Indiferenţa de masă
Privatizarea de masă, accelerată, îl lasă destul de rece pe român. În ciuda sloganurilor săltăreţe, lumea nu se înghesuie să-şi ia cuponul. Marea privatizare e privită cu o mare indiferenţă.
La poştă, prezenţa e anemică, mai mare înghesuială fiind la primării, unde, tot acum, a început înscrierea pe liste pentru acordarea ajutorului social. Întâmplarea că, dintre cei 17 milioane de milionari, aproape un sfert caută să intre între „privilegiaţii” de pe listele de sărăcie pune într-o lumină nu tocmai fericită credibilitatea acţiunii – echivalentă cu… naţiunea.
La aceasta s-a adăugat şi tembelismul unor funcţionari zeloşi care, în prima zi, au trimis oamenii acasă pe motiv că nu au codul numeric trecut pe buletin. În plus, mult-invocata listă şi-a amânat ieşirea în faţa investitorului cu o lună.
Dincolo de aceste poticneli, conjuncturale, poate inerente, rămâne fondul problemei. În aşteptarea cuponului, la ghişeu, oamenii se întreabă: ce dividend iau pe el? Nimeni nu ştie. răspunsul, la toate dezbaterile televizate, e unul singur: în funcţie de profitul întreprinderii unde-ţi bagi cuponul în schimbul acţiunilor. Corect. Şi mai corect ar fi dacă s-ar preciza că prea mare nu poate fi acest dividend.
Multe societăţi comerciale dintre cele incluse pe celebra listă au profit foarte apropiat de zero. Tot pe acolo se află şi dacă obţin câteva zeci de milioane, pentru că, în afara „îndestulării” miilor de acţionari, mai trebuie, din acelaşi profit, să aloce o parte pentru dezvoltare, să verse cuvenitul impozit, impozitarea făcându-se şi asupra dividendelor.
În primii ani – şi s-ar putea să fie destul de mulţi – privatizarea de masă pe baza cupoanelor nominative nu va aduce nimănui venituri substanţiale şi, din această cauză, nici nu va avea vreun impact deosebit în conştiinţa oamenilor. Mult-aşteptata privatizare, panaceul relelor economiei, îşi va dovedi efectul abia după ce acţiunile vor începe să fie cotate la bursă în baza valorii lor intrinseci, a scăderii sau creşterii acesteia în funcţie de atractivitatea întreprinderii.
Românul este însă şi un pic fatalist şi va crede mereu că nu şi-a pus cuponul unde trebuie, că „din cauza hoţilor”, care au ştiut din vreme pe ce să pună mâna, lui i-a rămas praful de pe tobă.
Şi nu prea sunt multe contra-argumente. Premierul însuşi a declarat zilele trecute că multe întreprinderi se declară falimentare în mod fraudulos, subevaluându-şi, totodată, activel, ca să nu intre pe piaţa privatizării de masă şi să fie luate de lucrători – şi de agamani, adăugăm noi – prin MEBO.
Dincolo de faptul că spusele sale – care urmăreau, în primul rând, să justifice întârzierile „procesului” – n-au putut fi susţinute cu exemple concrete de oamenii săi din subordine, din ministere şi structurile de privatizare, nu înseamnă că nu există astfel de cazuri.
Am scris, noi, în Adevărul, în repetate rânduri despre ele, cu argumente şi exemple pe care, în treacăt fie zis, controlorii ministeriali nu s-au ostenit nici să le îndosarieze. este recentă cucerirea „Posadei”, respectiv preluarea acestei importante baze turistice de zeci de miliarde de către director şi câţiv acoliţi din AGA cu doar un teanc de certificate.
Este notoriu cazul combinatului de ciment de la Fieni, care, ca să fie privatizat, tot prin MEBO, a fost spart în mai multe societăţi comerciale şi subevaluat în mod sfidător. Sunt de mare actualitate „tunurile” din turism, unde se privatizează în serie cele mai moderne şi profitabile hoteluri.
Citind, aflând despre toate acestea, cei „17 milioane de milionari” se întreabă: nouă ce ne mai rămâne, dacă se ia tot caimacul?
Mormanul de fier vechi al d-lui Roman, întreprinderea care produce pe stocuri, aflată într-un blocaj financiar fără ieşire? Sloganul zice că e harnică şi aşteaptă mariajul cu investitorul pe cupon. Nu-i nici năzuroasă, cum se vede.
Adevărul ste că nici n-are de ce. E cam fată bătrână şi fără zestre, lăsată aşa de rudele hapsâne: sereleurile-căpuşă, dobânzile împovărătoare, debitorii insolvabili, concurenţa neloială prin importuri scutite sau cu taxe vamale simbolice, exporturile făcute prin intermediari.
Ministrul finanţelor a declarat că 99 la sută din producţia pentru export se realizează în unităţile cu capital de stat, dar 75 la sută se derulează prin SRL-uri.
Masa activelor aduse la privatizarea de masă reprezintă de fapt o cochilie, un cofraj, în care nu se mai găseşte mare lucru.
Managementul dezastruos, cu manageri având interese în firme paralele private, lipsa fondurilor proprii – nici 15 la sută din total –, tentaţia de a produce pe stoc, presiunea salarială continuă erau ţinute în frâu, cât de cât, de structurile statale, ministere, FPS şi FPP, care constituie ştiutele AGA şi întreprind diverse controale şi verificări.
Acum, toată această răspundere revine adunării generale a acţionarilor, care, cel puţin în primii ani, va fi o masă (privatizare de masă asta înseamnă, până la urmă) destul de debusolată, cu mari dificultăţi în a controla consiliul de administraţie, cu o motivaţie scăzută.
De aici, marea indiferenţă ce-i uimeşte pe corifeii privatizării, dispuşi să creadă că totul se datorează mentalităţii, conştiinţei scăzute, cum se spunea nu prea de mult. În bună măsură, şi acest lucru este adevărat. Dar explicaţia nu necesită cine ştie ce analize savante, psiho-sociale şi istorice, ci trebuie căutată în modul ineficient în care s-a făcut această privatizare sub aspect economic. Dar profitabil politic, populist.
O hârtie luată degeaba, în schimbul căreia va avea un venit insignifiant şi incert, n-are de ce să-l pună pe om pe drumuri. Dacă întreprinderea chiar va merge prost, ducă-se! Şi aşa puterea lui de decizie este egală cu a zecea sau a suta mie parte, iar pierderea insesizabilă.
Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă se opta pentru privatizarea de masă în schimbul unei sume de bani, prin vouchere, oferite numai celor dispuşi să le plătească, aşa cum s-a procedat în Cehoslovacia şi în alte ţări, cu foarte bune rezultate.
Este o metodă despre care noi am scris mult, susţinând-o sub numele de privatizare de masă, cu mult înainte ca guvernul să adopte această denumire pentru ceea ce ar fi trebuit să se cheme mai bine privatizatea împrăştiată.
Să sperăm însă că va veni şi vremea adunării – a concentrării capitalului, a cristalizării statului de acţionar, a efectului pozitiv al privatizării.
(7 august 1995)
