Ion Barbu, algebra poetică (exclusivitate)

După anul 1930, Ion Barbu (Dan Barbilian) se juca, deja, cu spiritele tumefiate ale contemporanilor liricoizi, în Versuri de circumstanță, plonjând în ermetismul (post)modernist din Joc secund, semantic indiferent structuralismului lingvistic la modă, preocupări poematice ce păreau să distrugă genialul matematician care se anunța, în favoarea carierei literare.

Păreri de rău transliterate și o revenire încordată la studiul aprofundat al geometriei descriptive precum și cercetărilor de algebră modernă, orientat spre fundamentarea lor axiomatică.

Rarefierea limbajului din Joc secund indică atât manierizarea în spiritul poeziei nordice, cât și evidenta influență a semioticianului matematician.

Ineditele barbiene sunt întotdeauna surprinzătoare. “Ele au darul de a pune în lumină dubla personalitate a poetului, aceea de oficiant sublim, imnic, abscons, și cealaltă, de nou cântăreț lumesc, în genul lui Anton Pann, cel de-al doilea clasic al lui Ion Barbu, după Mateiu Caragiale.” (Șerban Cioculescu, Ion Barbu, filolog, în România literară, 1970).

În Ediția Poezii îngrijită de Romulus Vulpescu (Ed. Albatros, 1970), versurile ocazionale sunt culese din diferite publicații și manuscrise, publicate în volum. Lectorul va avea posibilitatea să aprecieze valoarea lor de revelații.

Poeziile au efectul de a-l “umaniza” pe matematician, în sensul că sunt expresia directă a unor momente și situații personale. Expresia pătrunzătoare conține ace disimulate, în tonul savuroaselor diatribe din proză.

 

Printre puținii scriitori admirați de poet, singura evlavie a fost Mateiu Caragiale. În cinstea sa a scris, imnic, un poem numit  Protocol al unui viitor Club Mateiu Caragiale. Apariția romanului Craii de Curte Veche este salutată și în Răsăritul Crailor:

Craii de Curtea Veche părăsește rafturile pieritoare, pentru a se așeza între scripturi. Nu cunosc meditație mai gravă asupra ticluirii și aventurii Ființei ca în această carte de înțelepciune, pe care un act de discreție și gust o disimulează sub grele catifele de pitoresc oriental” (în Versuri și proză, Ion Barbu, Ed. Minerva, 1970).

Se prezintă cei trei crai care ies din adăpostul perdelelor și acționează odată cu umbrele serii. Viciul, pornirile demoniace însetate de răzbunare ale lui Pașadia sunt vegheate de Jilțul Naibei, din tărâmurile misterioase și înfiorătoare ale Cărăbușului de aur de Edgar A.Poe, al cărui blazon (cap de mort), Pașadia îl poartă pe haine.

Ion Barbu (pe scaun),Ion Marin Sadoveanu și Tudor Vianu

Pantazi, cel cu suflet de artist, cu spirit rafinat, se salvează mediului prin contemplarea frumosului : „Cântec, lebădă străpunsă, sol al harfelor eline (…)/ Alter Ego, o, Pantazi, ce Atlanticele-nvingi”.

Nu lipsește din lumea decrepitudinii nici Pena Corcodușa, fosta curtezană, „aspra floare de maidan”, topindu-se odată cu “Craii” și “Gabrovenimea” în ultimele umbre ale asfințitului.

 Tonul imnic de mare elevație fixează, în ultimele versuri, “in gloriam Matei”:

“Dreaptă pravilă, dar zumzet de vestiri răsăritene

Ființa noastră se clădește cu scriptura ta, Matei”…

Lui Eugen Lovinescu, criticul care avea să îl lanseze și care, în Contribuția modernistă a Zburătorului avea să noteze, cel dintâi, numele Ion Barbu, poetul îi adresează versurile ocazionale Scepticul mântuit.

Într-un interviu luat de I. Valerian, Ion Barbu mărturisește că „e reconfortant să știu că trăiește acest veșnic tânăr Lovinescu (…) În epoca noastră personalitatea domniei sale se detașează grozav de izolată pe un neant critic nemaipomenit.” (I. Valerian, De vorbă cu Domnul Ion Barbu, în Viața literară, 5 februarie 1927, colecția Biblioteca Academiei Române).

Însă  Evoluția poeziei lirice a lui Eugen Lovinescu nu o mai întâmpină cu aceeași constantă stimă: “Sub ce zbor augural de curci a conceput domnul Lovinescu asemenea verzuie pastă”.

Aceasta este de fapt singura atitudine față de criticul său, justificată prin adevărul și profunzimea critică în analiza sincronismului lovinescian.

În versurile dedicate maestrului, îi glorifică pasiunea cu care se dăruiește artei, puterea de lucru, sinceritatea artistică, estetică, față de toți ceilalți care își frământau egoismul  în versuri, spre a-și face renume:

          “Când toți doreau cu o zorită mână

          Obraznice oglinzi să-și facă sie,

          El înflorea inelul tău, fântână

          De sfâșiate luxuri: Poezie!

          Cu alții aprig, mai vrăjmaș cu sine,

          Acest amar și tăgăduitor,

          A spart pe rând simțirile mezine

          Un foc exact s-aprindă în piatra lor.”

Prietenilor Tudor Vianu și Al. Rosetti le trimite din Germania versuri de o ironie fină, sub pseudonimul glumeț, Don Miguel Barbilos.

Ilustratele purtau pe verso catrene compuse de Ion Barbu și imaginau regiunile pitorești pe care le vizitase, sau amintiri ritmate despre localurile, cafenelele sau cabareturile pe care le frecventase împreună cu prietenii săi:

          “E Tante Buhr azi un principiu

          Adânc săpat în municipiu

O, Tudor drag, o, duh chiabur,

Te cheamă Hamburgul Tantei Buhr.” (Tante Buhr)

     Acest catren e dedicat lui Tudor Vianu și semnat Ion Barbuhr.

     Pe Al. Rosetti îl cheamă la cabaretul “Tantei Mean”.

Însă renumita crâșmă studențească Mutter Pisewitt este preferata poetului, de la fereastra căreia admira peisajul pitoresc:

“Nici Amsterdam, nici Haga, nici Dusseldorf  renan,

Nu au drăgălășia și calmul suveran

Al liberei Hanovre, în care am iubit

Atât, și-a cărei perlă e Mutter Pisewitt.”

Ion Barbu mărturisește că “a început să scrie pentru un singur cititor, Tudor Vianu” (N. Carandino, De ce scrie D. Ion Barbu, în Versuri de Ion Barbu, Ed. Albatros, 1970, p.432). Admirația sa îl „îmbarcase” pentru o carieră literară de 15 ani…

După împăcarea cu Tudor Arghezi, în urma polemicilor avute, Ion Barbu îi trimite un exemplar din Joc secund, însoțit de un catren autograf. Catrenul conține subtilități transmise prin intermediul semnului matematic.

Ion Barbu considera că valoarea poeziei lui, ca și aceea a lui Arghezi a rămas aceeași (cf. definițiilor matematice), doar relațiile dintre ei s-au schimbat:

     “Asemeni, după Euclid

     Proporției ce-și schimbă mezii

     Rotește versul meu arid

     Străinei scări a lui Arghezi”.

Parafrazându-l pe Horațiu („ut pictura poesis”) poetul scrie Ut algebra poesis, dedicată matematicienei Emmy Noether, creatoarea axiomaticii. Poezia e o remușcare; în anii studenției de la Gὄttingen, neglijase cursurile algebristei, pentru că se dedicase mai mult poeziei, nebănuind că această preocupare îi va domina întreaga viață:

     „Uitasem docta muză, pentru un facil Eden

Când dezlegată serii, căinței glas să dee,

Adusă, coroiată o defoiată fee.

Își șchiopăta spre mine mult încurcatul gen.

N-am priceput că geniul, el trece. Grea mi-e vina

Dar la Venirea Doua stau mult mai treaz și viu

Întorc vrăjitei chiveri, cucuiul străveziu.”

 “Venirea Doua” este o aluzie la a doua călătorie a poetului în Germania, în 1936.

Cu această ocazie, a ținut conferințe la Hamburg, tratând subiectul “Așezarea geometriei descriptive în programul <Erlangen al lui Klein> și la Gὄttingen, invitat de asociația “Gὄttingen Matk. Gesellschaft”, conferințe cu titlul: „ Grupuri galileene și algebre pătratice”.

În 1929, poetul îi dăruiește lui Șerban Cioculescu un exemplar din Joc secund și improvizează, la cerința acestuia, pe tema dată: figura geometrică de pe frontispiciul volumului.

Figura este un hexagon înscris în cerc, care se cheamă „ciclu”, iar liniile tangențiale cercului, „domenii”:

               „Un ciclu este schema opritelor elanuri,

               În ordinea figurii, înmugurita astră,

               Domeniile separă numindu-le. Și-n planuri

               Desface o rotire – ca barba dumneavoastră.”

Șerban Cioculescu (în prefața Poeziilor publicate de editura Albatros, în 1970), vorbind despre dedicațiile inedite adresate de Ion Barbu, amintește de uimitorul său talent al improvizației: “Tehnica lui consta în prealabila fixare a rimelor, după care, în interval de câteva minute, improviza catrenul”.

Cu toată abilitatea improvizației, Versurile ocazionale sunt marca aceluiași stil impregnat de geniul matematic, deși par produsul mimetic al commediei dell’arte…

 

Ionela Popescu

profesor de limba și literatura română/ limba și literatura italiană

 

Un mesaj adresat viitorilor studenți ai Facultății de Litere și Limbi Străine, ai prestigioasei Universități Hyperion

Sunteți mulți tineri foarte talentați, cu o mare sensibilitate față de frumosul artistic, față de tradiția noastră culturală, tineri care aveți „harul și farmecul limbii, semnul celor aleși”.

Universitatea Hyperion, prin distinșii ei profesori, își propune să descopere și promoveze tineri cu înclinații lingvistice și literare, să încurajeze dorința lor de afirmare, sensibilitatea față de artă sau meseria de scriitor, gingășia în relațiile între oameni, comunicarea prin intermediul limbilor străine, dar și a literaturii române contemporane, fără să ne războim cu supremația tehnicii, caracteristică lumii globalizate.

Fără poezie am muri, ne-am coborî în mijlocul lumilor prea ușor de învins.” (Fănuș Neagu)

Viitorilor studenți ai orașelor zidite din cuvinte: Veniți la HYPERION !

Hyperion Litere și Limbi Străine

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.