Lipitorile

Ne tot întrebăm de ce economia noastră se tot zbate sub nivelul „creşterii zero”, de ce zornăie tot mai mult a grămadă de fiare vechi industria românească, aşa cum, de altfel, îi hărăziseră dintru început guvernanţii provizorii. Acum, că ne-a ajuns cuţitul la os, că preţurile care au luat-o razna îşi consolidează poziţia de masă critică pentru dinamitarea guvernului, nu strică să mai vedem o dată de unde ni se trage totul. S-a susţinut că răul vine în mod asociat de la nemuncă (vină colectivă), de la mineri, de la preşedinţie şi de la partidul de guvernământ. Conform altor surse, de data aceasta guvernamentale, răul ar veni, dimpotrivă, de la Parlament, cu predilecţie de pe băncile opoziţiei şi eventual, din afară.

Există, totuşi,  o explicaţie apolitică despre care însă nu poţi vorbi. Este tabu. Este vorba de societăţile şi firmele parazite care trăiesc, în cel mai deplin sens al cuvântului, pe seama altora. Lipitorile. O întreprindere (de regulă cu capital particular, eventual a directorului) vinde marfa, o exportă. Banii încasaţi nu ajung nici la salariaţii care au produs marfa, nici la stat, sub formă de impozite, ci în bănci străine. Nu se reinvesteşte aproape nimic. De aceea, fenomenul este nociv nu numai social, ci şi economic. Sistemul, aproape generalizat, s-a făcut sub paravanul necesarei privatizări. De unde şi imunitatea sa. Demonstrând escrocheria, ar însemna că blamezi însuşi procesul privatizării, reforma şi democraţia. Împrejurarea că lipitoarea în cauză nu este decât un fost infractor, care îşi spală banii strânşi fraudulos încă de pe vremea lui Ceauşescu, mai mult îi uşurează situaţia. Îl apără. El ar fi avut, cică, spirit întreprinzător, dar a fost persecutat, schingiuit. A fost disident. Abia acum îşi poate etala calităţile.

Am tot scris despre asemenea cazuri şi vom mai scrie. Dar scrisul fără urmări nu numai că nu îi deranjează, ci chiar îi stimulează. Îl iau drept reclamă. Poliţia declară că nu le poate întocmi dosare penale, întrucât Finanţele nu le-au numărat banii şi, deci, nu se cunoaşte prejudiciul. Procuratura se reorganizează ca Parchet şi, în plus, oameni de-ai săi dintre cei mai buni au plecat, s-au făcut avocaţi de firme, unde sunt cei mai în temă şi cei mai utili. Curtea de Conturi, după ce a bâjbâit doi ani cu înfiinţarea şi dibuirea de sedii, mai cere un time-out de cinci luni, până se va uita prin toate dosarele. Garda financiară a devenit, până una alta, sinonimă cu generalul Florică, deci cu ridicolul absolut. În tot acest timp, lipitorile îşi văd de treaba lor. Absorb veniturile întreprinderilor, aducându-le pe acestea la faliment şi pe oameni la disperare.

Fie că este vorba de şarlatanii care au pus mâna – nu o dată cu sprijinul cine ştie cărui partid pe care-l sponsorizează – pe o întreagă filieră de export, obligând un întreg lanţ de întreprinderi să vândă numai prin intermediul lui, fie că este vorba de lipitoarea comună, care suge cu două capete – salariul de la o instituţie sau o întreprindere şi profitul de la firma paralelă – tot de concurenţă neloială este vorba, tot de încasarea unor drepturi necuvenite şi de îmbogăţire fără just temei. Efectul, datorită răspândirii unor asemenea fenomene, nu numai ilegale, ci şi imorale, este imens şi se va vedea abia când cineva se va apuca să le contorizeze de la un capăt la altul.

(25 octombrie 1993)

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.