Mai este romanul frate cu codrul? Dupa ce se va modifica/abroga OUG 51/2016, probabil ca nu!
Desi suntem un paradis al Europei in materie de paduri, desi avem cele mai multe paduri virgine, ne paste pericolul pierderii acestui avantaj.
In acest moment face foarte multa valva in lume cartea unui padurar german .Paul Wohlleben vorbeste despre “Viata secreta a arborilor”. Este o superba combinatie de o experienta de o viata printre arbori si gaselnite ale studiilor stiintifice despre paduri, publicate mai ales in prestigioasa revista “Nature”.
Pentru Wohlleben padurea nu este o colectie de obiecte ci un organism viu. Am citit, fascinat, un material scris de Sandra Lorenzo si publicat in Le Monde, despre aceasta carte – Les arbres ont une vie secrete que nous n’imaginons pas, 26.03.2017.
Cel mai bine ar fi sa spun povestea arborilor, asa cum reiese ea din material.
Arborii comunica intre ei, isi impart echitabil bogatia solului, se ajuta reciproc, invata unii de la altii Totul se bazeaza pe circulatia de informatie prin retelele de filamente ale ciupercilor, pe natura sociabila a fagilor, pe limbajul radacinilor care se rup. Contrar opiniei comune a expertilor – gradinari si padurari – ca idealul pentru arbore este un spatiu gol, vital, unde sa se dezvolte, un arbore, ca fagul, are nevoie mai ales de compania congenarilor sai. Prin radacini ei nu doar isi trag apa si alte elemente din sol dar si comunica, schimba informatii despre tipul de hrana pe care sa-l foloseasca la momentul oportun. Ei stiu ca impreuna fac mai bine fata presiunilor conditiilor meteorologice. Stiu ca se pot apara mai bine, impreuna, de atacul dusmanilor.
Daca un arbore este atacat de insecte, el secreta un gaz, ca sa se apere. Acest gaz este perceput si de ceilalti arbori si il secreta si ei. Ciupercile compun un fel de fibre internet ale padurii prin care arborii pot sa comunice, sa anunte pericolele. Cand un arbore se imbolnaveste congenerii lui il ajuta sa-si revina. Ei ii trimit prin radacini substantele de care are nevoie. Nu vor inceta sa faca acest lucru pana nu se va insanatosi sau va muri. Un trunchi care pare mort poate sa mai traiasca cativa ani datorita solidaritatii arborilor. Stiinta le da dreptate arborilor adulti si puternici care nu se grabesc sa le faca prea mult loc tinerilor. Sub ramurile inalte ale arborilor vigurosi filtreaza abia 3% din lumina soarelui. Adica exact atata cat le trebuie vlastarelor ca sa aiba o fotosinteza minimala. Aceasta restrictie a luminii este ceea ce Wohlleben numeste o “masura educativa”.
Asa cum au dovedit-o studiile stiintifice a creste lent la inceputul vietii, in cazul arborilor, inseamna a-ti spori sansele de a atinge o varsta venerabila. In afara de aceasta viziune pe termen lung arborii au de asemenea o cunoastere extrem de fina asupra scurgerii timpului si a succesiunii anotimpurilor. Chiar daca exista zile racoroase de vara si ierni primavaratice, arborele nu se lasa pacalit. Nu-si ia protectie impotriva frigului si nu inmugureste cand nu trebuie. O sa-mi spuneti ca ati vazut arbori pacaliti. Se poate, dar nu erau dintr-o padure solidara. Arborii padurii stiu sa coreleze lungimea zilelor cu temperatura resimtita.
La ce ne foloseste aceasta poveste, cel putin la fel de reusita ca “Povestea Bradului de Craciun” a lui Andersen ? Aici am sa-l citez pe Paul Wohlleben: “Cand stim ca un arbore este sensibil la durere si are o memorie, ca parintii arbori traiesc cu copiii arbori, nu putem sa-i taiem fara sa ne gandim inainte…Marile plante nu au creier, nu se pot deplasa decat foarte lent, preocuparile lor nu au nici un raport cu ale noastre, cotidianul lor se deruleaza intr-un ralanti extrem. Cum sa te miri ca arborii sunt tratati ca lucruri, chiar daca nimeni nu ignora faptul ca sunt fiinte vii? […] Ar trebui sa tratam arborii asa cum tratam animalele, evitand suferintele inutile”.
Aceasta este o concluzie esentiala, cu atat mai mult cu cat viata noastra, fara paduri, ar fi insuportabila, daca nu chiar imposibila, si, deci, nu trebuie sa le provocam suferinte inutile. In Europa, padurile ocupa 40% din suprafata si absorb 10% din emisiile anuale de CO2 : le capteaza prin fotosinteza si le stocheaza in trunchiuri, ramuri si radacinile arborilor, precum si in sol. Se creeaza un put natural de carbon.