În loc de recenzie
Dumitru Popescu: Cronos autodevorându-se
Prolog
Să pornim la drum precizând (explicând – definind) termenii din titlu. „Evenimentul” este apariția ciclului de memorialistică intitulat Cronos autodevorându-se, cu cele cinci volume, în care Dumitru Popescu își povestește viața și zugrăvește epoca. „Gândurile” sunt ale unui om (subsemnatul) pe care profesia, întâmplarea, evenimentele l-au dus lângă autorul celor peste 2000 de pagini, permițându-i să-l cunoască bine, să-l înțeleagă, să-i aprecieze calitățile nu prea des întâlnite la alții, să-i intuiască și limitele omenești (dar cine nu le are?).
În sfârșit, mențiunea din titlul În loc de recenzie vrea să spună că paginile ce vi se oferă acum nu sunt un demers critic tradițional, supus rigorilor genului, ci pur și simplu gândurile, numai atât, importante, totuși (îmi permit să cred), de vreme ce le pot adăuga un strop de înțelegere nu doar a unui om, ci și a unei epoci.
Poate că și alte condeie, cu mai mult har, se vor apleca asupra ciclului Cronos autodevorându-se. Poate că și alte viziuni îi vor judeca valoarea, importanța documentară, calitățile sau defectele. Va fi cu atât mai bine; asemenea scrieri nu apar prea des, pentru că asemenea autori se nasc rar și destinul nu este la fel de generos cu ei atunci apar și promit să se afirme, să devină importanți prin operă sau chiar prin acțiune social cultural-politică, așa cum s-a întâmplat cu Dumitru Popescu, cel ajutat de destin, apoi trecut fără milă prin chinurile iadului.
Așadar…
Gânduri pe marginea unui eveniment editorial
Se întâmplă uneori ca destinul să întrezărească într-un tânăr toate calitățile necesare transformării acestuia într-o personalitate de excepție, unul dintre acei oameni, puțini, care marchează istoria unei nații, a unei bresle, arte sau sector de viață socială. Ca urmare, destinul aliniază astrele, dirijează și netezește drumul tânărului, trecându-l prin toate etapele și ipostazele necesare împlinirii, pentru ca, la un moment dat, semenii să primească din partea celui ales de destin ceea ce societatea așteaptă de la el.
Aceste gânduri mi-au fost stârnite de lectura ciclului Cronos autodevorându-se, în care autorul își povestește viața, cu meandrele, bucuriile și necazurile, victoriile și înfrângerile ei. Cele peste 2000 de pagini m-au trecut prin toate stările cu putință, lăsându-mi în final un imens regret pe care doresc să-l împărtășesc cititorului acestor rânduri. De ce regret, și nu doar satisfacția unei lecturi de operă remarcabilă, revelatoare? Asta se va vedea la sfârșit.
… Așadar, destinul a ghicit că tânărul liceean din Turnu Măgurele, Dumitru Popescu, este croit din stofa celor hărăziți să ajungă în vârf, să devină lideri, deschizători de drum. Ca urmare, i-a programat o formație intelectuală nu doar solidă, ci și atât de diversă încât să poată constitui baza multor drumuri în viață, toate îndreptate temerar spre vârf. După liceu, unde a învățat carte adevărată, temeinică, i-a îndreptat pașii spre Înalta Academie Comercială, unde profesori excepționali i-au pus temelia unei culturi economice solide, așa cum cere acolo, la vârf, poziția unui înalt demnitar.
Mai departe: încă din facultate, destinul grijuliu l-a dus într-o redacție, dar nu a unei publicații de duzină, unde se deprind doar practicile gazetăriei, ci într-una de elită, Contemporanul, care aduna, printre salariați și colaboratori permanenți, titulari de rubrică, cele mai importante personalități ale culturii din România acelei vremi, începând cu deceniul șase. Astfel, ceea ce studiile universitare cu profil economic nu-i putuseră oferi începea să se închege, să completeze din contact direct, viu, permanent cu reprezentanții cei mai autorizați ai domeniului.
A urmat apoi o școală superioară cu profil politico-social, cursul de doi ani de la vechiul „Ștefan Gheorghiu”, unde a avut parte nu numai de vorbăria găunoasă, lozincardă, a unor activiști deveniți peste noapte profesori, ci, mai ales, de timp și de cărți care l-au trimis la izvoarele marxismului și, prin el, la curentele filozofice ale timpului, formându-i capacitatea de a discerne ce s-a petrecut cu o gândire filozofică, marxismul, transformat în „marxism-leninism” și apoi în marxism-leninism-stalinism”, cu toate consecințele cumplite ce au decurs în plan politic și social din această degradare etapizată.
Tot destinul binevoitor l-a adus apoi din nou în presă, ca redactor-șef de cotidian, la cele mai importante două ziare ale țării, apoi ca șef al agenției naționale de știri, unde sprinteneala, exactitatea și capacitatea condeiului de a conferi scriiturii plasticitate, expresivitate, l-au împins în poziția de „scrib” al celor mai importante documente de partid și de stat.
Dar destinul, în marea sa înțelepciune și mărinimie, nu s-a mulțumit cu atât. Între aceste stagii și locuri de muncă acaparante, i-a hărăzit și funcții de conducere în domeniul culturii, fie pe linie de înalte răspunderi politice, fie administrative, ca ministru-adjunct la cultură, ipostază ce l-a conectat la lumea literar-artistică, la viața uniunilor de creație și chiar a creatorilor.
A poposit în atelierele pictorilor și sculptorilor cu care a legat prietenii, a condus teatrele, cinematografia, s-a apropiat de scriitori, muzicieni, actori, regizori, întregind astfel o formație intelectuală din care, spre mijlocul vieții active, nu-i mai lipsea nicio componentă importantă; destinul, binefăcătorul său, îi oferise tot, „plimbându-l” prin toate ipostazele, locurile și domeniile care formează o viziune completă și profundă asupra vieții sociale în toate formele ei de manifestare.
Mai mult: funcțiile avute l-au purtat prin toată lumea, ca însoțitor al liderilor politici ai vremii. La sfârșitul câtorva dintre volume, fotografii cu valoare de document ni-l prezintă pe Dumitru Popescu față-n față cu mai toți liderii omenirii, politici sau în planul creației artistice.
Dar unde n-a fost și cu cine nu s-a întâlnit?!
Destinul l-a purtat prin Laos, unde a văzut cum câțiva tineri franțuziți, școliți la Sorbona, civilizați până în vârful unghiilor, se întorc acasă, unde depopulează orașe întregi, pur și simplu, prin crime în masă, cu o cruzime de canibali, și a înțeles că nu e suficient să știi carte, că nu numai ignoranța ucide, că energia tinereții debusolate poate avea, uneori, consecințe cumplite.
A ajuns apoi în China, față în față cu Deng Xiaoping, recent întors din detenție în mocirla unei crescătorii de porci, unde Mao Zedong îl trimisese la reeducare în timpul „revoluției culturale” de tristă memorie. A conversat îndelung cu sexagenarul revenit pe un post mărunt din sfera puterii; privindu-l, ascultându-l, a înțeles că, uneori, senectutea înțeleaptă este infinit mai prețioasă, mai benefică decât tinerețea uneori bezmetică, de vreme ce bătrânul care bătea bine spre 70 de ani a schimbat soarta Chinei, scoțând-o din marasmul și înapoierea hoardelor de „tineri revoluționari” și așezând-o ferm pe drumul transformării într-o forță ce tinde azi să domine prezentul, dar mai ales viitorul omenerii.
A ajuns Dumitru Popescu până lângă Cercul Polar, în extremul Nord, unde a fost invitat de gazdele americane să vadă cum se poate face industrie performantă în niște condiții de climă care pe alții i-ar determina să nici nu încerce, dar acolo, iată, se fac adevărate minuni tehnice și manageriale prin aplicarea corectă, riguroasă, a principiilor economiei de piață concurențială.
Cine, oare, a mai primit atâtea lecții de viață prin contact direct, prin „văzut la fața locului”, prin transfer de experiență dinspre oamenii-bornă și dinspre centrele semnificative ale politicii mondiale? Nu este, oare, un semn că astfel de norocoși, adevărați beneficiari ai unui destin generos, cărora li s-a hărăzit o soartă de „aleși”, au contractat o datorie față de semeni? Că oamenii, compatrioții sunt îndreptățiți să aștepte de la ei mult, foarte mult?
Și acum, iată, mă întorc la ciclul de Memorii pentru a pune întrebarea ce a declanșat toate aceste gânduri: a oferit autorul celor șase volume compatrioților (și, cutez să spun, nu numai lor!) acea sinteză a tuturor celor văzute și înțelese în urma acestei atotcuprinzătoare documentări de aproape o viață? Întrebarea, pusă așa, poate părea vagă, dar, amănunțind-o, putem ajunge la un răspuns. Să încercăm, deci.
Cred că nimeni nu a cunoscut pe viu, pe trăite, istoria comunismului și a comuniștilor din România mai bine decât autorul memoriilor recenzate. Nu cuprind perioada îndepărtată a comuniștilor din ilegalitate, care, de altfel, nici nu mai are supraviețuitori; dar și din acea perioadă (termenul „îndepărtată” nu se susține la scara istoriei) i-a cunoscut pe mulți ilegaliști, a lucrat pentru ei după ce partidul comunist a venit la putere și a guvernat țara.
A scris rapoarte citite de la tribună de Gheorghiu-Dej. La cele prezentate în public de Nicolae Ceaușescu (și el, supraviețuitor al Jilavei pline de comuniști), contribuția lui Dumitru Popescu nu a fost numai de scrib și șlefuitor al limbii, ci și de coautor la nașterea unor idei importante, cu consecințe (unele benefice) pentru țară.
A muncit, așadar, ani mulți alături de Ceaușescu, a cărui voință-gândire-acțiune a hotarât soarta țării, a românilor. Ciclul memoriilor consemnează în perfectă cunoștință de cauză evoluția, apogeul și declinul unui destin politic, traseu ce se confundă cu al României acelor ani: renașterea conștiinței naționale, adormită mult timp de internaționalismul proletar (de fapt hegemonia nemiloasă a Moscovei), apoi modernizarea și eficientizarea economiei, destinderea politico-socială ce începuse să facă aerul mai respirabil, apoi declinul, iraționala „strângere a șurubului”, degradarea economiei, erodarea nivelului de trai, aventurarea în proiecte grandomane și păguboase, spre disperarea unui popor care începuse să spere, să creadă într-un viitor mai bun.
Sursele de informare la care avea acces datorită funcției, mulțimea de contacte directe, personale cu mai-marii lumii, știrile de peste tot ce veneau în avalanșe – toate îl duceau pe autorul memoriilor spre concluzia nu doar presimțită, ci și gândită rațional, prevăzută: sfârșitul sistemului din care făcea parte era aproape, urma să se vadă numai când și cum i se va pune punct. Ce-i rămânea de făcut demnitarului comunist din ce în ce mai convins că așa va fi?
Aici, în acest punct, destinul binevoitor i-a venit din în ajutor, oferindu-i o șansă, poate cea mai mare, dar… ultima: Ceaușescu, poate sub influența nefastă a soției, poate din complexul de inferioritate față de un subaltern devenit incomod, deranjant pentru un „patron” degradat de boală, de suspiciune și de uzură politică, l-a tras pe linie moartă, însă într-un loc de unde putea oricând să-l cheme pentru o treabă neprevăzută și urgentă, păstrându-i chiar funcțiile politice importante (membru în CCR PCR, CPEX etc.), dar cu valoare strict decorativă: șef la „Ștefan Gheorghiu”, cimitirul elefanților politici.
Nici că se putea o soluție mai fericită pentru cineva care acumulase atâta cunoaștere, dornic să folosească postul comod, infint mai puțin solicitant și stresant, pentru a așterne pe hârtie… ce?
Dumitru Popescu a ales literatura. Proza. Scrisul de ficțiune. A dat câteva cărți foarte interesante, realmente valoroase, dar îndrăznesc să cred că mai puțin important decât acel studiu profund, atotcuprinzător, acea carte fundamentală sau ciclu de cărți care să analizeze sistemul comunist pornind de la filozofie, care l-a generat și instalat la putere în atâtea locuri ale lumii: marxismul. O putea face? Evident da, de vreme ce câteva dintre scrierile sale de după anii cumpliți trăiți în pușcărie (vezi Eclipsă în cetatea soarelui și chiar ciclul de memorii care a provocat prezentele gânduri) conțin fragmente substanțiale dintr-un asemenea demers. Dar, din păcate, demers întreprins… după.
Pentru acea operă fundamentală despre care vorbesc, dar ea nu există, anii de comunism ai României puteau constitui un excelent studiu de caz, așa cum prin secolul al XVIII-lea, marele cărturar român Dimitrie Cantemir oferea culturii universale cea mai valoroasă scriere istorică despre un mare imperiu: Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman. Acum, la distanță de secole, un român, iată, se încumetă să abordeze un proiect temerar pornind de la o aventură trăită, aceea de înalt demnitar comunist care consemnează „creșterea și descreșterea” unei ideologii și a unui sistem politic în varianta sa românească și, de aici, pretutindeni unde a venit la putere. (Evocarea marelui cărturar și domn moldav în acest context, de autor care și-a declanșat cercetarea pe baza experienței de om politic care a simțit pe propria piele răsuflarea fierbinte a puterii Islamului nu este – Doamne, ferește! – o comparație; orice comparație presupune doi termeni cât de cât apropiați ca valoare și importanță, ceea ce aici, evident, nu este cazul).
Desigur, așa cum am mai arătat, studiul trebuie să ajungă sau să plece de la filozofia care l-a generat: marxismul. Căutând acolo, la origini, racilele, greșelile fundamentale ale doctrinei, limitele ei care îl condamnă la opțiuni strategice inadecvate, incompatibile cu dinamismul evenimentelor istorice.
Autorul memoriilor recenzate aici nu ar fi fost nici primul și, probabil, nici ultimul gânditor-filozof-politilog-cercetător în domeniul științelor sociale care întreprinde un asemenea demers, dar sunt convins că providențiala investiție a destinului în formarea sa, asupra căreia am insistat la începutul acestor pagini, dar și profunzimea gândirii, harul cu care Dumitru Popescu așterne gândurile pe hârtie, l-ar fi plasat printre cei mai importanți. Ce ar fi fost necesar pentru ca acest lucru chiar să se întâmple?
În primul rând, trebuia ca autorul să își propună, să îndrăznească, să folosească relativa tihnă, liniște, relaxare din acel cabinet de rector pentru a creiona planul și a ataca textul lucrării. Era necesar curajul? Mult curaj? Desigur. Gestul însemna disidență politică, dar, așa cum atestă volumele de memorii, după primii doi-trei ani de directorat la Academie, opiniile despre ce se întâmplă în România și în lume deveniseră convingeri ferme, care justificau, chiar îndemnau la un act de disidență.
La fel de evident, existând un manuscris voluminos, completat, întregit, șlefuit timp de doi-trei ani, autorul nu putea merge cu el la vreo editură autohtonă; ar fi fost un gest de sinucigaș, dar manuscrisul așternut pe hârtie cu pixul și copiat în câteva exemplare ar fi putut ajunge la un editor din Occident, devenind best-seller internațional cu imens ecou în plan politic, cultural și social.
Dacă best-sellerul exploda spre sfârșitul anului fatal 1989, sunt convins că la Congresul al XIV-lea al PCR – cel mai falnic din câte a cunoscut partidul în toată istoria sa – peste tot, pe coridoare și la bufet, dată fiind „starea națiunii”, principalul subiect de discuție al participanților ar fi fost cartea și gestul lui Dumitru Popescu și, tare mă tem, imaginându-mi cu deliciu, că discuțile nu ar fi conținut prea multă „mânie proletară” de condamnare a textului și a gestului. Dimpotrivă.
N-ar fi fost prima dată când un text subversiv se strecoară pe sub cortina de fier, făcând valuri uriașe, după ce, eventual, a circulat și pe plan intern sub formă de samizdat. Aici nu se putea întâmpla un asemenea fapt; securitatea, din ce în ce mai activă pe măsură ce tensiunea socială creștea, ar fi acționat prompt, necruțător.
Dar scandalul, oricât de mare ar fi fost, nu cred că i-ar fi periclitat viața autorului. Trecuseră vremurile când un mare intelectul al partidului, militant politic încă din ilegalitate, Lucrețiu Pătrășcanu, a fost încarcerat și omorât în pușcărie de către tovarășii săi, la ordinul lui Dej. Ceaușescu nu ar fi avut curajul să riște scandalul provocat de această crimă politică, oricât ar fi încercat veninul soției sale sau intervenția altcuiva din afară să-l împingă spre acest gest. Probabil că disidentul ar fi ispășit culpa într-un domiciliu forțat, în vreo garsonieră ponosită din Dămăroaia, așa cam cum a făcut-o marele trăgător de sfori politice stipendiat de vreo trei servicii secrete străine. Nici familia autorului disident (la care s-a gândit întotdeauna) nu ar fi avut de suportat consecințe foarte grave, de care ar fi trebuit să se teamă. Era divorțat – dacă-mi aduc bine aminte –, deci soției nu i se imputa o faptă a fostului soț, iar celor doi copii, cu atât mai puțin; ei aveau să rămână lângă mama lor. În orice caz, suferințele disidentului, provocate de puterea „trădată”, ar fi fost infinit mai blânde decât coșmarul trăit în detenția dictată de conducătorii României libere și democrate, instalați la putere după 1990.
Și acum… atenție! Presupunând că autorul ciclului de memorii, recenzat aici, ar fi fost lipsit de liberate, într-o detenție mai blândă sau mai severă, întreb: ce s-ar fi întâmplat la sfârșitul lui decembrie 1989, când românii, îmbătați de libertatea cucerită într-o noapte, invadaseră străzile și piețele, fluturând drapele găurite la mijloc? Unui Dumitru Popescu, scos de valul revoluționar din închisoarea unde-l aruncase Ceaușescu, i s-ar mai fi putut refuza dreptul de a se adresa poporului român cu niște gânduri de bine prin intermediul televiziunii, așa cum făceu în acele zile de foc sute de inși chemați și nechemați, veniți și neaveniți, ce luaseră cu asalt studiourile televiziunii? Evident, NU. Dar lui i-a fost refuzat acest drept de către stăpânii Sudoului 4 al TVR, decidenți și executanți. Mai mult: acele gânduri rostite în fața camerei de luat vederi, adresate românilor, ar fi răsunat cu reverberații extraordinare. Și mai mult: vă aduceți aminte că în primele clipe de buimăceală, când românii se frământau să găsească oamenii, dar, mai ales, omul care să conducă țara, numele lui Ion Iliescu era pe mai toate buzele, spre el se îndreptau mai toate privirile. De ce, oare? Dincolo de tot felul de teorii ale conspirației, ce nu s-au stins nici astăzi, Iliescu venea cu aura unui opozant al lui Ceaușescu, un fost înalt activist trecut prin multe locuri și funcții mai mari sau mai mici, dar peste tot „om de omenie” care se înconjura mereu de oameni competenți, apreciind valorile morale, profesionale și umane.
Dar… nu cumva numele lui Dumitru Popescu, disidentul eliberat din arest în acea noapte de către revoluționari, rostit atunci de indiferent cine, ar fi provocat un la fel de mare val de simpatie, de apreciere? Și el era foarte cunoscut, se bucura de aprecierea și stima multor persoane influente în mediile intelectuale, ale formatorilor de opinie, ale „influencerilor”, cum li se spune azi. În plus, fusese ostracizat de regimul comunist nu la Editura Tehnică, precum Iliescu, ci în domicliu forțat sau chiar în închisoare. Deci… ce ar fi reprezentat numele, persoana lui, în ecuația configurării noii puteri?
Iată punctul de pornire al multor scenarii, unele de-a dreptul amețitoare. Nu este intenția acestor gânduri nici măcar de a le sugera sau schița, dar o concluzie se impune, totuși: odată pasul făcut pe drumul disidenței, multe lucruri aveau să se petreacă altfel în România post-decembristă. Ar mai fi avut loc, oare, execuția soților Ceaușescu? S-ar mai fi declanșat procesul Comitetului Politic Executiv, cu tot cortegiul de orori petrecute în pușcăriile revanșei politice, ilegale și inumane? Ar mai fi existat o speranță, o șansă în plus, de evitare a absurdului război româno-român care sfârtecă țara de trei decenii? Nu știu, dar mă tot gândesc; poate-poate câteva capete luminate, competente, de oameni realmente valoroși prin experiență, capacitate intelectuală și profesional îndelung probată (un Ștefan Andrei, un Niculescu-Mizil, de pildă) ar mai fi avut ceva de făcut spre binele acestei țări, iar capetele celelalte, ale celorlalți întemnițați, n-ar mai fi fost împinse la repezeală și la grămadă, otova, spre ghilotina „robespierre-ilor” dâmbovițeni, hotărâți să scape de întemnițați prin regim de exterminare, nu „în masă”, ci „bob cu bob”, după puterea de rezistență a fiecăruia.
Nu am răspunsuri la toate aceste întrebări. Se prea poate ca, în cazul înfăptuirii unui astfel de scenariu, disidentul ieșit din arest și chemat la etajele superioare ale deciziei să fi refuzat apelul, sătul de activism politic, alegând o viață de scriitor care să-l împlinească. Dar și așa, de pe margine, cum se spune, cuvântul lui… cât ar mai contat pentru evitarea imenselor greșeli comise de putere după revoluție? Refuz să-mi mai pun întrebări; răspunsul, singurul răspuns logic, rațional, mă sperie.
xxx
Lectura maratonului memorialistic (șase volume, peste 2000 de pagini!), făcută uneori pe nerăsuflate, mi-a provocat și multe surprize, unele adevărate revelații, în bine sau în rău (cele mai dramatice, evident, în rău). Deși nu m-am aflat în epicentrul evenimentelor evocate de memorialist, soarta m-a dus adeseori aproape de nucleele și factorii de putere ai acelor vremuri, mai concret, lângă mulți lideri. Citind mărturiile lui Dumitru Popescu, am trăit câteva dezamăgiri provocate de oameni pe care credeam că îi cunosc bine. Cea mai mare: personalitatea, oricum controversată, dar pentru mine catalogată fără dubiu covârșitor pozitivă, Ion Iliescu.
În propriile mele mărturii despre trecut (vezi cartea mea Un om sub vremi), Iliescu e portretizat în mai multe ipostaze, rezultând un om vertical, cu vederi largi, depășind cu mult corsetul îngust, dogmatic, din vremea comunismului. Îl defineam în acele scrieri drept „un social-democrat rătăcit printre comuniști înrăiți” (cer scuze pentru autocitare). Aprecierea se baza nu pe impresii, pe simpatii și antipatii, ci pe fapte numeroase, trăite împreună în situații-limită, în care oamenii își dezvăluie întotdeauna adevărata fire, personalitatea. Din perioada post-decembristă, când, ca președinte al țării, a devenit ținta atâtor atacuri (unele, după opinia mea, nedrepte), un singur „punct de acuzare” nu l-am respins, ba chiar, în sinea mea, l-am amplificat: pasivitatea cu care a acceptat, ca factor de putere, asasinarea cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, în urma unei mascarade judiciare, rușine de care Justiția română nu se va putea spăla în vecii vecilor, înscriind una dintre acele pagini de care popoarele și istoria lor se cutremură. Chiar dacă nu el, Ion Iliescu, a poruncit plutonului de execuție să tragă, chiar dacă astăzi știm cine a tras sforile acelui act criminal odios, culpa de a nu-și fi folosit toate prerogativele funcției – indiferent de contextul momentului – pentru a opri nemernicia, va atârna greu la judecata istoriei.
Dar memoriile lui Dumitru Popescu mi-au pus sub ochi încă o temă de meditație, de regrete, de mâhnire. O altă mascaradă judiciară mi-a relevat nu doar neimplicarea președintelui României libere de comunism și așa-zis democratice într-un proces defășurat ca pe vremea asesorilor populari din epoca Ana Pauker-Chișinevski-Vasile Luca, ci chiar implicarea directă, imperativă, prin ordin dat organelor de anchetă și represiune să condamne, să extermine cât mai repede pe supraviețuitorii CPEx-ului, organul de conducere al PCR, încarcerați peste noapte, la grămadă, supuși unei detenții de tortură, de exterminare.
Volumele consacrate celor șapte ani de pușcărie sunt de-a dreptul zguduitoare, nu numai prin măiestria condeiului care descrie (una de excepție!), ci datorită faptelor descrise exact, amănunțit, cutremurător. Încheind lectura, simți nvoia să respiri aer curat, să vezi lumina soarelui, să te bucuri că ai ieșit din infernul dantesc în care te-au aruncat aceste sute de pagini. Când ai reușit să ieși, să scapi de coșmar, gândul că un om ar fi avut puterea să evite sau să curme această mizerie, dar nu a făcut-o, ba mai mult: a apăsat pedala accelerării procesului punitiv-exterminator, gândul acesta, spuneam, te înspăimântă, Eu, cel puțin, așa am simțit.
M-a uluit și lipsa oricărei fărâme de logică în situația în care un om politic ajuns în vârful puterii ordonă justiției să condamne la „moarte civilă” și chiar la moarte fizică un om care i-a fost subaltern în ierarhia politică comunistă, refuzându-i apelul disperat, dacă nu la dreptate, măcar la clemență. Rezumând: intransigentul ajuns acum în vârful anticomunismului era prim-secretar județean al PCR, iar condamnatul din pușcărie îi era adjunct, ambii servind aceeași politică, același partid; dar șeful de atunci, ajuns președinte de țară anticomunistă, refuză cererea fostului său adjunct, azi în pușcărie, la o judecată corectă sau măcar la amnistie. Fostul activist de la Iași, adjunctul lui Iliescu în cadrul Comitetului Județean PCR, încarcerat, semnase și el cererea de grațiere, sperând într-un răspuns favorabil, dar acest răspuns a venit extrem de târziu, smuls cu forcepsul de insistențele unui grup ce devenise amenințător și flutura iminența unui scandal public de proporții.
Cum vine asta? Exact cum trebuie pentru a confirma adevărul că Puterea amețește, îmbată, atacă până și cele mai verticale conștiințe.
Mărturisesc: la câțiva ani după prăbușirea comunismului am mai avut o surpriză nedorită, nu de aceleași proporții, desigur. Iliescu a publicat o carte în care își expunea crezul, acțiunea politică, opinia despre multe fenomene în derulare, dar nu scriind și semnând, pur și simplu, acel text, ci sub forma unui interviu-fluviu, convorbire cu un partener de discuție. M-a uimit atunci că „alesul” pentru această acțiune de PR era… Volodea Tismăneanu. Cine este insul? Iată: fiul unuia dintre cei mai înverșunați comuniști cominterniști din România acelor vremuri, spaima studenților cu părinți ce aveau mai mult de două-trei pogoane de pământ (mai mult echivala cu chiaburia). De ce? Pentru că profesorul de marxism, Leonte Tismăneanu, examina cu dosarul studentului pe masă: ești apoape de cheaburie, nu primești niciodată „foarte bine”, iar dacă „baremul” de pământ al părinților era depășit, te amenința restanța și repetenția. Dușmanul de clasă trebuia îngrădit, reprimat.
Acesta era tatăl; dar fiul, Volodea, ales drept interlocutor, cine era? Iată-l: absolvind Flologia, a adresat rectorului cererea de angajare ca preparator-asistent la catedra de „socialism științific” a Universității. Rectorul a cerut părerea (avizul) șefului catedrei, un om luminat – l-am avut și eu profesor; el nu preda marxism, ci filozofie, în cadrul căreia marxismul avea, desigur, mare pondrere, dată fiind titulatura cursului – care a răspuns așa: „Mă opun categoric. În catedrele de științe sociale din Universitate s-au aciuat prea multe lichele și nulități, ca să mai fie nevoie de încă una”.
Nu exista, oare, în anturajul lui Ion Iliescu, printre „oamenii de stânga”, niciun condei de ins integru, corect și bun meseriaș? Mă îndoiesc.
În plus, mă mai frământă un gând neliniștitor: Ion Iliescu a ales pentru acea convorbire-maraton, definitorie în planul ideilor și credințelor sale, aceeași persoană – Volodea – pe care Băsescu a însărcinat-o să facă procesul comunismului din România. Uluitor!
Aceste amintiri reactivate, dar mai ales lectura sutelor de pagini care descriu grozăviile din pușcărie m-au marcat până la spaimă, făcându-mă să trăiesc imensul regret că undeva, cândva, conștiința mă va obliga să aștern pe hârtie aceste gânduri și trăiri. Iată, o fac acum, aici, deși mărturisirea vizează un om la care am ținut mult și încă mai țin, datorită zecilor de ani care mi-au furnizat motive corecte și numeroase pentru cele mai calde sentimente omenești.
xxx
Revenind la studiul a cărui inexistență o regret și pe care îl așteptam de la Dumitru Popescu pentru a-și îndeplini menirea, ar fi trebuit să ajungă la (sau să înceapă cu) cele câteva greșeli, limite, omisiuni majore ale marxismului ca doctrină, condamnată la eșec când este transpusă în realitate politico-socială. Nu este menirea acestor modeste considerații să arate ce și cum ar fi trebuit abordată tema. Îmi permit să mă opresc, totuși, la două dintre carențe, cu atât mai mult cu cât scrierile lui Dumitru Popescu le sugerează, le conțin, dar nu le dezvoltă. Prima este presărată în prozele de ficțiune; cealaltă, abordată explicit, dar succint în lucrările apărute după ieșirea din pușcărie. Iată-le.
Omul – factorul subiectiv, natura umană, cu profunzimile și meandrele ei, cea care se pune de-a curmezișul uniformizării preconizate de marxism, n-a preocupat niciodată doctrina lui Marx. Antropologia, știința despre om, aproape că i-a fost străină. Părinții marxismului și discipolii lor au considerat că studierea omului este treaba (sarcina) anatomiei, fizilogiei și psihologiei. Ceea ce i-a interesat a fost nu omul, ca ființă socială, ci masa, colectivitatea, cea capabilă să răstoarne prin forță vechea orânduire, apoi să instaureze și să mențină tot prin forță, prin coerciție, noua ordine. Cu timiditate a fost acceptată psihologia maselor, mai mult ca pavăză împotriva unor mișcări sociale, oștile marxismului, deci utilă. Observăm însă și aici că tot masa, colectivitatea este obiectul cercetării. Omul, ca ființă socială, subiect al antropologiei filozofice, „omul – măsură a tuturor lucrurilor”, cum inspirat îl definea un gânditor, natura umană rămâneau în plan secund sau dispăreau, pur și simplu.
Ironia soartei face ca tocmai din Rusia, patria socialismului victorios, să țâșnească acea exclamație de geniu a unui mare scriitor: „Omul – ce mândru sună acest cuvânt!” Să fie oare întâmplător sau premonitoriu că Maxim Gorki a pus aceste superbe, adânci cuvinte în gura unui dezmoștenit al soartei, asuns în promiscuitatea unui azil de noapte?
Devoalarea, analiza acestei carențe a filozofiei marxiste îi era la îndemână lui Dumitru Popescu; ne-o dovedește proza sa de ficțiune.
În Pumnul și palma, unul dintre romanele sale de forță (publicat înainte de 1989, amănunt important!), doi prieteni de aceeași vârstă, cu aceeași formație intelectuală, pornesc în viață cu aceleași idealuri, un timp trăiesc în aceleași condiții, își formează aceleași convingeri politice, tind spre același țel, dar se despart dramatic, aproape tragic; îi separă la un moment dat omenia, omenescul abolit, strivit de funcție, de răspunderi – la unul dintre ei, cel care moare primul, lăsând însă un testament emoționant care avertizează pericolul dezumanizării. Știința despre mase, despre clase sociale, despre colectivitatea atotputernică se oprește neputincioasă în fața omenescului. Antropologia filozofiei marxiste, atâta câtă există, n-a încercat să dea vreun răspus întrebărilor fundamentale despre om. N-a catadicsit nici măcar să și le pună.
Dacă acel studiu cuprinzător despre care tot vorbesc ar fi existat, tema aceasta ar fi reprezentat un capitol esențal pentru frontul gândirii. Fac afirmația pornind de la faptul că prozele lui Dumitru Popescu conțin trimiteri de mare finețe spre această zonă, atestând capacitatea autorului de a o aborda benefic pentru arsenalul teoretic al politologiei.
Dacă tot am citat un mare scriitor rus, mă gândesc cu groază: ce s-ar fi întâmplat dacă marxismul dogmatic ar fi învins definitiv, pătrunzând dramatic și în estetică, stâlcind-o? Dacă realismul socialist, romantismul revoluționar – ca metode de creație impuse – ar fi reușit să îndepărtaze arta de la rostul său fundamental, investigarea omenescului? Ce s-ar fi întâmplat dacă esteticienii marxiști, un Vitner, un Mihai Novicov, un Nikolai Moraru și alții ca ei – toți patronați de spiritul tutelar al lui Jdanov – și-ar fi impus punctul de vedere? Ce s-ar fi ales de nostalgicii, resemnații, dar omenește superbii eroi cehovieni? De chinuiții, frământații lui Dostoievski, cu abisurile lor înspăimântătoare, dar profund omenești?
Întrebări retorice, desigur, și aparent fără prea mare legătură cu premisele de pornire, dar care vor să sugereze importanța esențială a unei baze teoretice solide, cu care estetica marxistă nu poate întregi și ajusta marxismul, ca ramură viabilă, fecundă.
Da, vocea tunătoare, de stentor, a lui Maiakovski mobilizează masele (cele atât de dragi marxismului!), le cheamă „la lupta ce mare”, așa cum cere celebrul vers din Internaționala lui Marx, dar bisturiul de mare finețe al medicului scriitor Cehov poate pătrunde – și chiar o face! – în tainițele sufletului, în omenescul inaccesibil filozofiei marxiste, pentru că îl ignoră.
Simptomatic pentru dezinteresul marxismului față de problematica omului este și faptul că nici măcar omul-lider și relația lui cu masa nu s-a bucurat de atenția cuvenită. Liderul, om și el, deci supus greșelii ca orice om, poate greși, poate lua decizii uneori catastrofale pentru milioane de oameni. Ce se întâmplă atunci? Știm că puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut, dar pentru că puterea este exercitată de un om, ce e de făcut? Ce face masa, ce pot face condușii?
Prozatorul Dumitru Popescu și-a spus părerea prin destinul personajului principal din Pumnul și palma, Manole Suru, vorbind prin gura acestuia. Ar fi fost interesant de văzut ce spune analistul dogmelor marxiste, în termenii și la dimensiunile problemei filozofice. E adevărat, câteva fraze furnizează explicit opinia autorului chiar într-unul dintre volumele memoriilor, deci scrise după ieșirea din pușcărie; această datare poate fi însă privită de unii (nu mă enumăr printre ei) ca o confirmare a zicalei „după război mulți viteji se-arată”.
Adevărul despre om în ipostaza de lider, mai ales de lider suprem, ar fi putut constitui un capitol consistent în acel mult dorit studiu. Cu atât mai mult cu cât practica politică nu mai dă nicio speranță. Vă amintiți? Demascarea cultului personalității lui Stalin, pornită vijelios spre sfârșitul deceniului șase al secolului trecut, s-a stins repede, atât în patria de lansare, ca și peste tot unde a bântuit marxismul. De ce? Pentru că cei care preluau puterea, moștenindu-i pe decedați sau detronați, făceau aceleași lucruri, comiteau aceleași greșeli, cu aproximativ aceleași consecințe; diferența consta numai în proporții, în dimensiuni, pentru că puține țări aveau la dispoziția dictatorilor atâtea vieți de curmat în gulaguri sau lagăre ale morții. Aveau nevoie, liderii politici din sisteme totalitare de un front teoretic anti-abuz? Mă îndoiesc, exprimându-mă eufemistic. Marxismul, deci, trebuia să tacă sau cel puțin să nu insiste, după ce apucase să spună ceva, odată, cu voce scăzută.
xxx
A doua direcție a doritului, dar inexistentului studiu, ar fi dus către o altă carență de fond a marxismului: dârzenia cu care apără teza rolului de hegemon al clasei muncitoare. Rezistă această idee formulată de Marx și preluată de toți liderii țărilor cu regim comunist? Dacă această – cutez să-i spun – încăpățânare, n-ar fi atât de insistentă și de păguboasă, poate nici n-ar merita atenție, într-atât este contrazisă convingător de fapte, de realități. Teza era formulată de Marx în condițiile de atunci, când numai clasa muncitoare, masa putea cuceri puterea prin forță; nicio altă clasă sau pătură socială nu era dispusă să i-o ofere. Dar a trecut mai mult de un secol și jumătate, iar realitatea socială este cu totul alta. Pe scena istoriei, în roluri principale, s-au instalat elitele înarmate cu cunoaștere, cu competență în toate domeniile existenței sociale, în tehnică, tehnologie, știință, cultură, creație de toate tipurile, organizare, finanțe, administrație etc. Ele asigură progresul, îl accelerează. Vârfurile, mințile luminate, echipele care au știut să le depisteze, să le formeze – iată motorul dezvoltării. Lozinca de pe vremuri „cadrele hotărăsc totul”, dar înțeleasă nu așa cum înțelegeau „cadriștii” răscolitori de dosare, puși să descopere dușmanul de clasă și să asigure procentul cât mai mare de muncitori și odrasle de muncitori în forurile decizionale, ci în sensul recunoașterii și aplicării adevărului că specialiștii, înalt-calificații, competenții de top „cadrele” de acest tip hotărăsc, determină progresul, dezvoltarea. Clasa muncitoare? Cum să mai fie ea hegemon? Chiar dacă muncitorul zilelor noastre nu mai este truditorul la șaibă, din trecut, cum să cucerească el spațiul cosmic, cum să creeze el tehnolgia de înală clasă care înfăptuiește adevărate minuni creând și inteligență artificială?
Experiența românească în acest domeniu ar fi permis un excelent studiu de caz. România a început să iasă din subdezvoltarea seculară pe măsură ce la cârma diferitelor sectoare au apărut specialiștii școliți, informați, competenți, puși în contact cu reprezentanții economiilor avansate din Occident. Pe măsură ce proștii, ignoranții ajunși la butoane numai datorită originii muncitorești au început să plece de acolo, unde schimbaseră salopeta cu costumul de protocol și modestia de strungar-matrițer cu morga de șef, România intra în rândul lumii prospere, dezvoltate.
Mai poate fi astăzi clasa muncitoare hegemonul societății, motorul care împinge spre progres? Evident nu. Mai poate avea credibilitate o filozofie care îi conferă cu încăpățânare acest rol, împotriva evidenței? La fel de evident… răspundeți dumneavoastră, așa cum, cu certitudine, ar fi răspuns cartea scrisă a lui Dumitru Popescu.
xxx
Această carte pe care o tot invoc ar fi putut să fie opera unui om politic – și atât, indiferent la ce nivel ar fi activat acesta? Mă îndoiesc. Politicianul netrecut prin filozofie decât la nivel de informare curentă nu are cunoștințele necesare, nici aparatul noțional și categorial obligatoriu, el judecă, prin firea lucrurilor, partizan, nu analizează, ci pledează pentru o cauză sau alta. Dintr-o asemenea prestație nu poate ieși acea operă de sinteză despre care vorbesc rândurile acestea.
Invers: filozoful, gânditorul distras din clocotul luptei politice, izolat în lumea cărților, în turnul de fildeș al ideilor, nu văd cum ar putea oferi acea analiză care are ca obiect tocmai politica, fastă sau nefastă, producătoare de succes sau de dezastre în plan social. În sfârșit, chiar dacă cele două calități necesare autorului unui asemenea proiect temerar sunt îndeplinite, mai este nevoie de o a treia condiție, esențială: un condei inspirat, percutant, care adună, sistematizează ideile, dă strălucire gândului.
Îmi permit a crede, mai exact, a fi convins că autorul român îndeplinea toate aceste condiții. Cunoscându-l bine, citindu-i scrierile, trăind un an și jumătate de colaborare într-o redacție de cotidian, care presupunea contact zilnic, sunt sigur că aprecierea nu este hazardată. Da, în autorul ciclului Cronos autodevorându-se, România ar fi putut avea un Havel al ei, un Saharov, un Soljenițîn, un candidat cu mari șanse la un premiu Nobel pentru carte, și nu oferit pe criterii strict politice, cum s-a întâmplat cu distincția scandaloasă de care s-a bucurat timișoreanca Herta Müller.
Ce a lipsit ca această adevărată minune să se întâmple? CURAJUL!
Un român, dacă ar fi îndrăznit să înfrunte riscurile, consecințele disidenței politice, s-ar fi putut mândri că și-a înscris numele pe lista foarte scurtă a autorilor care au demonstrat convingător, rațional, caracterul strict utopic al „socialismului științific”, sistem filozofic condamnat de limitele, de erorile sale congenitale să genereze orânduiri sociale neviabile, nerezistente în timp.
S-ar mai fi făcut un pas înainte pentru catalogarea definitivă a proiectelor unor Saint-Simon, Fourier, Owen, Thomas Morus drept utopii glorioase, dar irealizabile, sortite eșecului, așa cum s-a întâmplat la scară mai mică, desigur, cu falansterul de la Scăeni al generosului român Teodor Diamant.
xxx
Mă apropii de încheierea acestor gânduri stârnite de evenimentul editorial al celor șase volume de memorii, folosind spusele președintelui Franței, Emmanuel Macron, care, auzind intervenția total inadecvată, compromițătoare a unui important om politic într-o problemă care frământa opinia publică, a calificat-o lapidar: „domnul a ratat un minunat prilej de a tăcea”. Reiau citatul și îl aduc la „cazul nostru”, dar… pe dos: autorul maratonului memorialistic a scăpat un formidabil prilej de a vorbi, de a adresa nu numai românilor, ci, sunt convins, unor milioane de oameni trăitori pe alte meridiane, cu un imens ecou.
Păcat. Mare păcat.
xxx
De regulă, oamenii importanți, cei care contează, sunt apreciați după „ce au făcut”, faptele lor, bune sau rele, fiind taxate în consecință. Gândurile așternute pe hârtie până acum nu respectă regula. Ele vorbesc mai mult despre „ce nu a făcut” (și, în opinia mea, putea și trebuia să facă) un condei important al României. Încerc, de aceea, să spun câte ceva și despre textul existent în cele șase volume de memorii pe care le-am numit de la început „eveniment editorial”! Asta spune tot. Nu mă opresc, deci, asupra elementelor care le conferă valoare de eveniment, ci, așa cum procedează recenzenții, îmi pemit să formulez câteva observații la obiect, îndemnat de spusa lui G. Călinescu, vârful absolut al criticii și istoriei literare românești: „modeul meu propriu de a stima constă în a face observații”.
Deci, necăutând noduri în papură sau pete în soare (în cazul de față nici n-ar fi prea multe de găsit), încep prin a regreta ceea ce autorul a înscris în pagina de gardă: „ediție ne varietur”. De ce? Pentru că o edițe revizuită ar fi putut corecta unele scăpări, inexactități, chiar lungimi nejustificate, în opinia mea, care diluează substanța textului, nu aduc informație relevantă sau comentariu percutant.
Încep cu ceea ce este mai evident: câteva nume citate inexact. Acel secretar cu propaganda al CC UTC, pitic, bolnav de ură, plin de venin, care se sinucide, spânzurându-se în pădurea Băneasa, nu se numea Ion Gheorghe, ci Petre Gheorghe. A existat și Ion Gheorghe, general, șef al Marelui Stat Major, om de toată isprava, al cărui nume nu trebuie să sufere dintr-o asemenea confuzie. Mai departe: tânărul scriitor foarte promițător de la Scânteia Tineretului a anilor ’50, era Eugen Mandric, nu Emil Mandric, existent și el (frate cu Eugen, regizor de teatru cunoscut și apreciat). La fel, acel Chirovici citat în memorii este, de fapt, George Radu Chirovici, nu cel ce poartă alt nume de botez decât cel citat. Și mai sunt încă nume de corectat, cu atât mai mult cu cât cele șase volume au și valoare de document, pentru viitorime, iar documentul nu poate conține inexactități și aproximații.
Dacă tot am vorbit despre nume, citind cu mare atenție memoriile, am constat că există, după părerea mea, nume de oameni care meritau să fie citate și care lipsesc. Asta, însă, poate fi nu scăpare, ci opinia autorului. Numai el decide cine merită să fie pomenit și cine nu, așa că observația mea se prea poate să nu fie justificată – deși o mențin.
Mai complicată, mai delicată este situația lungimilor nejustificate, care cred că există în text. Iată un exemplu: dacă autorul crede că e bine să spună cum și-a pierdut virginitatea, asta e de înțeles, cu atât mai mult cu cât textul o face cu decență, cu delicatețe, chiar. Dar dacă ni se povestește cu lux de amănunte cum autorul, pe atunci pre-adolescent, a curațat cu batista, pe marginea unui șant, penisului unui coleg mai mare ca să-l scape de usturimilie de după un contact sexual hazardat, asta cred că putea lipsi dintr-o carte de acest calibru, datorată unui asemenea scriitor. Ar mai câteva zone, foarte puține, în care un foarte ușor „filaj” ar face bine cărților.
Semnalez și o situație mai greu de definit și explicat. Iat-o. Ca șef al culturii, autorul memoriilor a fost chemat să vizioneze și să aprobe spectacolul cu Danton, piesa lui Camil Petrescu, la Teatrul Național din București. Acolo, după căderea cortinei, la sfârșit, Dumitru Popescu a plecat în pripă, fără să spună vreun cuvânt. Era speriat, probabil, de mesajul textului, amplificat, pus în valoare de măiestria interpretării și a viziunii regizorale de excepție. Ce spuneau piesa și, mai ales, spectacolul? Că fanatismul celor care se visează dictatori, stăpâni absoluți pe viața semenilor, cum a fost Robespierre, duce la crimă; că moderatul, șovăielnicul – din punct de vedere politic –, dar mult mai umanul Danton, cu care fanaticul adept al ghilotinei se confruntă, este personajul luminos, care câștigă la judecata istoriei, deși istoria nu operează cu sentimente.
Probabil că forța pleoariei spectacolului pentru această idee l-a speriat pe cel ce trebuia să aprobe spectacolul, deci mesajul, într-un moment politic în care la București era periculos să vorbești despre dictatură, despre fanatism politic, despre intransigență „revoluționară” ce poate degenera în crimă.
După un răgaz de gândire, Dumitru Popescu n-a oprit premiera, ci a încercat să împace și capra, și varza: piesa se va juca, dar în trei-patru momente ale reprezentației de pe scenă, personajele „îngheață”, nu se mai mișcă, exact ca într-un stop-cadru cinematografic, pentru câteva zeci de secunde, după care spectacolul se reia, actorii se mișcă, vorbesc, dar în acele secunde de stop, o voce tunătoare, gravă, rostește în difuzoarele din sală un text scris de Boris Elvin, secretarul literar al teatrului (un prozator remarcabil, de altfel) care, pe scurt dezice reprezentația de șovăielile lui Danton și „restabilește adevărul istoric” din viziunea comunistă asupra Revoluției franceze din 1789, reabilitând intransigența revoluționară a lui Robespierre și condamnând șovăielile, concesiile lui Danton, îndoielile lui omenești, refuzul ghilotinei ca soluție pentru lichidarea opiniilor politice adverse.
Când am auzit cum curge spectacolul de la Teatrul Național, nu mi-a venit să cred, deși tot Bucureștiul intelectual vuia. M-am dus în sală, să-l văd, să mă conving. M-am convins, spre stupefacția mea.
Acestea fiind faptele, ce găsim în memoriile decidentului de atunci, care nu se sfiește să vorbească la superlativ despre acel spectacol și despre marele talent regizoral al lui Horea Popescu, autorul spectacolului? NIMIC. Niciun cuvânt despre istoria „stop-cadrelor”. Caz unic în istoria teatrului românesc, menit să impună teze politice „la zi”.
În viața fiecărui om există situații de care n-ar vrea să-și amintească, pentru că, judecând cu mintea de acum, ar proceda altfel, iar soluțiile găsite atunci nu-l mai reprezintă, nu-l mai exprimă. O astfel de situație mai bine o treci sub tăcere decât să o abordezi deformând-o, indiferent dacă faci intenționat sau pentru că memoria îți joacă feste. Amintirile, atunci când devin document pentru viitorime și sunt ale unor oameni importanți, trebuie să nu se abată de la adevăr. Chiar și pentru faptul că, abătându-se, riscă să compromită credibilitatea întregului demers memorialistic. Cărți ca acelea ale lui Dumitru Popescu sunt atât de valoroase, încât trebuie ferite de o asemenea bănuială.
Iată de ce spuneam că numai o a doua ediție ar trebui să fie cea ne varietur. Dar… e posibil să se întâmple o astfel de minune în România anilor noștri, când tipărirea unei cărți tinde să devină un vis frumos, dar utopic? Tare mă îndoiesc…
xxx
Nu pot încheia aceste gânduri fără măcar câteva cuvinte despre analiza societății românești așa cum am găsit-o și a descris-o autorul memoriilor la ieșirea din pușcărie și în care trăiește acum, la senectute.
Cu competența economistului (nu uitați: Dumitru Popescu a absolvit Academia Comercială unde a fost școlit de cei mai mari economiști ai țării); cu experiența omului călătorit în mai toate colțurile lumii, atent la realitățile văzute; cu capacitatea de a compara, a judeca și a cataloga cele văzute, cu puterea de pătrundere a unui scriitor dăruit cu har, autorul memoriilor zugrăvește un tablou al României de azi, al vieții poporului român pe cât de realist, pe atât de sumbru. El nu oferă lamentări de nostalgic, ci date, cifre, statistici oficiale, fapte trăite, comparații. Sunt analizate fenomenele cele mai grave, mai periculoase prin consecințe: pauperizarea populației, sincron cu apariția peste noapte a averilor fabuloase obținute prin furt, jaf, tunuri ticăloase, trase cu acte-n regulă, fie că s-au numit privatizare, retrocedare sau altfel, fenomene care polarizează, revoltă societatea; disoluția autorității instituțiilor statului, corupția justiției, degradarea culturii, analfabetizarea rapidă prin abandonul școlar (fenomen ce merge mână-n mână cu creșterea alamantă a delincvenței juvenile). Starea culturii, mai ales, domeniu în care autorul s-a simțit întotdeauna „cel mai acasă”, ne oferă un inventar complet al stărilor și al tendințelor care sapă la temelia spiritualității românești, făcându-ne să ne gândim cu teamă la viitorul acestui popor cu tradiții culturale râvnite pe multe meleaguri, chiar și acolo unde îndestularea materială era incomparabil mai mare. Presa, creația artistică, situația instituțiilor de spectacol (medii în care autorul și-a trăit o bună parte din viață – cea mai fecundă) sunt privite atent, competent, fără patimă. Și, tocmai de aceea, cu concluzii ce dau frisoane. Citind memoriile – ajunse la capitolul „ziua de azi” – parcă înțelegeam mai bine ceea ce trăim și de ce.
În SUA, modelul nostru de țară a democrației, președintele obișnuiește să prezinte periodic poporului american „starea națiunii”. Parcă molipsit de procedeu, iată, un autor român prezintă poporului său (format din tot mai puțini cititori de cărți!) un veritabil raport despre starea morală a națiunii, analiză necruțător de exactă a moralității tuturor etajelor și păturilor sociale. Condeiul panoramează, uneori transfocând, pentru a pune în lumină mai puternic, ceea ce trebuie văzut, înțeles și, dacă se mai poate, îndreptat.
Cu cât analiza urcă spre vârf, cu atât tabloul devine mai sumbru. Acolo, la etajele superioare, până și lumea caricaturală a politicienilor lui Caragiale este astăzi depășită în prostie, incompetență, ticăloșie, demagogie, cameleonism etc. etc., toate ridicate la putere exponențial.
Memoriile nu ocolesc (și nu iartă) nici mentalul viciat al românului de rând, comparat mereu – netendențios, dar greu de contrazis – cu al străinului, și punând în lumina nefastă a unui mediu ostil, care strivește, oprimă, spulberă prin sărăcie aspirația spre mai sus și mai bine.
Remarcabile sunt capitolele care sondează profunzimile, abisurile sufletului omenesc – zonă pentru care autorul își dovedise apetența și în romanele sale; drama (uneori tragedia) bătrâneții, provocată de consecințele inevitabile ale trecerii anilor, dar accentuată la noi de mecanisme sociale nemiloase, nedrepte. La fel, portretele unor personalități controversate (vezi Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu) sunt creionate cu o putere de pătrundere și o dreaptă judecată așa cum vacarmul stârnit de viața și opera lor literară sau politică n-a reușit să o facă. Chiar și numele unor oameni din presă ce s-au impus în ultimii ani, de la C. T. Popescu la Ion Cristoiu sau Mircea Badea – pe care îl consideră un redescoperitor și continuator al cabaretului politic de odinioară, prin vervă și inventivitate –, toți se bucură de aprecieri exacte, percutante.
În sfârșit, „disperarea libertății” – cum numește autorul dezechilibrele doctrinelor, deruta românilor incapabili să mai distingă „stânga” sau „dreapta” în devălmășia cacofonică din politica actuală – încheie acest tablou.
Iată de ce consider apariția celor șase volume de memorii, un eveniment editorial, el echivalând sau chiar depășind în importanță cele mai reușite scrieri în proză ale lui Dumitru Popescu. Este un adevărat eveniment cultural, pe care îl datorăm Editurii Hoffman, pentru care „răspunzător” este un împătimit al cărții, editorul clasicilor literaturii române și prieten al scriitorilor, Andy Barcan.
Și din nou, aproape obsedant, subliniez regretul profund că acele pagini sau paragrafe (multe la număr!) care exprimă convingerile social-politice ale autorului formate predecembrist au ajuns la cititori postdecembrist. Doamne, ce eveniment de proporții a ratat cultura (și nu numai cultura) română!
ION BUCHERU