Identitate, profesie și inimă românească – povestea Andreei Bojincă din Canada

Unele povești se aștern firesc, cu pași siguri și cu o liniște care vine din felul în care omul își poartă rădăcinile, oriunde s-ar afla. Așa este și drumul Andreei Bojincă: o împletire frumoasă între profesie, comunitate și dorul de acasă.

Cu rigoarea Politehnicii în formare și cu sensibilitatea unei românce care nu și-a uitat niciodată limba, Andreea a reușit să transforme Canada într-un loc al continuității.

A crescut profesional într-un mediu corporatist intens, dar nu a lăsat niciodată să se stingă legătura cu românii din jurul ei. Dimpotrivă, a devenit un sprijin, un organizator, un om care adună, care creează punți și care duce mai departe tradițiile noastre.

În sala de clasă, printre copii, Andreea redescoperă inocența și bucuria limbii române. În articolele din Observatorul, aduce în față frumusețea inițiativelor culturale din diaspora.

În profesia ei, aplică disciplina și claritatea învățate acasă. Totul se leagă într-o armonie rară, care vorbește despre identitate, despre generozitate și despre puterea de a rămâne conectat la ceea ce ești.

Această introducere deschide un interviu care nu este doar despre carieră, ci despre felul în care un om poate purta România în suflet și o poate dărui, cu delicatețe, mai departe.

Stimată doamnă Andreea Bojincă, cum ați descrie parcursul dumneavoastră profesional, de la Politehnica București la rolul de Project Manager în cadrul CIBC, una dintre cele mai mari bănci din Canada?

Răspunsul pe scurt ar fi „un parcurs natural”. În facultate am înțeles cum trebuie să învăț, cum să caut și să găsesc soluții. Joburile de inginer din România m-au purtat către domeniul IT, care era la începuturi înainte de 2000; apoi a venit alegerea între inginerie și programare.

Lucrând ca software developer, m-am îndreptat spre munca de support analyst, care mi-a plăcut foarte mult. Am învățat nu doar tehnologii și limbaje de programare, ci mai ales cum să lucrez cu oameni cu personalități diferite. Saltul spre project management, acum mai bine de 10 ani, a venit „la cererea publicului”. Pentru că organizam deja activități diverse, la serviciu și în cercul de prieteni, auzeam tot mai des întrebarea: „De ce nu te faci tu project manager?”

Ce v-a motivat să rămâneți conectată la comunitatea românească din Canada, în ciuda ritmului intens din mediul corporatist?

Faptul că am fost mereu activă în comunitatea românească m-a ajutat să merg mai departe. Poate pare un paradox, dar continuând să fiu printre români, să particip și să organizez evenimente de anvergură, mi-a dat energia necesară să fac față etapelor dificile de adaptare într-o nouă țară.

Îmi amintesc cu mare plăcere de primul Bal al Mărțișorului, de entuziasmul debordant al comitetului de părinți din Toronto, de clubul bunicilor. Colaborarea cu firma TheBans, la început de secol XXI, mi-a făcut viața mai frumoasă și acomodarea pe meleaguri canadiene s-a produs lin.

Organizarea serbărilor de Crăciun a legat prietenii puternice care durează și astăzi; mersul cu colindul a purtat spiritul românesc prin casele românilor și a dezvăluit canadienilor un strop din obiceiurile, cântecele, hainele tradiționale și mâncărurile noastre.

Ritmul intens dintr-o mare corporație aduce stres, dar weekendurile românești erau pauze active: nu aduceau oboseală, ci deveneau un izvor de energie.

Activitatea dumneavoastră în cadrul Școlii Românești din Oakville este remarcabilă. Ce înseamnă pentru dumneavoastră educația în limba română și lucrul cu copiii din diaspora?

În copilărie mi-am dorit să devin învățătoare, însă pentru admiterea la liceul pedagogic se dădeau probe eliminatorii. Îmi plăcea muzica ușoară și populară, dar nu am voce, iar acest lucru m-a descurajat. Așa am ajuns la Bălcescu și… de-acolo e istorie.

Peste ani, m-am numărat printre cei care au contribuit la înființarea Școlii Românești de la Milney Valley, care anul acesta va sărbători 25 de ani de activitate. Apoi m-am mutat cu locuința și au apărut alte inițiative, alte participări la activități comunitare.

Când am auzit, la Ziua Iei organizată în Oakville, că există o școală românească în orașul meu, am spus instantaneu că vreau să voluntariez. Lucrul cu copiii era ceva nou pentru mine; mi s-a părut greu, dar am îndrăgit toate etapele: pregătirea lecției, aranjarea clasei, pregătirea costumelor pentru serbări.

Totul este o bucurie care mă apropie de inocența copilăriei și îmi dă șansa să vorbesc în limba română, să aduc în fața copiilor literatura, tradițiile, istoria și geografia noastră. Copiii ascultă cu atenție, povestesc despre vacanțele petrecute la bunici. Citim, ne jucăm, cântăm și desenăm.

Oricât de puțin se prinde de ei în cele câteva ore petrecute împreună, pentru mine e un succes. Îi felicit pe părinții care aleg să înscrie copiii la oricare dintre școlile românești din Ontario, când există atât de multe opțiuni pentru activități extrascolare.

Este o colaborare armonioasă între copii, părinți, instructori și personal administrativ. Nu se simte ca un efort, ci ca un răspuns firesc la dorința de a continua să trăim românește.

Cum a început colaborarea cu ziarul ”Observatorul” și ce v-a atras spre jurnalismul cultural?

Colaborarea cu ziarul Observatorul a apărut din dorința de a arăta și altora ce se întâmplă frumos în comunitatea noastră din GTA (Greater Toronto Area). Domnul Dumitru Popescu m-a încurajat să scriu de câte ori simt că am ceva interesant de spus.

Printre altele, am scris despre Via Transilvanica și, în acest fel, am găsit încă o valență a moto-ului „Drumul care unește”. Este o punte între călătorii pe Via și doritorii de drumeții prin România; prin Observatorul semnalez o posibilitate de vacanță altfel, prin munții noștri.

Ați semnat articole despre inițiative românești din Canada, inclusiv despre festivalul „Primăvara românească pretutindeni”. Ce rol joacă presa culturală în conectarea diasporei?

Atunci când oameni de cultură se întâlnesc în spațiul virtual, sufletul românesc se deschide larg. Discuțiile curg armonios, ideile apar firesc, iar schimbul de experiență se realizează pe nevăzute. Se leagă prietenii și se oferă sprijin reciproc.

Consider că presa culturală și întâlnirile online sunt un liant prin care „ținem aproape”. Festivalul Primăvara românească pretutindeni, prin cele trei secțiuni distincte, a adus împreună copii din școli românești de pe mai multe continente, scriitori, poeți, actori și lideri comunitari din diaspora.

Organizarea exemplară și patronajul comisiei UNESCO i-au sporit prestigiul. Fiecare ediție a fost o sărbătoare. Tot aici s-au creat noi oportunități de colaborare între românii inimoși care trăiesc departe de casă.

Cum reușiți să îmbinați trei domenii atât de diferite – IT, educație și jurnalism – într-un mod armonios și eficient?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Pur și simplu se întâmplă.

La serviciu vorbesc despre țara mea de câte ori am ocazia, despre activitățile de la școala românească, povestesc despre vacanțele mele. La clasa de limba română aplic ce învăț pentru profesia mea. Iar când am timp, aștern gândurile mele despre tot ce mă încântă.

Toate se împletesc, se completează și contribuie la definirea mea ca om.

Ce mesaj ați transmite românilor din diaspora care doresc să rămână conectați la rădăcinile lor, dar simt că timpul și distanța îi îndepărtează?

Să nu înceteze să viseze în limba română și să se viseze în România noastră frumoasă.

Interviu de Claudia Motea

Comments

comments