Iliescu 83: aniversare cu… surle şi trâmbiţe!

Pentru cei care cunosc preferinţele fostului preşedinte nu a constituit o surpriză opţiunea sa pentru aniversarea celor 83 de ani împliniţi duminică. Dacă nu… simpozion ştiinţific măcar un concert simfonic! Aşa s-a şi întâmplat: ca să scape de defilarea admiratorilor la locuinţa sa, sau la Fundaţia din str. Atena, Ion Iliescu şi-a invitat simpatizanţii la un concert la Ateneul Român.

De data aceasta, n-a mai performat Orchestra de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal, ca în ultimele dăţi, ci o formaţie la prima vedere surprinzătoare: Ansamblul Romanian Brass, dirijată de Adrian Petrescu şi compusă exclusiv din suflători şi percuţionişti. Cei peste 800 de spectatori au avut surpriza unui concert pe cât de variat în opţiunile repertoriale (nu au lipsit piese de Verdi, Richard Strauss, Bizet, Haciaturian) pe atât de plăcut urechilor fine ale asistenţei.

Concertul a fost precedat de un moment festiv: acad. Răzvan Theodorescu a prezentat publicului surpriza pe care colaboratorii săi apropiaţi ar fi dorit să i-o facă preşedintelui încă de acum trei ani, la împlinirea primelor opt decenii de viaţă. Un volum – neomagial – în care un numar important de personalităţi – colaboratori, prieteni, admiratori – au scris câteva pagini despre ce cred ei despre Ion Iliescu şi în ce mod personalitatea sa le-a influenţat existenţa. „Redactorul” cărţii, colaborator şi consilier de lungă durată, Victor Opaschi, a invitat un număr de peste 150 de „autori” de a-şi înscrie contribuţiile într-un volum care a rămas, pentru preşedinte, o surpriză până în seara lansării.

Dintre cei care au ţinut să fie prezenţi la aniversare n-au lipsit actualul preşedinte al PSD, Victor Ponta (cu soţia), preşedintele Curţii de Conturi, Nicolae Văcăroiu, fostul preşedinte basarabean, Petru Lucinschi, Valer Dorneanu, foşti şi actuali demnitari din stânga eşichierului politic. Prezenţa lui Ponta a constituit punctul forte al serii, iar asistenţa n-a putut să nu-şi amintească faptul că fostul preşedinte Geoană nu catadixise să-l onoreze pe cel care-l făcuse om politic, la niciuna dintre aniversările precedente.

Dl Ion Iliescu a ţinut să adreseze un cuvânt asistenţei, în care şi-a trecut în revistă cursul predecembrist al existenţei, punctând şi câteva chestiuni polemice ale perioadei în care existenţa sa a cunoscut suişuri importante şi coborâşuri dramatice. N-a omis, totodată să evoce şi câteva planuri de viitor, între care scrierea unui volum autobiografic referitor la această perioadă – pentru că despre ce s-a întâmplat după decembrie 1989 a scris deja mai multe cărţi.

Lansarea volumului ne-omagial „Iliescu, om şi lider”, a fost cam de genul aderării la Schengen: pregătit pentru momentul aniversării a 80 de ani de viaţă ai fostului preşedinte, s-a produs abia trei ani mai târziu, deşi condiţiile tehnice erau îndeplinite. Nu erau coapte altele, între care şi „mecanismul de verificare şi control” a stării din partidul fondat de către Ion Iliescu. A fost, totuşi, o întârziere fastă, pentru că , între timp s-a schimbat şi conducerea, iar noul lider a putut să onoreze cu preţioasa sa prezenţă evenimentul de la Ateneul Român.

Am fost onorat de invitaţia pe care alcătuitorii volumului mi-au adresat-o de a scrie câteva rânduri inspirate de natura relaţiei cu presa a fostului preşedinte, pe care vi le prezint în continuare.(Octavian ANDRONIC)

Dl Preşedinte şi „o anumita parte a presei”… (Secvenţe)

Festivalul de muzică pop
Eram proaspăt reporter la „Informaţia Bucureştiului” unde, după terminarea Filologiei am ajuns fără repartiţie guvernamentală, dar cu aprobare de la Comitetul municipal de Partid, pe motiv că redacţia îmbătrânise şi era nevoie de ceva tineret pentru alergătura zilnică. Prin ’71, toamna, fusese organizat Festivalul de muzică pop, de către „Club A”, de la Arhitectură. Era prima manifestare de amploare a unui gen care se strecura, tiptil, printre restricţiile ideologice. Cu naivitatea proprie începuturilor, m-am dus la redactorul şef adjunct, Stelică Diaconu, şi i-am propus să fac un reportaj de la festival. M-a privit sever pe deasupra ochelarilor şi mi-a spus: „Ce să caute muzica pop într-un ziar de partid? Fă o ştire!” Era suprema concesie, deşi „Informaţia” era cel mai puţin politizat dintre ziarele vremii.
Festivalul se desfăşura la Casa de Cultură a Studenţilor, din Plevnei, şi sufletul său era celebrul (deja) Mac Popescu. El a fost cel care l-a convins pe ministrul Tineretului, Ion Iliescu, să participe la deschidere. Era ediţia a-2-a (prima se ţinuse în subsolul „Clubului A”, din Blănari) şi sala fusese luată cu asalt deja numeroşii iubitori ai genului. Ca reprezentant al presei, aveam un loc la balcon, imediat lângă sectorul rezervat oficialilor. Când mai erau câteva minute până la ridicarea cortinei, şi-a făcut apariţia un tovarăş important, după alaiul care-l însoţea, îmbrăcat într-un elegant costum alb, cu o figură deschisă, deloc comună tipului de activist al vremii. A rezistat eroic vreo jumătate de oră unei interpretări viguroase a unei formaţii începătoare (reţin titlul melodiei: In a Gadda da Vida!) după care, uşor jenat, s-a ridicat şi a părăsit sala.
Ulterior am înţeles că printre motivele care au condus la mazilirea sa din funcţie (era vremea „Tezelor” de după vizitele lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord) a figurat şi aceea a participării la o manifestare prea puţin educativă, cum fusese aceea.
Până la Revoluţie nu am avut prilejul să-l reîntâlnesc pe Ion Iliescu. Odată am propus să fac un interviu cu şeful de la „Ape”. Mircea Manea – care era redactor şef – mi-a replicat: „Eşti nebun? Nu ştii că e acolo la reeducare?”

În Studioul 4
Următoarea întâlnire a avut loc pe 22 Decembrie 1989, pe la ora 14. După ce, împreună cu colegii de la „Informaţia”, luasem hotărârea să facem un alt ziar, unul liber de cenzură şi dogmatism, pe care l-am denumit chiar „Libertatea”, am plecat la Televiziune să anunţ naţiei acest eveniment.
Am pătruns cu dificultate până în Studioul 4, ca purtător al unei veşti importante şi m-am aliniat printre cei care, în picioare, aşteptau să le vină rândul la microfon. În faţa mea se afla un tip îmbrăcat modest, cu o vestă de pulover sub sacou, care vorbea apăsat, gesticulând ritmic cu mâna dreaptă. L-am întrebat pe unul de lângă mine: Cine e ăsta? „E Iliescu!” – mi-a răspuns, considerând că orice alte precizări sunt de prisos. Era prima sa apariţie la televiziune, după mulţi ani în care fusese obligat să stea „la cutie”…

Invitat la Antena 1
În 1995 realizam, la Antena 1, un talk-show care se numea, pompos, „În luptă cu abuzurile şi corupţia”. Făcusem pasul spre televiziune (destul de neinteresantă la vremea aceea, când presa scrisă deţinea monopolul atenţiei) la insistenţele lui Dan Voiculescu. După câteva emisiuni în direct cu diverşi responsabili din zonele în care se manifestau cu prisosinţă şi abuzurile şi corupţia, i-am propus patronului să-l invit chiar pe preşedinte. „Crezi că vine?” – a întrebat acesta, neîncrezător. Am sunt la Cotroceni şi secretara mi-a făcut legătura. Preşedintele a fost cât se poate de amabil şi a acceptat invitaţia. „Veniţi la studio?” am întrebat, ştiind că TVR-ul făcea, deobicei, emisiunile cu dânsul la Cotroceni. „De ce nu?”
A venit – pentru prima dată în studioul unei televiziuni private – şi discuţia a fost extrem de deschisă. Îmi amintesc că una dintre întrebările pe care i le-am pus – cum vede situaţia în care unii întreprinzători au profitat de vidul legislativ şi au acumulat deja averi considerabile – a fost copios preluată de presa scrisă şi mi l-a făcut duşman pe George Păunescu. Dar nu şi pe Voiculescu, enumerat şi el printre „beneficiari”.

Un telefon de la preşedinte
Ca director al „Libertăţii” am beneficiat de posibilitatea unor contacte directe cu instituţia prezidenţială. Aveam, de pe atunci, telefonul personal al preşedintelui, dar nu-mi permiteam să-l deranjez direct. Domnia sa m-a sunat, însă, de câteva ori, punându-mă în situaţia de a fi surprins să-l aud spunându-mi „Salut, Andronic!”, fără a fi precedat de apelul secretarei. Prin ’95 sau ’96, nu mai ţin exact minte, când fostul ambasador la Washington, Aurel Dragoş Munteanu începuse să o cam ia razna, am declanşat în ziar o campanie în care dezvăluiam o serie dintre gafele lui (plecarea la un curs privat la o universitate americană, fără acordul Externelor, discuţii avute cu investitori americani pe care-i descuraja să facă afaceri în România), având un suport informaţional consistent din partea consilierului Iosif Boda, care l-ar fi vrut pe Mihai Botez în locul lui Munteanu. După câteva articole de acest fel, m-am pomenit cu un telefon: “Salut, Andronic. Iliescu. Măi, te rog eu frumos, mai lasă-l în pace pe Munteanu”. Nu era ordinul unui şef de stat. Era rugămintea lui Iliescu. Greu de rezistat unei formulări atât de politicoase… L-am lăsat în pace. După scurt timp, Aurel Dragoş Munteanu a cerut azil politic (!) în Statele Unite. Şi a fost înlocuit cu Mihai Botez.

În “alaiul” prezidenţial
Pe parcursul celor trei mandate prezidenţiale, l-am însoţit pe preşedinte în mai multe vizite oficiale peste hotare, ca director la “Libertatea” şi, în al treilea mandat, ca director al Agenţiei “Amos News”. Printre legendele susţinute şi de Traian Băsescu, era şi aceea că presa era mituită prin acoperirea cheltuielilor din bugetul preşedinţiei. Fals. Singura facilitate financiară (care funcţionează şi azi, când mai apucă să plece şi Băsescu pe undeva) era aceea a transportului. Avionul costă tot atât, plin sau gol. În rest, fiecare ziar sau televiziune îşi plătea cheltuielile: hotelul, transportul local, diurna. Ba, se întâmpla des că ambasadele care făceau aranjamentele să nu ţină cont de bugetele reduse ale presei şi să ne cazeze în hoteluri de 5 stele care ne goleau buzunarele – cel puţin ale noastre, ale “privaţilor”.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Ci despre comportamentul preşedintelui faţă de presă. La plecare, înainte de decolare, făcea un tur al avionului, dând mâna cu toată lumea şi adresând câteva cuvinte fiecărui membru al delegaţiei. Îi ştia pe toţi şi nu neglija pe nimeni. Dacă era un zbor mai de durată, revenea în compartimentul presei unde aveau loc lungi discuţii pe teme de actualitate. La fiecare vizită rezerva timp pentru o conferinţă de presă cu membrii delegaţiei. Uneori ieşea din tipic şi, păşind agale pe intervalul dintre fotolii, se aşeza alături de câte un călător singuratic împreună cu care discuta mai îndelung. Am avut de câteva ori privilegiul acestor discuţii care mi-au dezvăluit un om doldora de cultură şi cu opinii ferme în toate domeniile abordate.
Din păcate, atitudinea sa deschisă nu era împărtăşită de unii reprezentanţi ai presei “contras” pe care îi invita deasemenea să facă parte din delegaţie, care se simţeau obligaţi să ducă opoziţia până la capăt. Imi amintesc un episod de după o vizită în Emirate când, într-o discuţie informală, preşedintele a evocat cu admiraţie personalitatea unui şeic local, care, deşi aproape “analfabet”, avea o excepţională deschidere intelectuală. O reporteriţă de la cel mai agresiv ziar de opoziţie s-a simţit obligată să transmită urgent o corespondenţă specială axată pe ideea că “Iliescu l-a făcut analfabet pe şeic!”
Am parcurs zeci de mii de mile în avionul prezidenţial de-a lungul şi de-a latul lumii, alături de preşedinte, dar niciodată n-am înregistrat din partea sa vreun semn de aroganţă, plictiseală sau lipsă de atenţie.

Conspiraţia de la miezul nopţii
Întâmplarea a făcut să fiu martorul unei întâmplări pe care istoria oficială n-a reţinut-o. Aveam, încă dinainte ca să devină premier, o relaţie apropiată, prietenească, cu Radu Vasile. Îl invitasem încă de prin 92, să ţină o rubrică în “Libertatea”, din postura de reprezentant al opoziţiei. S-a plictisit repede şi am rămas la nivelul întâlnirilor amicale şi a discuţiilor informale. Pe la finele zbuciumatului său mandat, când ţărăniştii şi Constantinescu hotărâseră să-i dea papucii, a intervenit comunicatul prin care era demis de preşedinte, fără nici o reacţie din partea lui. L-am sunat şi l-am întrebat: “Ce faci? Chiar îi laşi să-ţi rupă gâtul?” Era acasă şi privea calm ştirile de la PROTV în care tocmai se anunţa evenimentul. Am reuşit să-l conving că trebuie să facă ceva. “Cu ai tăi nu prea mai ai mare lucru de făcut. Poate că ar trebui să discuţi cu cei din Opoziţie…” A fost de acord. L-am sunat pe Victor Opaschi şi i-am spus că Vasile ar vrea să aibă o întâlnire cu dl Iliescu. Victor a fost prompt şi, în aceeaşi zi, pe la miezul nopţii, întâlnirea a avut loc, în cel mai deplin secret, acasă la Opaschi, în Pangrati. Dl Iliescu s-a oferit să îl sprijine prin declanşarea unei moţiuni de impeachement împotriva lui Constantinescu, pe motiv de nerespectare a Constituţiei, dacă cei doi nu ajung la o soluţie amiabilă. Brusc înviorat, Vasile s-a dus la Cotroceni, a discutat aprins cu preşedintele şi i-a solicitat în schimbul demisiei rămânerea sa în poziţia de secretar general al PNŢ-ului, şef al grupului parlamentar Constantinescu, strâns cu uşa de perspectiva suspendării i-a promis orice, doar să scape de belele, dar după ce i-a obţinut demisia, a uitat orice promisiune…
Probabil că episodul a fost considerat atât de secret încât Radu Vasile nici nu l-a mai pomenit în volumul său de memorii – “Cursă pe contrasens”.

O vizită în rezerva de la Urgenţă
În 22 aprilie 1997 am avut parte de genul acela de eveniment despre care consideri că ţie nu ţi se poate întâmpla. După miezul nopţii, m-am pomenit, în dormitor, cu doi tipi mascaţi cu cagule care s-au aruncat asupra mea şi a soţiei mele, încercând să ne drogheze cu nişte cârpe muiate în eter. Din fericire, mă trezisem înainte de atacul lor şi am apucat să rispostăm. A avut loc o luptă, pe întuneric, în care atacatorii, înarmaţi cu un cuţit şi o puşcă de vânătoare – cu care au tras două cartuşe care, din fericire, nu şi-au atins ţinta – au avut de înfruntat rezistenţa noastră, neaşteptată şi disperată. Nu ştiu cât a durat această veritabilă bătălie, cert este că agresorii au ales să fugă iar noi am rămas în bălţi de sânge să aşteptăm ajutor.
Am fost transportat la Floreasca, unde doctorului Lascăr i-au trebuit câteva ore bune să-mi repare mâna în care cuţitul agresorilor secţionase tendonul şi artera. Răni, deasemenea grave, au avut soţia, mama şi fiica mea. În cele vreo două zile în care am stat într-o rezervă aglomerată cu echipamente am avut extraordinarul prilej de a simţi compasiunea şi grija celor din jur. A fost un veritabil pelerinaj de prieteni şi de oficialităţi. Niciuna dintre aceste vizite nu m-a mişcat, însă, mai mult decât aceea a dlui Iliescu. Nu mai era preşedinte, aşa că gestul său era lipsit de încărcătura populistă pe care o au, deobicei, acestea. A venit însoţit de Corina Creţu şi de Victor Opaschi. Am vorbit despre multe lucruri, încercând să evităm subiectul datorită căruia eram acolo. Am simţit din toată atitudinea sa că este impresionat de ce mi se întâmplase şi că nutrea toată simpatia şi compasiunea. A fost, poate, singura vizită care nu m-a obosit…

Starea Naţiunii
Dl Iliescu a avut bunul obicei prezidenţial ca, odată pe lună (la început) şi apoi, bilunar, să dea seamă în faţa românilor (sintagma dragă altui preşedinte) despre ce se mai întâmpla cu naţia. În cel de-al treilea mandat, emisiunea a debutat avându-mă ca invitat, alături de gazda Horia Gruşcă. Formula a fost considerată de Valentin Nicolau, directorul de atunci al TVR, ca reuşită şi am continuat în acest tandem până la finele lui 2004. Nu era genul de talk-show agresiv care se practica curent la vremea aceea, ci o discuţie care-l purta pe preşedinte printre temele momentului, oferindu-i posibilitatea să transmită o serie de semnale critice, inclusiv la adresa guvernării. Echipa lui Adrian Năstase era extrem de preocupată de ceea ce urma să se dezbată şi nu odată Miky Mihăilescu a încercat să mă tragă de limbă. Iar Alin Teodorescu era cel care mă întreba direct. Nu aveam ce să le spun, pentru că preşedintele refuza să stabilim un presumar. “Întrebaţi-mă ce credeţi voi de cuviinţă” – ne-a sfătuit la prima şi ultima întâlnire pregătitoare de la Cotroceni. Îl interesau însă semnalele şi întrebările telespectatorilor, la care dacă nu reuşea să răspundă în timpul emisiunii, o făcea ulterior. Presa scrisă comenta copios fiecare ediţie a emisiunii, iar unii din “talibanii” de la Evenimentul Zilei, de genul astăzi atât de cuviincios cu puterea al lui Tăpălagă, mă acuzau de non-combat. “Să nu faceţi ca el!” dădea lecţii de gazetărie şi deontologie cel care ulterior mergea la şpriţuri cu Monica Macovei şi făcea plecăciuni – inclusiv stilistice – la adresa lui Băsescu. Dar, ca să înţeleagă ce făceam noi, lui Tapalagă i-ar fi trebuit ceva cultură jurnalistică, pe care n-o avea, pentru că arsese etapele instrucţiei. O astfel de emisiune – nu cred că în America se întâmplă altfel – are rolul de a oferi şefului statului prilejul să-şi exprime poziţiile pe anumite probleme, fără însă ca să fie menajat în acelea în care pot suscita controverse. Cine va avea curiozitatea să citească transcrierea emisiunilor va putea să constate această caracteristică, net deosebită de ce a făcut şi face succesorul lui Iliescu în cadrul directivelor sale televizate, în care-şi ironizează sau îşi insultă adversari politici.
Cred, de aceea, ca “Starea Naţiunii” a fost una dintre mostrele de gazetărie televizată cele mai adecvate scopului.

Păcăleala de la Versoix
Dl Iliescu a fost întotdeauna un om deschis. Căruia i-a fost greu să simuleze o anumită stare, sau să mintă pur şi simplu. Îmi povestea, cu haz, Victor Opaschi, că nu ştiu cu ce prilej, când preşedinţia dădea un comunicat, i-a sugerat ca la sfârşit să adauge ceva de genul “Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” Preşedintele l-a privit lung, rugător, şi i-a spus: “Nu pot, măi Victore!! Pentru că liber cugetătorul din el chiar nu putea.
Rememorez însă un episod în care domnia sa s-a dovedit un maestru al şiretlicului. Îl însoţisem, cu grupul de ziarişti, la Crans Montana, unde avea loc un colocviu  internaţional pe teme economice. După un prînz s-a întîlnit cu noi şi la întrebarea ce program are după-amiază ne-a răspuns: “Vreau să dau o fugă până la Montreaux, să pun un buchet de flori la monumentul lui Eminescu. Nu vreau, însă, alai după mine.”
A plecat, într-adevăr, doar cu şoferul şi cu un sepepist. Noi, cel care l-am crezut că merge la Montreaux, aveam să aflăm seara, cu surpriză, că ne trăsese clapa şi se dusese la… Versoix! Ca să bea o cafea cu regele Mihai şi să mai discute una-alta. A fost senzaţia momentului şi una dintre mişcările de maestru pe care le-a făcut în procesul reconcilierii cu monarhia. De la republicanul obstinat din anii 90-92. Ion Iliescu parcursese un drum politic şi de conştiinţă extrem de interesant. Şi de pilduitor pentru o clasă politică în care cei care răguşiseră preamărind regalitatea, dar nefăcând  nimic concret când au avut posibilitatea, primeau cu acest prilej o lecţie usturătoare. Printre realizările sale cele mai importante din mandatul care trebuia să încununeze epoca politică marcată de personalitatea sa, acesta a fost unul dintre momentele de referinţă. Pe care, din păcate, urmaşul său l-a coborât în derizoriu.(Octavian Andronic)

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.