L’Assoluta. Splendorile operei

Soprana Virginia Zeani aparţine lumii şi unui veac în care muzica universală şi-a acumulat o strălucire solară prin vocile sale fascinante: Maria Callas, Beniamino Gigli, Franco Corelli, Plásido Domingo, Luciano Pavarotti, Mario del Monaco, Alfredo Kraus etc… această enumerare nu îşi are limită aici. Cariera sa artistică de până azi, fabuloasă şi fără putinţa datării fixe deoarece ea nu se sfârşeşte odată cu retragerea de pe scenă, continuându-se în versiune rară de model pentru stelele lumii muzicale de acum, a acumulat peste 30 de ani în  care  a  interpretat în  jur  de  şaptezeci  de  roluri,  pe grandioasele scene ale lumii.

A debutat cu rolul Violettei Valery din Traviata de Verdi, la Bologna, pe 16 mai 1948; spectacolul de retragere de pe scenă are loc pe 23 octombrie 1983, la Opera din San Francisco – rolul Maicii Marie în „Dialogurile carmelitelor”, alături de Leontyne Price, Carol Vaness şi Regine Crespin. Între 1980, când începe o carieră de profesoară de canto la Indiana University din Bloomington, fiind desemnată ca titulară pe viaţă (distinguished professor of voice) la School of Music a cântat într-un concert la New York cu Pavarotti şi la New Jersey cu Ferruccio Tagliavini, şi alţi mari cântăreţi de operă.

Predarea lecţiilor de canto, elevilor, a avut un inevitabil efect de uzură asupra propriei voci. Pentru a exemplifica ce e bine şi ce e rău, soprana Virginia Zeani şi-a expus vocea cântând şi bine şi rău, expunând elevilor şi elevelor metoda de a cânta până târziu – vocea rămânând, după opinia sa, „până la adânci bătrâneţi, dacă se cântă bine”. În anul 2004 s-a retras de la catedra de canto a Universităţii din Bloomington şi s-a stabilit în Florida, la West Palm Beach, continuând să predea în particular muzică, aspiranţilor la splendorile operei.

„L’Assoluta”, cum a fost denumită soprana Virginia Zeani a primit din partea Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României decoraţia „Nihil Sine Deo”, în 2011, an în care i-a apărut, spre o mare satisfacţie personală ediţia a II-a revăzută a cărţii de dialoguri cu Sever Voinescu numită „Canta che ti passa!”, „Cântă că-ţi trece”, bijuterită elegant printr-o aspectare grafică foarte agreabilă. A fost făptuită cu sprijinul P.S. Virgil Bercea, Episcopul Greco-Catolic al Oradiei, care a scris Prefaţa cărţii, postfaţa şi reperele cronologice fiind semnate de Theodor Rogin, iar Editura ce-a lucrat-o este „Galaxia Gutenberg”.

Nu sunt explicări capabile să definească generozitatea maestrei Virginia Zeani, care nu a fost niciodată de acord ca celebritatea să o înmarmoreze din timpul vieţii în divă. Nu refuză de sus, niciodată, prilejurile de a rămâne umană, deşi e atât de cunoscută şi s-a bucurat de succes în toată lumea, rămânând dincolo de orice asociaţii cu preamărirea nepermanentă. Întotdeauna, în convorbirile pe care le am cu magistra, îmi reaminteşte: „nu uita că eu nu sufăr de «divism!»”. Poartă în suflet căldura umană eternă şi de aceea există în fiecare dintre admiratorii ei, pentru totdeauna.

Din conversaţii personale cu magistra, începute şi continuate până azi, după ce am întâlnit-o la Palatul Elisabeta din Bucureşti, în anul 2011, a prins viaţă acest interviu, pe firul a doi ani fericiţi pentru mine, în care, fiecare răspuns la telefon al ei anticipa legarea între Florida, unde e stabilită, şi Buhuşi, unde trebuie de nevoie să locuiesc eu, a unei inimi de alta, într-o dimensiune extraordinară şi necrezută a afectivităţii, într-o exegeză a afecţiunii însăşi. Magistra Virgina Zeani cultivă şi dincolo de scenă armonia naturii umane, urcă şi viaţa nu numai rolurile pe scala universală a valorilor. De acasă, din cartierul exclusivist din Florida, cu soprana Virginia Zeani se poate descătuşa afectiv şi generos un dialog curgător şi cu folosinţa fiecărui cuvânt al ei, pentru istorie!

Sunt rare fotografiile din copilăria dumneavoastră. Ilustraţi această copilărie din miticul sat natal.

M-am născut la 21 octombrie 1925, la Solovăstru, aşezare de pe malul Gurghiului, un afluent al Mureşului. Amintirea cea mai proeminentă din copilăria mea, este joaca prin ploaie, cu pietrele. Îmi plăcea să ascult răpăiala ploii sub şiroaiele calde de vară, furată într-o predispoziţie inefabilă de jocul voios cu pietrele. Ce nu-mi plăcea era să beau lapte crud şi proaspăt de vacă, obligată de bunicile mele. Dar anii aceştia rămân configuraţi într-o fascinaţie nerepetabilă.

Când aţi voiajat întâia oară în afara satului natal?

Nu împlinisem şase ani când am călătorit la Bucureşti cu tata şi mama, care căutau un serviciu. Părinţii mei au găsit amândoi de lucru şi am rămas pentru mai mult timp în Capitală. Îmi plăceau „casele peste case” iar peste câteva luni, la revenirea acasă refuzam să mă reacomodez cu viaţa patriarhală din satul în care am văzut lumina zilei. Am făcut clasa întâi la Solovăstru, pentru ca în clasa a doua să revin la Bucureşti, la „Visarion”. Odată cu mutările mele de la Solovăstru la Bucureşti şi de la Bucureşti la Solovăstru preluam într-o parte obişnuinţe sau deprinderi din cealaltă: la Solovăstru mă comportam de la înălţimea celei care percepuse o lume nouă, superioară, iar la Bucureşti eram percepută eu mai prejos, ca una care nu aveam valenţele unei educaţii foarte diferite. Vorbeam cu accent ardelenesc şi copiii îmi spuneau „boanghină”. Atunci a încolţit la sânul meu aprins de indignare, ameninţarea, ca armă nevinovată: cândva voi şti a vorbi toate limbile pământului, pe când voi nu veţi înţelege nimic din ce am să spun!

Dorul vă rechema acasă, unde începeaţi să lăsaţi în urmă nectarul unei copilării curate şi mirabile?

Mă răscolea nerăbdarea venirii vacanţelor când mă întorceam acasă, aşa cum m-a răscolit toată viaţa dorul de satul meu. M-a apăsat nemilos depărtarea pentru mult şi chinuitor timp, după ce am plecat în Italia, unde mi-a lipsit tot timpul aburul din pământul rânced al primăverior de la Solovăstru, parfumul de  rai  al  ierbii cosite,  răpăitul ploii  de la Solovăstru, pietrele, râul, fructele, nămeţii albi, părinţii, casele, oamenii, soarele de acasă…!

De când cântaţi?

Nu ştiu când şi dacă a existat o parte de timp în care nu am cântat. Am cântat dintotdeauna. Când eram copil cântam până când bunica îmi spunea să tac pentru că îmi ies plămânii afară. Cântam de îi găuream urechile. Urlam! În satul meu, la Solovăstru, era un cartier de ţigani, unii muzicanţi, violonişti virtuoşi. De la ei am primit întâia fermecare a muzicii. I-am ascultat de mică şi muzica lor lăutărească m-a pătruns. Am şi supt de la o ţigancă un timp când la sânul mamei s-au micşorat resursele. O îndrăgeam pe ţigancă şi o îmbrăţişam. Şi ea mă iubea pe mine. Mi-a prezis că voi pleca peste mări şi ţări.

La sat există un simfonism în toate: simfonismul roţilor carului, simfonismul parei focului, simfonismul fusului de tors…! S-a cristalizat în simţirea dumneavoastră această muzică sătească ancestrală?

Negreşit! Sunetul nu vine din neant, izvorăşte din lumea înconjurătoare şi, trecând prin suflet reacţionează la ondulaţiile trăirilor umane transformându-se din culorile vieţii sufleteşti în armonia muzicii.

Aţi început să escaladaţi suişul spre splendorile muzicii, la şcoală, în Bucureşti. Ce vă amintiţi din aceşti ani?  

La şcoală cântam în cor. Interpretarea solo îmi revenea întotdeauna mie. Profesoara mea de muzică de la liceul „Sf. Elena” situat pe strada I. G. Duca, în Bucureşti, doamna Ştefănescu îmi punea numai note de cinci deoarece cântam din toţi plămânii, nu voiam să solfegiez în cor, tindeam să cânt solo, să mă disting din grup. În anul trei de liceu, o suplinitoare care a venit în locul doamnei Ştefănescu, fiind cântăreaţă şi studentă la Conservator a remarcat faptul că aveam voce şi trebuia să studiez. De altminteri eu ştiam aceasta, aveam nouă  ani  când decisesem să cânt operă.

Când aţi auzit pentru întâia oară opera, când aţi început să o iubiţi şi când aţi cântat-o prima dată?

Pe la opt-nouă ani auzisem la radio muzică de operă şi aceasta m-a cucerit total şi ireversibil. De cântat am cântat operă şi atunci când nu îmi dădeam seama. Eu nu am cântat niciodată altfel. Şi melodiile de muzică populară sau uşoară pe care le cântam în copilărie le interpretam aduse tot spre stilul operei.

Când şi unde aţi întâlnit-o pe Lydia Lipkowska?

Mai înainte de Lydia Lipkowska am întâlnit pe profesoara Lucia Anghel. Ea a consimţit că vocea mea se încadrează la potenţialul de mezzo-soprană. Am studiat cu ea, timp în care am cântat şi în corul bisericii „Visarion”, condus de viitorul director de la Electrecord, Teodor Cartiş. Aveam doisprezece ani. Părinţii mei nu se împăcau cu gândul ca eu să ajung cântăreaţă de operă. Nu mă încurajau deloc. Nu aveau o părere bună în legătură cu lecţiile mele de canto. Cu Lucia Anghel am abordat îndeosebi repertoriul francez. Când aveam paisprezece, cinsprezece ani cântam deja arii din opera „Mignon” de Ambroise Thomas, sau „Nobles seigneurs, salut!” din „Hughenoţii” de Meyerbeer. Orele de canto cu profesoara Lucia Anghel mi-au fost foarte utile şi mi-au călăuzit momentele primilor paşi concreţi, încredinţaţi să fructifice înclinaţiile mele, chiar dacă nu erau aceleaşi cu aspiraţiile părinţilor. Cu Lydia Lipkowska, o colosală soprană, o stea a operei imperiale ruse, m-am întâlnit în 1942. Aristocrată, bogată, celebră, Lipkowska, datorită unor împrejurări personale nefericite se stabilise la Bucureşti şi a dat un anunţ în ziar că predă lecţii de canto la Bucureşti. Anunţul m-a călăuzit la ea. De la prima audiţie mi-a spus că nu am voce de mezzo-soprană, ci de soprană. Aşa am ajuns să fac vocalize cu Lydia Lipkowska. Am regretat despărţirea de Lucia Anghel care, deşi era severă îmi plăcea, chiar dacă eu ştiam că sunt soprană şi nu mezzo-soprană, cum stabilise ea. Lipkowska însă a fost profesoara de care viitorul meu muzical avea nevoie. Nu eu, ci alţi elevi au fost preferaţii ei, dar a contribuit mult la modelarea vocii mele.

Cum de s-a întâmplat ca după absolvirea liceului să mergeţi la Facultatea de Litere şi Filozofie, nu la Conservator?

După bacalaureat, în 1944, într-adevăr, m-am înscris la Litere şi Filozofie. Datorită prietenelor mele care se numeau Marilena, Adriana, Sandrela şi datorită părinţilor care nu aveau câtuşi de puţin opţiuni pentru cariera muzicală, nu am mers la Conservator.

Nu aţi continuat până la capăt aceste studii. La 21 de ani aţi părăsit ţara. Aţi făcut-o în căutarea unei lumi, sau chemată de idealul muzicii?

Aveam 21 de ani şi trei luni când am plecat. Aspiram să studiez în Italia. O cunoşteam din povestirile tatălui meu, care a trăit şi muncit în această ţară, un timp. Italia, atunci ca şi acum era centrul solar al universului muzicii de operă. Şi mai eram şi îndrăgostită de un italian student, de asemenea, la Litere şi Filozofie. Aveam şaisprezece ani, iar italianul optsprezece. Îl chema Nino Ghezzi şi se afla în România împreună cu părinţii misionari ai bisericii catolice, la Bucureşti.

Aveaţi afinităţi de ordin confesional religios?  

Eram şi sunt de religie greco-catolică.

Aţi părăsit ţara în acelaşi an cu Majestatea Sa Regele Mihai. Ce sentimente aveaţi faţă de Majestatea Sa?  

Îl adoram. Majestatea Sa Regele Mihai a fost cel mai de onoare şef de Stat al istoriei României modern, un rege tragic, un mare patriot român care şi-a iubit ţara în toate momentele istoriei ei şi ale încercărilor prin care a trecut cu demnitate.

În ce condiţii aţi plecat din ţară? Cine v-a ajutat? Cum a fost posibil?  

Am întâlnit, la una dintre seratele la care erau prezente personalităţi din viaţa culturală şi artistică bucureşteană, diplomaţi, politicieni, ataşaţi culturali etc., pe dr. Petru Groza, Prim-ministrul din acea vreme, al României. Atunci am descoperit că unchiul meu Teofil Zehan este rudă cu Petru Groza, fiind căsătorit cu nepoata sa, Mia. Prin urmare şi eu eram rudă cu Prim-ministrul, ceea ce l-a făcut pe demnitar să afirme: „Eşti privighetoarea Ardealului! Eşti nepoata mea!”. Fiind de părere că va trebui să merg pentru studii muzicale, mai întâi în Italia, apoi la Moscova, într-o zi m-a încredinţat secretarului său personal, cu numele Draia, ca să mă sprijine în acest sens, iar după aceasta nu l-am mai întâlnit niciodată. I-am spus mamei că voi merge să studiez în Italia. A plâns, nu era de acord să o las şi să plec. Nu voia să conceapă aşa ceva. Dar am plecat în ţara visurilor mele, pentru că în faţa idealului de a ajunge cântreaţă de operă nimic nu se putea împotrivi.

Drumul spre însorita Italie şi ajungerea în ţara latină dintre mări a fost pentru dumneavoastră o biruinţă a iubirii? Vorbiţi despre primele întâlniri cu muzica la citadela izvorului ei, de întâile cunoştinţe cu marii, colosalii muzicieni ai Italiei şi ai lumii. 

Este mult de spus despre aceasta. O biruinţă a iubirii pentru muzică – în plan personal prin viaţa mea au răzbătut şi norii şi soarele. I-am întîlnit pe magnificii operei Beniamino Gigli sau Aureliano Pertile, pe sopranele Dusolina  Giannini, Giannina Arrangi-Lombardi, Rosetta Pampanini, Erna Sack. Am studiat vocea americancei Deanna Durbin, o stea de la Hollywood, mă fascinau Jeannette MacDonald parteneră de filme cu Maurice Chevalier şi Nelson Edy, apoi Martha Eggerth, actriţă nemţoaică evreică de origine care  s-a căsătorit cu Jan Kiepura şi a emigrat împreună cu el în America din cauza  antisemitismului german.  Când avea mai mult de nouăzeci de ani am  şi  cunoscut-o,  întâlnind-o  nu  de  mult,  la New York.

 Aţi urmat studii muzicale în particular cu Aureliano Pertile. Evocaţi cum a fost pregătirea cu această celebritate.  

Imediat după ajungerea în Italia, la Milano, am cunoscut pe colonelul Giovanini şi pe soţia lui. Prin ei l-am cunoscut pe Aureliano Pertile, tenorul pe care îl prefera Toscanini şi care astăzi este comparat cu Pavarotti. Ei mi-au intermediat o primire acasă la tenor. Am plâns când l-am întâlnit prima oară. Eram foarte emoţionată, când mi-a deschis uşa m-am pierdut şi am izbucnit în plâns. Era de faţă şi soţia lui, Donna Italia. Amândoi au fost foarte miraţi, dar deopotrivă înţelegători. După această întâlnire plină de emoţii m-a chemat şi a doua zi, solicitându-i şi pianistului său să vină. I-am cântat Boema, apoi Traviata, pe care Pertile o cântase cândva cu soprana Claudia Muzio (Pertile a cântat Traviata cu toate cele mai importante cântăreţe din timpul lui, nu numai cu Claudia Muzio şi mi-a dat idei extrem de sănătoase pentru a interpreta rolul din Traviata). I-am plăcut. A stabilit că mai avem de lucrat, ceea ce am şi făcut, şi mi-a fost foarte rodnică pregătirea cu marele tenor italian. Studiul cu Aureliano Pertile a fost nemăsurabil de important pentru desăvârşirea mea ca soprană, ca vocalitate, dar nu numai. Prin Pertile am cunoscut mulţi maeştri ai muzicii lirice italiene, atât personal, cât şi din descrierile şi exemplele pe care mi le evoca, în legătură cu ei…

Într-o zi l-aţi întâlnit pe Nicola Rossi-Lemeni. Reprezintă această zi găsirea unui drum nou în viaţă, al identităţii spirituale, al fericirii împlinite? 

Fireşte! Nicola Rossi-Lemeni nu a fost numai un artist complet ci şi un om adorabil, un soţ minunat.

Căsătoria cu Nicola Rossi-Lemeni a durat 34 de ani, până când a plecat să vă privească de la fereastra cerului. Aţi trăit împreună o frumoasă iubire, rar întâlnită în rândurile celebrităţilor din lumea operei…  

Întocmai. Căsnicia noastră de treizeci şi patru de ani a fost fericită şi împlinită. Ne-am înţeles, ne-am sprijinit, ne-am completat, ne-am iubit până la sfârşit.

Aveţi un fiu. Unde locuieşte şi ce profesează?

Îl cheamă Alessandro. Este adorabil! Locuieşte în Italia, este chirurg, operază, deschide şi închide corpul uman, vindecă traume fizice umane.

Ce stele ale scenei lirice româneşti de dinaintea dumneavoastră pot fi însele nume memoriale ale scenei, azi?

Înainte de epoca modernă de după anii ’50 în care au cântat Maria Callas, Renata Tebaldi etc., au cântat români extraordinari ca Haricleea Darclée, Elena Teodosiu, Florica Cristoforeanu şi alţii… După aceasta, în perioada României care avea comunismul pe spate, artiştii mari nu au putut ieşi din ţară. Eu am avut norocul să scap înainte de plecarea Regelui, dar acum numele vocilor româneşti sunt cap de afiş la cele mai impresionante opere din lume şi exemplul principal îl dă Angela Gheorghiu. Părerea mea este că talentul românesc se afişează în această perioadă cu voci de mare calitate.

Aţi cunoscut mari celebrităţi din operă, care pentru noi sunt columne ce tind spre eternitatea valorilor universale, neatinsă cu privirea fără să înlemnim de emoţie. Ce vă amintiţi despre Sergiu Celibidache, Toscanini, Herbert von Karajan…? 

Celibidache era preocupat să îşi îmbunătăţească propria imagine, trăia şi simţea degajat tot ce exista în jurul său, avea umbre mari de aroganţă şi mândrie, exprima opinii directe neelegante… mie, de pildă, atrăgându-mi atenţia, fără să fie cazul, să nu mă îngraş mai mult… Dispreţuia opera, dar a fost un dirijor genial. Însă ca om era greu de suportat. Toscanini era un temperament al păcii, când supăra pe cineva, revenea a doua zi şi găsea cele mai potrivite cuvinte sau gesturi ca să îndrepte lucrurile, prevenind indignarea, supărarea, reproşul. Când dirija era nervos şi sever. Aceasta îl făcea să fie autoritar. Era un dirijor de operă, mare. Înainte de spectacol mergea la fiecare cântăreţ în cabină şi inspira cu fineţe încredere. Karajan, avea un stil dirijoral personal şi decorativ. Era foarte interesat să impresioneze. Făcea gesturi menite să incite. Mie mi-a cerut, când am cântat cu el Traviata, să fac la fel ca Maria. Cineva mi-a spus că Maria Callas îl îmbrăţişase în faţa publicului. Îşi făcea publicitate prin gesturi teatrale. Dar, ca şi Toscanini, a fost un dirijor genial.

Enumeraţi marile scene ale lumi, pe care aţi cântat.  

Cum să o fac, fără teama unei omisiuni?! Toate scenele din lume sunt mari, fiecare în felul ei, iar eu am cântat pe multe dintre ele, la Scala din Milano, Opera din Roma, Arena din Verona, „La Fenice” din Veneţia, Covent Garden din Londra, Staatsoper din Viena, Deutsche Oper din Berlin, Grand Opera din Paris, Grand Teatro del Liceo din Barcelona, Säo Carlo din Lisabona, Balşoi Teatr din Moscova, Metropolitan Opera din New York, alte scene din Europa, Africa şi America. Nici pe cântăreţii care mi-au fost parteneri de scenă, dirijorii sau compozitorii cărora le-am interpretat rolurile din opere, nu-i pot enumera lejer. O pot face mai bine, alţii. Beniamino Gigli, Feruccio Tagliavini, Giuseppe Di Stefano, Nicolai Gedda, Ricard Tucker, Alfredo Kraus, Luigi Alva, Giacomo Aragall, Gino Bechi, Tito Gobbi, Ettore Bastianini, Robert Mervil, Cornell MacNeill, Kostas Paskalis, Giulietta Simionato, Shirley Verrett, Fiorenza Cossotto, Boris Christoff, Nicola Zaccaria, Cesare Valletti, Franco Corelli, Mario Del Monaco, Carlo Bergonzi, Plácido Domingo, Luciano Pavarotti, Tito Gobbi, Nicolae Herlea… fireşte, Nicola Rossi-Lemeni… dintre cântăreţi, iar ca dirijori, Tullio Serafin, Antonio Votto, Oliviera de Fabritiis, Nello Santi, Francesco Molinari-Pradelli, Gabriele Santini, Lovro von Matačić, Thomas Schippers, Lorin Maazel, Herbert von Karajan, Zubin Mehta, Carlo Maria Giulini… pot fi câteva nume, dar nu toate.

Evocaţi pe cei mai importanţi compozitori cărora le-aţi cântat operele.  

Şi aceasta e greu, e cel mai greu. Să fie vreo şaptezeci de roluri jucate de mine…! Toate au compozitori, fireşte. Sunt mai multe roluri de acelaşi autor dar şi aşa, compozitori sunt mulţi. Am preluat roluri dintr-o o mare constelaţie a patrimoniului liric universal: Verdi, în primul rând, dar şi Haendel, Monteverdi, Rossini, Puccini, Wagner, Poulenc, Mentori…

Când aţi fost ultima oară în România, în satul natal, la mormântul părinţilor dumneavoastră, Dumitru şi Veselina Zehan?

 După plecarea din ţară, în 1947, am revenit acasă de mai multe ori. Prima dată în 1965, aşa cum promisesem celor care  mi-au trimis părinţii la mine, apoi în 1968 şi în 1971 şi în noiembrie 2000, la invitaţia preşedintelui Emil Constantinescu, atunci când am fost decorată de către preşedinte, iar Universitatea de Muzică mi-a decernat titlul de „Doctor Honoris Causa”; Tot atunci, Opera Naţională din Bucureşti mi-a dedicat premiera cu „Olandezul Zburător” de Richard Wagner. Am revenit în 2011, când am fost decorată de Majestatea Sa Regele Mihai şi s-a lansat cartea „Canta che ti passa”. Ţara şi părinţii mei sunt cu mine mereu. Nu mi-am uitat ţara iar amintirea părinţilor nu a coborât în mormânt. Dar e în firea noastră umană să contemplăm şi să ne reculegem la umbra crucii ce consfinţeşte contopirea noastră cu eternitatea.

Zugrăviţi tabloul vieţii cotidiene a maestrei Virginia Zeani, în America.  

 Locuiesc în Florida, la West Palm Beach. Audiez cu plăcere şi fremătată de nostalgii, muzică. Răspund cu plăcere oricărei chemări din partea unui om cumsecade, cu atât mai mult românilor.

Ce chemări, ce doruri, ce iubiri, ce proiecte şi speranţe vă umplu sufletul în liniştea şi splendoarea peisageră care vă înconjoară la vila de la ţărmul oceanului, din Florida?  

Mă cheamă farmecul amintirilor unei vieţi cu atâtea trăiri! Sper în rezistarea la dureri şi nepărăsirea puterii fizice. Binele spiritual al speranţei să nu mă părăsească, să nu mă ocolească iubirea, liniştea, sănătatea!

 

Aurel V. ZGHERAN

(aurel.vzgheran@yahoo.com)

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.