Limbă romană, iată fiul tău!

Cade de sus
limba mea cea romană
sevă cățărătoare
ca o ploaie postumă,
adânca strecurătoare de gânduri,
le treieră, cutreieră
ca pe nește….
le-ngrăunțește-ntre dește
mă îmbălsămează
mă trăiește
şi când mă învie
măi înromănește

Suflă un aer pietros
de lavă prelinsă
din stele
diftongi îmi alintă spre cer
vocea ninsă
dintre vocabule vechi
mă strecor spre
vărsare
consoane mă
culeg beat
întortocheat din mirare.

Un sentiment mă de-scrie pe litere
neînţelesurilor
și o altă sălbăticiune
mă paște de viu
ca pe o iarbă amară
eresurilor.
mă rumegă.
şi mă moare
pe silabe sfioase,
pe năvăliri barbare
vocalice,năbădăioase
ori încet cu încetul
nemuritoare
aievea un vis
mă cuprinde-n cuvinte
mă răsfoiesc pe silabe
mă tarăsc prin cuvinte
rafale de nimfe succinte
de la coadă spre capul zenit
dinspre apus către un nou răsărit

Adrian Onicescu

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.