Ion Albeșteanu. Un lăutar plecat, o lume adormită în urma sa

27 iulie 2022 ultimaora Niciun comentariu

Născut la Albești, comună ialomițeană, unul dintre cei mai mari virtuozi violoniști români, dirijor și lăutar, născut pentru a completa un șirag de pietre rare ale melosului nostru popular, a agonisi nemuritoare cântece lăutărești și a le restitui neviciate neamului românesc, Ion Albeșteanu, Ion N. Șerban, cu numele său de la părinți, și-a edificat pentru identitatea sa artistică și pentru indicele memoriei culturii muzicale românești un nume structurat pe denumirea așezământului natal.

A văzut lumina zilei la Slobozia, pe 27 septembrie 1932, într-o familie cu o transcendență muzicală fenomenală: tatăl, Nicolae Șerban, violinist și cobzar fără egal, fratele său mai mare, Ionică, asemenea.

Talentul, munca, dragostea, seriozitatea, pasiunea nu ies la lumină cu întârziere pentru cel chemat, astfel că în 1953, violonistul despre care mai târziu se va ști și se va vorbi ca despre un maestru, se va face cunoscut ca dirijor al orchestrei populare „Bărăganul” din Slobozia, pe care o va conduce până în 1964, an în care, participând la Festivalul Internațional de Folclor de la Cairo-Egipt, va obține premiul I și Diploma de onoare a primului festival international de această factură.

Cunoscut acum pentru aportul de anvergură profesionistă la prestații uimitoare din perspectivă artistic folclorică, alături de tarafuri și orchestre populare din județele limitrofe Bucureștiului (Ialomița, Teleorman, Giurgiu, Călărași), succesul său la Festivalul de la Cairo, fără îndoială că a contribuit fundamental la notorietatea pe care și-a cucerit-o ca unul dintre marii lăutari – de ce nu, muzicieni români.

În toată activitatea sa atât ca interpret instrumental, dirijor sau solist vocal, cât și în particular cu cei interesați și apți să învețe din experiența și talentul său, Ion Albeșteanu a prezentat consecvent instrumente muzicale specifice artei folclorice, cum ar fi fluierul, cavalul, țimbalul, cobza, naiul, țitera, le-a pus în valoare ca instrumente melodice și de acompaniament al vocilor unor interpreți de marcă la cea vreme, așa cum de altfel vor și rămâne în memoria afectivă și patrimonială a melosului nostru folcloric și lăutăresc.

Alături de a doua soție a sa, Tița Ștefan cu care are pe fiul Valentin Albeșteanu, absolvent la rându-i al Academiei de Muzică din București, secția vioară, violonist, dirijor și solist vocal celebru, Ion Albeșteanu își scrie coordonatele cele mai frumos împlinitoare ale carierei sale artistice.

Printre ele este menționabil succesul meritat al unui turneu de concerte din 1973, în Israel, alături de Romica Puceanu, Luigi Ionescu, Doina Badea și soliști instrumentiști celebri – vorbim despre ceea ce s-ar putea încadra ca doar un moment de referință dintr-o largă și valoroasă enumerare adecvată să completeze biografia artistic profesională a lui Ion Albeșteanu.

Colaborarea sa pe parcursul prețiosului itinerariu prin succese cu pe cât de mulți, pe atât de notabili soliști vocali și instrumentiști, vorbește mai departe despre cât de sus este numele Ion Albeșteanu într-o glosă a valoroșilor noștri artiști care au traversat prin două sfârșituri și două începuturi de veacuri și milenii universul sublim sonor al României: Liviu Vasilică, Vasile Zidaru, Viorica Mira, Dumitru Ridescu, Floarea Calotă, Elisabeta Turcu, Romica Puceanu, Maria Ciobanu, Mărioara Tănase, cobzarul Marin Cotoanță, acordeoniștii Marcel Budală, Ghitica Gheorghe, Victor Gore, Mieluță Iordache, Mihalache Andre.

Totodată, acest registru de nume ar avea lacune fără neasemănații compozitori și maeștri ai artei dirijorale Gheorghe Băzăvan, Ludovic Paceag, Mircea Neagu, Dinu Stelian, Nistor Nicolae.

Într-o perioadă de dinaintea zisei schimbări din 1989, Ion Albeșteanu se va întoarce la fascinația sa dintotdeauna, lăutăria, în câteva restaurante din Giurgiu și București, iar după 1989 se va dedica programului său muzical de o viață concretizat în înregistrări de discuri și CD-uri, spectacole, turnee în străinătate…, toate acestea ca prodigioase acte de păstrare a tradiției populare autentice.

Este ctitor al tarafului care îi poartă numele, „Ion Albeșteanu” al Muzeului Național al Țăranului Român, „Dimitrie Gusti” din București, în componența și la conducerea căruia întreprinde în 1992 un prim turneu în Franța.

Previziunilor încheierii parcursului prin viață (prea scurt) al artistului harnic și cu har nemăsurat Ion Albeșteanu le-au premers firești, bilanțuri și recunoștințe la lansarea în 1996 a discului și casetei editate de Electrecord, cu Romica Puceanu solistă și Ion Albeșteanu dirijor, an în care se consumă și ultimul turneu al artistului în străinătate, mai precis în Elveția și Franța.

Nu împlinise decât 65 de ani când, în 1997, se stinge din viață în comuna Fierbinți județul Ialomița și este înmormântat la București.

Notă: Ca recunoștință cum se cuvine de asociată prezentului text închinat artistului pe cale de a fi uitat, Ion Albeșteanu, „inculp” alături de mine pe frumoasa, inteligenta, generoasa nepoată a lui, Teodora. Aceasta, pentru o restituire pe făgașul amintirilor, într-o lume căreia, din păcate, ca să îi aparțină azi Ion Albeșteanu, ar trebui să i se facă forțat loc.

Teodora, nepoata sa, membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, mi-a acordat timp să ne întâlnim în miezul înădușitor de fierbinte al lui august 2021, pentru a ne cunoaște și a discuta.

Nu știam că descinde din familia celui care a fost unul dintre străluciții noștri lăutari și, nu e greșit spus, muzicieni.

Aș fi mai omis mult timp, ori poate că nu l-aș fi mai readus niciodată pe Ion Albeșteanu în atenția celor care au rămas încă și totuși, conectați la melosul popular și lăutăresc autentic – lunecase în ruinele lăsate în urmă ca de tăvălug de către mulți dintre cei ce cântă azi.

Așadar, mulțumesc Teodorei, nepoata marelui melod de la apusuri de veacuri și milenii ale timpului muzicii de altădată. Ea, fără referire directă, povestindu-mi, mi-a sugerat să scriu despre Ion Albeșteanu.

Aurel V. ZGHERAN