La ceas comemorativ cu ”BRÂNCUȘI, DRAGOSTEA MEA!” – Editura Creator de Claudia Motea

Actor, dramaturg, poet, scenarist, producător, regizor, eseist, biograf, moderator, prefațator, organizator de festivaluri de creație, naționale și internaționale, Director Artistic la Teatrul NostruM- UZPR și Șef Departament Mass Media Diasporei Românești, Claudia Motea este o personalitate complexă și fascinantă, ce are darul de a aduce în jurul său mase de oameni aservite frumosului.

Nu am reușit încă să văd spectacolul Brâncuși, dragostea mea!, un spectacol multimedia, ce reușește să comaseze, într-o interpretare poliedrală ce-i aparține Claudiei Motea, într-un timbru personal și mult empatic, femeile care au fost, pentru o vreme, în preajma lui Constantin  Brâncuși, fie ca iubite, ca muze sau ca ucenici: Margit Pogany, Maria Tănase, Eileen Lane, Peggy Gugenheim, Madame Léonie Ricou, Maria Bonaparte, Cella Delavrancea, Baroneasa Renée Irana Frachon și Milița Petrașcu, dar mi-a fost dăruită cartea care l-a inspirat.

Volumul se deschide cu un motto gnomic apartenent lui Constantin Brâncuși: „Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El este important…”.

Autoarea motivează alegerea acestuia: „arta perfectă este Bunul Dumnezeu. Iar ceea ce noi căutăm prin desăvârșirea noastră artistică este o cale de a merge spre Dumnezeu. De aceea încerc să-L simt pe Dumnezeu cât mai mult în mine. Pot spune că am ajuns mai aproape de Dumnezeu prin artă. Credința în Dumnezeu îmi dă putere, siguranță și nu mă simt singură în drumul meu artistic”.

Iubirea pentru legendarul sculptor este motivată afectiv în prefața, fericit intitulată ”Din inima lui Brâncuși”.

Crescută în preajma ansamblului de la Târgu Jiu, autoarea Claudia Motea se impregnează, involuntar de acest spiritus loci: „stăteam așezată frumos și cuminte la Masa Tăcerii, de lângă Jii, iar în jocul meu de copil treceam ca un fluture sau ca o pasăre pe sub Poarta Sărutului, aspirând necontenit în visul meu de a deveni actriță și să mă înalț pe Coloana fără sfârșit, de pe Calea Eroilor.”

Ulterior, după emigrarea în Canada, are revelația descoperirii volumului lui Miron Manega, Brâncuși și femeile lui.

Acesta este momentul când, potrivit propriei mărturii, „mi s-au deschis cu adevărat inima și gândul, pentru o ființare permanentă a sculptorului în creația mea artistică.”

Volumul a fost deja tălmăcit în 10 limbi și a fost popularizat în numeroase țări. Acesta nu este unica izbândă scriptică a autoarei, Claudia Motea publicând și alte cărți la  Editura Creator/ Libris: Preludiu în cetatea soarelui, În zorii din tine, Much love, Preludiu, Teatru, Cântecul culorilor, Shalom, Israel!.

Deși s‑au scurs mai bine de șapte decenii de la trecerea‑i în neființă, biografia lui Constantin Brâncuși constituie un terito­riu de investigație ce ridică încă numeroase pro­bleme brâncușologilor.

Dincolo de broderiile țesute în jurul vieții afective a acestuia, cum este cazul mult vehiculatului amor cu Maria Tănase, femeile din viața artistului, nu puține, n‑au reușit să amprenteze decisiv desti­nul acestuia, rămânând la statutul de Muze. Și, în pofida așteptărilor lor, niciuna – nici măcar pianista Vera Moore, care i‑a dăruit un fiu nele­gitim, John Constantin Brâncuși Moore – n‑a izbutit să‑l convingă să‑și pună pirostriile.

Conștient de menirea sa, de faptul că singurul mariaj posibil este cel cu arta, rătă­cit printre blocurile gigantice de piatră într‑un atelier neîncălzit, cu condiții precare de igi­enă, genial în artă, dar țăran până‑n măduva oaselor atitudinal, Brâncuși n‑ar fi putut juca vreodată rolul de consort legitim.

Partizan al amorului liber, îl considera singura formă de unire acceptabilă. Despre relația cu pictorița unguroaică Margit Pogany, unul dintre cele mai celebre modele, care i‑a inspirat sculpto­rului nouăsprezece busturi, sunt puține date, corespondența dintre ei dispărând în condiții bizare, după sau anterior morții acesteia.

Furori în epocă va face Marie Bonaparte, fiica prințului Roland Bonaparte, nu atât ca personaj/ femeie, ci prin faptul că i‑a inspirat celebra sculptură, generatoare de scandal, Prințesa X, expusă la Salonul Artiștilor Independenți de la Paris din 1920 și retrasă ulterior din cauza percepției aces­tuia drept lubrică datorată similitudinii cu un falus.

Un intermezzo insignifiant este cel cu Eileen Lane, irlandeza americanizată, pe care o preumblă prin România ulterior, inclusiv la Peștișani, prezentând‑o, protector și necredita­bil, drept fiică.

Printre vizitatoarele atelierului care‑și deschide porțile încă din anul 1915 sunt surorile Irina și Lizica Codreanu.

Cea dintâi din­tre Codrence e primită ca ucenică în atelier, ală­turi de Milița Pătrașcu („Petrică”) și Margareta Cossaceanu („Mihalache”), în vreme ce Lizica, dansatoare, e filmată, pozată de artist, ba chiar îi este confecționat un costum din pânză reiată decupată și prins cu ace de gămălie, în care inter­pretează Gymnopediile lui Erik Satie în atelier, printre statui, crezând în harul ei.

Intuițiile artis­tului se vor adeveri, performanțele fetei rămâ­nând înregistrate în istoria dansului modern tocmai prin fotografiile pe care acesta i le‑a făcut. Lizica îi înfățișează deseori colege dansatoare.

Una dintre ele, Marcelle Valérie, prezență afec­tivă pasageră în viața artistului, îi mulțumește epistolar pentru sfatul de a citi Banchetul lui Platon, Broaștele și Păsările lui Aristofan, ceea ce oferă o falie nouă portretului artistului, aceea de formator cultural.

Tot Lizica i‑o prezintă pe Marthe Lebhert, o elvețiancă de douăzeci de ani, căreia‑i propune să‑i fie secretară și cu care are o legătură știută de prieteni (care o desemnau codat cu apelativul „Maurice” sau „Morice”), dar nu de familia ei.

Deși legătura pare flam­boaiantă, Brâncuși menționând că ar vrea să cumpere o casă pentru ei, sub imperiul parti­cipării recente la mariajul lui Duchamp, cei doi organizându‑le în atelierul din Impasse Ronsin o chermeză proaspeților miri, flama erotică se va dilua în câteva luni.

Brâncuși, dragostea mea (Editura Creator/ Libris Brașov, 2023) traduce, reverent, universul afectiv al sculptorului, un elogiu vibrant, în care ființele feminine capătă dimensiuni sacrale și cosmologice, relevând efigia femeii ca forță creatoare și iluminatoare, ca principiu divin și purificator în universul lumii artistice.

Meritul autoarei constă în faptul că melanjează arsenalul biografic existent privitor la biografia sculptorului, cu exploatarea spiritualității sale, adânc ancorată în specificul național. Claudia Motea își modulează registrul descriptiv în funcție de personalitatea fiecăreia dintre femeile prezente, la un moment dat, în viața scultorului.

În pofida faptului că brâncușianismul nu este un subiect facil, cerberii autoîntronați ai acestuia fiind vigilenți să repudieze intrușii, mai ales atunci când sunt mai avizați decât brâncușologii cu patalama, Claudia Motea reușește să și-l aproprieze, să-l facă palpabil și familiar.

Volumul se metamorfozează într-o pledoarie pentru etnicitate, pentru identitate culturală românească, proiectând asupra lui Brâncuși amprenta unei națiuni care își caută rădăcinile și își re-descoperă valorile.

Așadar, tomul este un manifest pentru conservarea memoriei naționale și universalitatea acesteia. Stilul Claudiei Motea este dinamic, comprehensiv, elegant. De la radiografia sculpturilor până la introspecțiile asupra psihologiei și filosofiei lui Brâncuși, fiecare construcție  degajă  o  energie calmă și profundă.

Lectorul este condus înspre o istorie care se desfășoară, sub ochii noștri, într-o cadență când alertă, când lentă, alternând captivant registrele stilistice. Poate că unul dintre cele mai mari merite ale cărții este faptul că reînvie nu doar povestea unui om, ci un întreg univers mental și artistic.

În volumul Brâncuși, dragostea mea artista re-compune, în grilă personală, harta afectivă a sculptorului, într-un limbaj persuasiv ce obligă lectorul la introspecție.

Volumul constituie o biografie sentimentală a lui Constantin Brâncuși, intimistă, ce accesibilizează deopotrivă universul spiritual, creator, dar și uman al celui penelat.

Textul poate fi privit ca un monolog polifonic temerar, în care se simte, la fiecare pagină, imensa iubire a autoarei față de sculptorul nostru legendar.

Condeiera nu se limitează doar la descrierea creațiilor sale arhicunoscute, ci îndrăznește o incursiune mai personală, aproape intimă, în itinerariul biografic, cognitiv și confesiv al „Sfântului din Montparnasse”.

Astfel, Mademoiselle Pogany se arată mândră de a fi „prima ta capodoperă. Prima ta iubire celebră.” Ei serbează consumând: „Șampanie! Și ceapă. […] Pentru că așa vrea Brâncuși”.

Pentru Maria Tănase el este „neica Costache”, iar graiul devine familiar, oltenesc, fiind presărat de expresii neaoșe care sugerează ascendența arhetipală gemelară.

Eileen Lane vrea să știe impresia făcută rudelor sculptorului în urma vizitei în România și se miră, apreciativ, în fața vestimentației mioritice, ba chiar dănțuiește o horă gorjenească ce i se pare similară dansurilor ei irlandeze.

Peggy Gugenheim, Peggyța, miliardara care încearcă în van să-l determine să se însoare pentru a-i moșteni sculpturile este surprinsă în momentul acceptului de a-i vinde, după lungi tergiversări, Pasărea, cu nu mai puțin de 4000 de dolari.

Madame Léonie Ricou, colecționară, mare captatoare de celebrități în salonul său frecventat de Apollinaire, Picasso sau Modigliani e înfățișată sincopat, încercând să se consoleze după implozia afectivă, cu opera Madame L.R., care va rămâne posterității.

Marie Bonaparte, muza buclucașei opere Principesa X acuzată de pornografie din pricina similitudinii sculpturii cu un gigantesc falus surprinde tocmai echivocul interpretării simbolisticii operei retrase de la expoziția „Salon des indépendants“ din 1920.

Pentru Cella Delavrancea întâlnirea cu sculptorul marchează începutul marii simfonii a sufletului. Baroneasa Renée Irana Frachon camuflează secretul legăturii, în vreme ce Milița Petrașcu se simte obidită de statutul de calfă în atelierul sculptorului și-i reproșează regimul draconic la care a supus-o, precum și lipsa încurajărilor în privința talentului: „Am muncit ca o sclavă. Și ți-am suportat toate capriciile, toanele tale samavolnice și toate FEMEILE”.

Din cuvintele de aur ale lui Constantin Brâncuși, prezente în finalul cărți, după traducerea acesteia în limbile franceză, engleză, spaniolă, italiană, germană, chineză, maghiară, suedeză, ebraică, rusă − recompun universul cognitiv al sculptorului, selectând fraze sapiențiale care s-au impus deja în mentalul cognitiv autohton.

Totodată, autoarea selectează secvențe privitoare la alegerea voluntară a celibatului de către sculptor („Un artist nu cred că trebuie să se însoare, fiindcă poate fi masacrat de femeia lui care se lăbărțează, încearcă să-l subjuge și să-l transforme în eroul papucului”), concepția lui privitoare la feminitate și rolul femeii ca muză inspiratoare, dar și câteva dintre scrisorile cu dansatoarea Marthe Lebhertz.

Deși au fost împreună doar două săptămâni anterior despărțirii transatlantice sau, poate, toc­mai din această cauză, flama separării incendiază spiritele îndrăgostiților care, aflați la distanță, brodează scenarii afective superlative sau reme­morează nostalgic momentele trecute.

Brâncuși își păstrează esența paysan‑ă, care irumpe din dialogul confesiv, iar epistolele, deși în franceză, par a fi ticluite după cadența lexema­tică românească. Apelativul de tandrețe „dragă Tonton”, precum și semnătura finală „Tantan” atestă gra­dul de implicare afectivă al corespondenților.

Constantin Brâncuși devine pentru Claudia Motea un maieut al erosului, ce conjugă, poliedral, aria iubirii. Artista investighează universul intim, cu reverență, relevând nu doar la dragostea lui Brâncuși pentru artă, iubita căreia-i este vasal deplin, dar și la legăturile sale cu femeile.

Cartea nu este doar o poveste despre Brâncuși, ci o interpretare literară a simbolismului și a realității artistice.

Autoarea surprinde profunzimea arhetipală a sculpturilor și investighează sensurile absconse camuflate în formele aparent minimaliste ale lui Brâncuși.

Lectorul este obligat să vadă dincolo de suprafața sculpturilor sale, să perceapă liantul profundă între geometria estetică și mesajul spiritual. Această componentă filosofică este cea care oferă o savoare particularizantă tomului, re-valorizând universul operei lui C. Brâncuși în grilă contemporană.

Daniela Sitar – Tăut

Comments

comments