În agricultură reîncepe campania pentru marile importuri

De la Palatul Victoria ori de la Ministerul Agriculturii suntem informaţi la răstimpuri că treburile în agricultură merg strună, din bine spre mai bine, că s-au aprobat şi „s-au dat” bani cu dobândă subvenţionată, că s-a arat şi semănat, discuit şi fertilizat fiecare palmă de loc, că faţă de anii trecuţi s-au obţinut noi şi importante succese, că – din nou – s-au făcut vizite de lucru deosebit de fructuoase, întâlniri cu lucrătorii ogoarelor (întâmplător şi alegători).

Aceasta este perspectiva dinspre Piaţa Victoriei pe care, de-ar fi adevărată, n-am amenda-o, nicimăcar în privinţa limbajului de lemn – de esenţă triumfalistă.

Numai că, în vreme ce Guvernul şi ministerul îşi văd sacii doldora în căruţă şi pentru anul acesta, directorii direcţiilor agricole din mai multe judeţe din sudul ţării s-au strâns zilele trecute într-un fel de consiliu de urgenţă, fără nici un reprezentant de la centru, spre a se sfătui, ei între ei, ce să facă, încotro s-o apuce, spre a trage un semnal de alarmă asupra dezastrului spre care, după opinia lor de oameni ai câmpului, de specialişti, se îndreaptă sau, mai exact, este împinsă agricultura românească.

Acum, în pragul primăverii, parcurile de maşini agricole sunt la pământ fiindcă nu s-au dat bani pentru reparaţii; seminţele nu pot fi procurate fiindcă nu li s-au stabilit preţurile până în ziua de azi.

În cazul îngrăşămintelor chimice, numai bunăvoinţa directorilor de combinate a făcut să mai ajungă câte ceva (pe datorie) şi pe câmpurile noastre. Însă orientarea de partid şi de stat, mai aberantă decât a lui Ceauşescu, este ca toate îngrăşămintele – 90 la sută din producţie! – să meargă la export!

Situaţia este fără precedent: agricultura lăsată fără finanţare la începutul primăverii! În trei mari judeţe agricole (Ialomiţa, Călăraşi, Tulcea), dar lucrurile stau la fel peste tot – filialele locale ale băncilor anunţă sistematic direcţiile agricole şi pe ceilalţi producători că nu au posibilitatea să le dea nici un leu la dobânda zilei, în condiţiile în care fiecare din aceste judeţe au nevoie de zeci de miliarde de lei pentru înfiinţarea culturilor şi efectuarea lucrărilor de sezon.

Deci nu este vorba de o pomană de la guvern sau de la bancă, ci de credite (cu dobânzi mari) pentru realuarea ciclului de producţie. Între altele fie spus, nevoia de credite este determinată tot de politica dobânzilor ridicate, ce se regăsesc în proporţie de 50 la sută în costurile lucrărilor agricole şi apoi în preţurile produselor agroalimentare.

Pe de altă parte, o birocraţie infernală, verificări şi răsverificări din partea organelor financiare complică şi amână alocarea sumelor aprobate pentru producţiile calamitat de anul trecut, cu acelaşi rezultat – absenţa oricăror posibilităţi de a finanţa lucrările agricole. Ceea ce este sinonim cu redeschiderea campaniei pentru marile importuri.

O situaţie similară ne amintim că s-a conturat în anii ‘91-’92, când politica preţurilor de achiziţie nestimulative, în special la grâu, a dat mână liberă importatorilor.

Ei însă nu au importat pe banii lor, ci pe credite guvernamentale, care au alimentat, apoi, datoria externă a României în proporţie de două treimi. Ministerul Agriculturii a recunoscut mai târziu că a funcţionat o adevărată strategie a mafiei importatorilor, ajutaţi, voluntar sau nu, de către bănci şi de către guvern.

Similitudinile încep să se înmulţească, iar ceea ce s-a întâmplat anul trecut în cazul orzului – blocarea finanţării la producţia internă până s-a descărcat ultimul bob din zecile de mii de tone importate – ar putea să nu fi fost atât un accident, cât o repetiţie în mic pentru ceea ce se pregăteşte pentru acest an.

Dincolo de asemenea interse şi afaceri, responsabilii agriculturii şi, o dată cu ei, guvernul şi Banca Naţională nu pot să nu ia în seamă că absenţa fondurilor pentru lucrările agricole în această perioadă, când este maximă nevoie de ele, va determina ulterior cheltuieli mult mai mari, eforturi financiare mult mai dure, dar nu în lei, ci în valută.

Este un exemplu tipic pentru ceea ce înseamnă raportul de reciprocitate dintre o politică monetară şi de credit mult prea riguroasă şi transformările din economia reală.

Fiindcă nu se poate îndoi nici un om de bună-credinţă că nefinanţarea lucrărilor agricole va duce până la urmă la degradarea agriculturii în toate componentele ei – pământ, dotări, cercetare etc. – la un dezastru ce va fi indus foarte repede şi în celelalte paliere ale economiei româneşti.

(27 februarie 1995)

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.