Irina, frumoasa, vesela hangiță a zilelor contemporane, lugubre

„Pe buze de ulcior din care sorb

Lumina vie prinsă-n lutul orb,

Cotnarul mă trezește și mă-mbată

Cu-atâta frăgezime-nmiresmată,

Cu-atâta prospețime-nfiorată –

Încât mă-ntreb ce jupâneasă albă

S-a fost desprins din a juniei salbă

De și-a-mpletit cu viața și cu lutul

Cândva, de mult, surâsul și sărutul?”

(Marcel Breslașu)

 

          E trecut mult de un miez de viață de om de când, într-o zi, m-am lăsat iubit de o fată ivită din propria-mi imaginație (ca să nu îmi fie frică de viață am modelat în mintea mea o iubire fictivă, singura care nu mă poate înșela, singura care nu mă părăsește când vrea ea, singura pe care nu am de ce să o alung, singura care s-a mutat definitiv în gândul meu, locuiește în el, se trezește dimineața veselă, frumoasă, cu focul sărutului pe gură, cu umbra surâsului pe obraz, cu blândețea îngerului în privire…, deschide fereasta sufletului și lasă să intre în toată ființa mea fiorii soarelui și florilor din rai ce niciodată poate că nu au spus că mă iubesc, ce niciodată poate că nu au arătat că mă iubesc)…!

          Am întâlnit o fată frumoasă și-am transfigurat aripa sprintenă a dorințelor ei în visu-mi îndrăzneț de a i le împlini.

          De atunci vorbele i le anin ca pe cireșe la ureche și nu știe că sunt eu…, de atunci m-am întors din drum până la prima dragoste și nu știe că e ea – dar de ce i-aș spune toată ziua, tam-nisam, când e mai frumos să rămână inexplicabilă toată viața privirea noastră de la unul spre celălalt, să rămână toată viața tăcută iubirea nesufocată între amândoi…! I-am spus într-o zi, și gata…! Ea nu mi-a spus niciodată, și gata…!

          De atunci las florile iubirii să înflorească fără să le rup de dragul lor, căci primele victime ale iubirii florilor sunt florile; de atunci am îngăduit numai speranței să decidă pe cine să las să mă iubească; de atunci am înțeles să nu prefac iubirea în fluture prins în ace, nici frumusețea în pradă a ochilor – o privesc rar, pe furiș, ca și cum aș fi un copil șmecher, care jefuiește o livadă…!

          De atunci întâmpin fiecare zi ca pe fiecare așteptare dulce. Restul de viață nu e așteptare, e întâmplare.

          Iată, astfel înving, neîncetat în zilele mele bune, în zilele mele rele înving singurătatea și neîncetat merg spre unde și neunde, când și necând, nu cu pasul, cu inima…! Nu pasul ci zborul mă duce…! Tăcând, zărind, așteptând…!

          Ea e Irina…, ea e fata frumoasă, patroana „hanului artiștilor” cum am numit eu pentru motive crezute sau nu de toată lumea, dar certe pentru mine, un restaurant elegant ca o bijuterie cu tainițele popasului, de la Autogara Bacău…!

          Despre ea-s acum și vor fi până la hotar de gânduri confidențele mele subtile ca o undă lină de soare sufletesc lunecâd pe deasupra cuvintelor acestora.

          Să fi trecut de miezul unei vieți de om de când ne cunoaștem. Și-or mai trece clipe, și-or mai trece zile și-or mai trece vieți de vieți ale fiecărui atom din noi, dar nimic nu se va schimba în nicio mărgică de stea pe cerul înlunat al lumii de visuri…!

Aurel V. ZGHERAN

Graiul afectiv al fotografiei:

          Irina – oriunde şi oricând, surâsul seducător o însoţeşte…!

          Aurel V. Zgheran cu Irina în 2010 și 2014 – fotografii efectuate la „hanul artiștilor”

        Irina, o tânără sensibilă şi voioasă ce-şi trăieşte din plin şi frumos iubirile şi viaţa…! Iubeşte arzător copiii, iubeşte viaţa, iubeşte armonia, iubeşte veselia, iubeşte iubirea, binele şi pacea între oameni…!

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.