile economiei de piaţă, de a impulsiona reforma, în special prin restructurare şi privatizare.

Pentru aşa ceva s-au dat banii, cel puţin în intenţii, de fiecare dată prin acordul stand-by şi prin împrumutul FESAL (pentru ajustare strcturală). Ce s-a făcut cu ei, şi nu numai cu ei, în toţi aceşti cinci ani? Putem vorbi de privatizarea sectorului de stat? Cumva de restructurare? Să întârziem puţin asupra fiecăruia din ele. Privatizarea.

Chipurile, la formarea produsului intern brut, sectorul privat participă cu circa o treime. Actualul sector privat din România este reprezentat în special de comerţ şi de o serie de afaceri speculative, tot aici fiind inclus şi nefericitul experiment al locaţiei de gestiune. Avem de-a face, în acest caz, într-adevăr, cu un sector privat sau de stat?

Fiindcă nu este locul să glosăm pe marginea fenomenului, destul să spunem că cea mai mare bancă privată din România, Credit Bank, are în proporţie de două treimi capital de stat. Concluzia: privatizarea în România este o ficţiune. O construcţie aflată încă în fază teoretică, conceptuală, cu realizări efective mult mai mici decât cele raportate la fiecare scadenţă forurilor financiare mondiale, în scopul de a mai obţine o tranşă din creditele promise.

Restructurarea se află într-o stare şi mai rea. Cu toate declaraţiile mobilizatoare ale conducerii agenţiei de profil, făcute – întâmplător, desigur – chiar în zilele când se negocia cu F.M.I. la Bucureşti, în realitate nu s-a făcut nimic din ceea ce s-a proiectat. Era vorba să fie opriţi mastodonţii neproductivi, energofagi, să fie restrânse sectoarele nerentabile, să fie închise fabricile fără piaţă, care produc pe stocuri. Dar ce te faci când tocmai în asemenea sectoare sunt concentrate nucleele masei?

Dar să fim riguroşi: nu masei muncitoare, ci masei electorale. Când se vorbeşte de la Bucureşti de structuri rău croite de care trebuie să se ţină seama, nu este cazul să se înţeleagă atât structuri tehnice, combinate neperformante, ci structuri umane, concentrări sociale capabile să stea în calea ţelului neclintit al guvernului şi partidului său conducător: acela de a mai câştiga o dată şi încă o dată alegerile, de a se eterniza în mănoasele posturi aducătoare de belşug şi bunăstare.

Dar exclusiv pentru ei. Un asemenea imbold achizitiv a stat şi la baza întregii politici sociale a guvernărilor post-decembriste. De unde compromisul, prevalenţa intereselor imediate, populiste, admiterea şi cultivarea corupţiei. Toate acestea în  detrimentul intereselor strategice, generale, de fond, naţionale – cum sunt, bunăoară, privatizarea şi restructurarea, de care se cramponează, iată, şi finanţa mondială.

Până la urmă, ceea ce contează în lipsa acestor foruri financiar-bancare este credibilitatea. Lipsa credibilităţii, şi nu a datoriei externe, a determinat negociatorii FMI să amâne iar acordarea aşteptatului împrumut. Iar în privinţa credibilităţii, actualii guvernanţi stau prost nu doar la acest examen.

(octombrie 1995)

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.