11 iulie: Ziua Mondială a Populației și oglinda ei românească

În fiecare an, pe 11 iulie, lumea se oprește pentru o clipă să reflecteze la ceva ce rareori intră în discuțiile de zi cu zi: cine suntem, câți suntem și încotro ne îndreptăm ca specie.

Ziua Mondială a Populației a fost instituită în 1989 de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), pornind de la un moment simbolic – 11 iulie 1987, ziua în care populația globului a atins pragul de 5 miliarde de oameni.

De atunci, această data a devenit un prilej anual de a discuta despre teme care, deși par abstracte în statistici, ne afectează pe fiecare dintre noi: creșterea și distribuția populației pe glob, îmbătrânirea demografică și migrația, impactul asupra mediului și al dezvoltării durabile.

Printre ele, un loc aparte îl ocupă drepturile omului și planificarea familială – dreptul fiecărei persoane de a decide liber și informat câți copii vrea să aibă, când și în ce condiții.

Este un drept fundamental, recunoscut internațional, dar care în practică depinde enorm de accesul real la educație, la servicii medicale și la o minimă stabilitate economică. Acolo unde aceste condiții lipsesc, libertatea de a alege rămâne, de multe ori, doar teorie.

Dincolo de contextul global, Ziua Mondială a Populației este și un moment bun pentru a ne uita spre noi înșine. Iar cifrele din România, în acest sens, spun o poveste dureroasă.

Indicele de îmbătrânire demografică arată câți vârstnici (65 de ani și peste) revin la fiecare 100 de tineri (0-14 ani). Formula e simplă: **Indicele de îmbătrânire demografică = (P₆₅₊ / P₀₋₁₄) × 100**

O valoare sub 100 înseamnă o populație tânără. La 100, cele două grupe sunt în echilibru. Peste 100, vorbim despre o populație îmbătrânită, cu un proces activ de declin demografic.

România se află astăzi la o valoare de 121,7 – practic, la fiecare 100 de copii, avem aproape 122 de vârstnici. Nu este o statistică rece, este semnul unui dezechilibru structural care se resimte deja în viața de zi cu zi a milioane de oameni.

Nimic din toate astea nu s-a întâmplat peste noapte. Specialiștii vorbesc despre un fenomen dublu – „îmbătrânire prin bază” și „îmbătrânire prin vârf” – rezultat din combinarea a trei cauze principale.

Prima este scăderea severă a natalității, resimțită constant după 1990. În spatele ei stau motive foarte concrete: instabilitate financiară prelungită, costurile tot mai mari ale creșterii unui copil, lipsa locuințelor accesibile pentru tinerii care își încep viața pe cont propriu, amânarea deciziei de a avea copii în favoarea educației și a carierei, dar și lipsa locurilor în creșe și grădinițe publice, care ar putea sprijini echilibrul dintre viața profesională și cea de familie.

A doua cauză este migrația masivă a populației tinere și active. Cei care au plecat la muncă sau la studii în străinătate în ultimele decenii au fost, în cea mai mare parte, tineri între 20 și 40 de ani – exact generația care ar fi trebuit să susțină baza piramidei demografice. Iar copiii lor, născuți adesea în alte țări, sunt înregistrați acolo, nu în statisticile românești, ceea ce adâncește și mai mult golul.

A treia cauză, paradoxal, este un semn bun: creșterea speranței de viață. Progresul medical și îmbunătățirea condițiilor de trai fac ca tot mai mulți oameni să treacă pragul de 65 de ani. Generațiile numeroase, cum sunt cele născute după 1967, avansează acum spre vârful piramidei, exact în momentul în care baza de tineri continuă să se subțieze.

Aceste tendințe nu rămân undeva în teoria demografiei – lovesc direct în sistemul de pensii de stat, care funcționează pe principiul solidarității între generații: angajații de azi plătesc contribuțiile din care sunt finanțate pensiile de acum.

Cu tot mai puțini tineri intrând pe piața muncii și tot mai mulți vârstnici ieșind la pensie, raportul dintre contribuabili și beneficiari se prăbușește. Banii colectați din contribuțiile sociale nu mai acoperă volumul pensiilor plătite, iar statul este nevoit să completeze diferența din bugetul general – bani care ar putea merge, altfel, spre educație, sănătate sau infrastructură.

Un moment critic se conturează spre 2030-2032, când „decrețeii”, generația numeroasă născută după decretul din 1967 va ajunge la vârsta de pensionare. Practic, un val uriaș de oameni  va trece brusc  din  categoria „contribuabili” în  categoria „beneficiari”,  punând  o presiune fără precedent pe întregul sistem. Consecințele deja vizibile includ pensii mai mici raportate la ultimul salariu și creșterea treptată a vârstei de pensionare, atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

Redresarea unui indice de îmbătrânire de 121,7 nu se rezolvă prin măsuri izolate sau ajutoare sociale temporare. Este nevoie de o strategie pe termen lung, construită pe trei direcții.

Prima direcție ține de stimularea natalității prin măsuri de suport real: construirea de creșe și grădinițe publice cu program prelungit, sprijin pentru părinții care vor să revină treptat la muncă fără să piardă indemnizația, facilități fiscale pentru familiile cu mai mulți copii și finanțare pentru tratarea infertilității.

A doua direcție privește reducerea migrației și atragerea tinerilor înapoi acasă – prin programe de sprijin pentru cei din diaspora care vor să deschidă afaceri în țară, locuințe accesibile pentru tineri și o educație mai bine corelată cu piața muncii, astfel încât plecarea în străinătate să nu mai fie singura opțiune atractivă.

A treia direcție este adaptarea economică la noua realitate demografică: încurajarea persoanelor de peste 65 de ani care doresc să rămână active, fie prin muncă part-time, fie ca mentori pentru generațiile tinere, alături de o politică de imigrație economică selectivă, care să acopere deficitele reale din construcții, agricultură și servicii.

Dincolo de indici și formule, Ziua Mondială a Populației ne readuce la o idee simplă: în spatele fiecărei cifre stă un om, cu dreptul lui de a-și construi o viață, o familie, un viitor, în condiții demne. România se confruntă azi cu o realitate demografică dificilă, dar nu ireversibilă.

Politicile publice bine gândite, susținerea reală a tinerilor și respectarea drepturilor fiecărei persoane de a alege liber cum își trăiește viața rămân, până la urmă, cel mai solid fundament pentru orice strategie de redresare pe termen lung.

Președinte Fondator OADO

Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi

Foto creată cu Gemini

Comments

comments