Iubirile lui Eminescu

În istoria lumii există ființe alese, a căror viață nu încape în măsura vremelniciei obișnuite. Nu putem cuprinde destinul unui geniu în cântarul zilelor simple.

Printre acești puțini, dar nemuritori, strălucește un nume ce nu se stinge: Mihai Eminescu — poet al neamului, cuvânt întrupat, simbol etern al românității.

Muzele, trăirile și iubirile visătorului și pătimașului Eminescu au fost: zglobii țărănci nemțoaice, pasionale surori de lăutari, vesele croitorese, onorabile casnice, poete sau actrițe rafinate. Pe toate, acest „Zburător cu negre plete” le-a iubit – dar pe fiecare în felul său.

Caragiale spunea: „Cu toată inegalitatea temperamentului său, Eminescu avea două coarde întotdeauna egal de întinse: veşnic înamorat şi veşnic având nevoie de bani”.

Eminescu era foarte sensibil la vederea unei femei frumoase. Din dragoste pentru o femeie la 16 ani părăsește şcoala, pentru o alta nu mai voia să plece la Berlin și ajuns acolo, din pasiune pentru o croitorească frumoasă, nu mai dorea să se întoarcă acasă.

Mereu iubind iubirea, mereu căutând iubirea, iubirea aceea mare din visele lui, iubirea adevărată, iubirea din poeziile lui!

Prima iubire, Casandra o fiică de ţăran din Ipoteşti, îi aprinde scânteia iubirii și odată cu ea și prima suferinţa din dragoste. În memoria ei, Eminescu va scrie, mult mai târziu, poemul „Mortua Est”.

Mai târziu, din nou fuge de acasă, din dragoste pentru o actriță de 21 de ani, Maria Vasilescu, dragoste nebună, înflăcărată, dar pe cât de mare a fost iubirea, pe atât de rapidă despărțirea, cu inima bătând pentru o altă iubire, mai mare cu 10 ani, o frumusețe rară, actrița Eufrosina Popescu.

Ei îi va dedica poeziile: „Venere şi Madonă”, „La o artistă”, „Amorul unei marmure”.

La insistențele energicului său tată, Gheorghe Eminovici, pleacă la Viena, aici întâlnește iubirea vieții lui, cea care-l va inspira în realizarea capodoperelor dedicate iubirii, Veronica Micle, femeia care l-a iubit și cu care s-a iubit cu Eminescu timp de 17 ani, cea alături de care avea să petreacă ultimul an din viaţa sa.

În acelaşi an este smuls de lângă Veronica, întors în țară, este trimis cu o bursă oferită de „Junimea” la studii de doctorat în filosofie la Berlin.

Înainte de plecare, Eminescu, adept al vinului bun, face un chef de pomină la Hotelul Moldavia din Botoşani cu prietenul său Andronic Ţăranu şi un celebrul lăutar, Toma Micheru.

Este o petrecere mare, la care participă şi sora lăutarului Micheru, Nataliţa. În fața frumuseții focoasei brunete, Eminescu îşi pierde capul şi mai că nu s-ar mai fi dus la Berlin din cauza ei.

Nataliţa este repede uitată de poet la Berlin, „ocupat” cu iubirea pentru o frumoasă croitoreasă cu ochi albaştri, Milly.

Eminescu călătoreşte cu trenul până la Potsdam, însoţit de frumoasa Milly, pentru a vizita castelul şi grădinile fermecătorului Sanssouci, călătorie căreia îi dedică şi o poezie:

„Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se știe.
Dară nu se știe încă
C-am luat bilet de-a trie,

C-am plecat de dimineață
Cu un taler și doi groși…
Și de gât cu blonda Milly,
C-ochi albaștri, buze roși….

Ș-acum șuieră mașina.
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kümmel mă invită,
Milly-mi râde. Ce-mi mai pasă!”

O altă iubire apărută la București este Cleopatra Lecca Poenaru, o femeie matură și distinsă, ce devine modelul iubirii temperate, mai realistă decât pasiunile tinereții. Ei îi dedică poezia „Pe lângă plopii fără soț”, o poezie plină de nostalgie și contemplare, o poezie a așteptării și a resemnării.

În viața tumultuosului Eminescu o altă iubire apare, o iubire neîmpărtășită, iubirea pentru Mite Kremnitz, iubirea imposibilă, rece și intelectualizată. Mite apare în scrisorile lui Eminescu ca o figură a respingerii, iar în textele în proză ca o femeie rece, intelectuală și distantă. O iubire care adaugă un strat de cinism și deziluzie în opera să.Iubirea pentru o femeie inaccesibilă, pasiune ce alimentează simbolismul umbrelor din lirica sa. Ei îi dedică poezia „Atât de fragedă”.

Veronica Micle rămâne marea dragoste, iubirea ideală și tragică, muza principală a poeziilor, simbolul visului, al purității și al iubirii eterice.

În scrisori, Eminescu o numește „îngerul meu blond”, cu nuanțe de devoțiune aproape mistice. Veronica este iubirea absolută, visul ce nu devine niciodată realitate pe deplin.

Veronica este idealizată, dar și pierdută, relație exprimată în zeci de scrisori și poezii emoționante de dragoste pasională.

Ea rămâne nu doar marea iubire a lui Eminescu, ci și sursa de inspirație a unora dintre cele mai profunde creații ale sale – femeia pe care a iubit-o până la sfârșitul vieții.

Așa e soarta, indiferent că ești un simplu om sau un geniu universal, în viață întâlnești o singură iubire adevărată, și aceasta pentru Eminescu s-a numit Veronica Micle, o iubire pătimaşă, iubire interzisă, o iubire cu jurăminte de credinţă eternă.

După moartea lui Eminescu, Veronica se retrage la mănăstirea Văratec, unde publică volumul „Dragoste și Poezie” și după numai 50 de zile de frământări și zbucium, ca dovadă supremă a iubirii, se sinucide cu arsenic.

Iubirile lui Mihai Eminescu în operă demonstrează dimensiunea profund personală, aproape mitologică, pe care poetul o dă iubirii și femeii în general.

Muzele sale nu sunt doar personaje reale, ele devin arhetipuri poetice ce alimentează teme centrale din creația să: iubirea ideală, dorul, efemeritatea, sacrul și suferința.

Iubirile poetului au fost la fel de intense și de tulburătoare precum versurile sale. Fiecare în parte a lăsat o amprentă, dar Veronica a fost „cea aleasă”.

Pentru ea, Eminescu a scris poate cel mai sincer și dureros adevăr al inimii sale: „Te iubesc cu o iubire ce nu moare”.

O iubire care a depășit timpul, rămânând nemuritoare în paginile poeziei românești.

Victoria MARINESCU