Managementul și teoria managerială în evoluția instituției de învățământ
Societatea contemporană, cu toate componentele sale, este acel element al construcției evolutive care produce și promovează procesele calitative de dezvoltare umană și socială. Procesele evolutive sunt determinate şi înaintate de noile condiţii şi provocări ale timpului ce se produc în fenomenele organice dintre ştiinţă, cultură, învățământ şi, respectiv, din cursul vieţii reale. De asemenea, dezvoltarea şi modernizarea unui proces se axează în totalitate pe disciplina ştiinţei, învăţământului și a artei de a cunoaşte cât mai bine tehnicile de calitate ale schimbărilor evolutive care, ulterior, produc modificările corespunzătoare atât în viaţa omului, cât şi în viaţa întregii societăţi. Transformările progresive într-o societate, în majoritatea cazurilor, sunt create și se bazează integral pe activitatea sistemului de învăţământ – componentă principală a politicilor sociale/educaţionale și parte componentă a politicilor de dezvoltare a oricărei țări. Astfel, modernizarea învăţământului, în timp, devine, indispensabil, un proces prioritar al necesităților sociale, acesta fiind dictat de schimbările evolutive ale individului și a cerințelor umane curente și de perspectivă.
Etapele de dezvoltare a unei societăţi se produc odată cu schimbările şi procesele de dezvoltare ale sistemului de instruire și educație. Sistemul de învățământ, fiind remodelat în permanență, este acel sector care produce efectele esenţiale în formarea personalităţii omului și a societății. Evoluția acestora se crează și se realizează prin fenomenele dezvoltării umane și sociale, având la bază conceptele ce definesc rolul sistemului de învățământ în societate cu ansamblul elementelor de management educațional, de management al resurselor umane și resurselor financiare, și, nu în ultimul rând, a teoriei manageriale contemporane. Experienţa şi realizările ţărilor dezvoltate, cu tradiţii autentice în economia de piaţă, au scos în evidență cu deplină încredere importanța managementului, managerului și a deciziilor care pun în mișcare acțiuni pozitive necesare în activitatea instituției de învățământ, în rezultat, toate constituind fundamentul de formare al capitalului uman de calitate și al capitalului financiar de proporții mari. Indiscutabil, în toate acestea, rolul central îl ocupă “decizia”, care este coloana vertebrală a activităţii de conducere și al sistemului managerial în totalitate. Sistemul managerial, fiind componentul eficienței și al eficacității în managementul instituției, este accentul și acțiunea de esență prin care se produce rezultatul dorit al obiectivelor propuse.
Aplicând în practică cele mai noi modalități și tehnici ale managementului contemporan unele țări au atins nivelul superior de satisfacere a nevoilor materiale şi de trai ale populaţiei, în treptele şi procesele de dezvoltare umană și socială, în procesele de dezvoltare a economiei naţionale, în administrarea eficientă a sistemului și a unităților de învățământ etc. Procesul unei asemenea dezvoltări este susținut și urmat și de alte țări în curs de dezvoltare la economia de piață. În linii generale, în acest fenomen al dezvoltării, la dorință, se includ în competiție majoritatea țărilor, punând în aplicare cele mai importante noutăţi ale managementului modern care favorizează şi urgentează procesul evoluției. În procesul respectiv de dezvoltare umană și socială îşi spune cuvântul ferm sistemul de învăţământ, sistem care tinde să fie mereu în pas cu schimbările evolutive ale omului/timpului și, nemijlocit, de provocările dictate de fenomenele economiei de piaţă adevărată. Însă cu regret, la etapa actuală, instituţiile de învăţământ ale multor țări din Estul Europei, în special Sud Estul Europei, se confruntă cu mari dificultăți pricinuite de declinul economic destul de profund şi de lungă durată a perioadei de tranziţie la economia de piață, acesta provocând probleme serioase și sistemului de instruire. În așa mod, procesul transformărilor la economia de piaţă adevărată este destul de complicat și anevoios și, în același timp, nu produce efectele pozitive necesare. Spre exemplu, în R.Moldova condițiile schimbărilor sunt afectate atât de orientare obiectivă, cât şi subiectivă, iar promovarea reformelor structurale şi a transformărilor sociale sunt grav afectate de componentul/nivelul mentalităţii și al factorilor de decizie care sunt încă destul de primitivi/neevoluați ce nu corespund nivelului modern de dezvoltare. Succesele în revendicarea economiei naționale, în ridicarea nivelului de trai al populaţiei, în reformarea și promovarea instituției de învățământ vor fi sau vor putea fi reale şi pozitive doar numai atunci când cadrele de conducere (cadrele manageriale) vor conștientiza corect și vor pune în funcțiune inteligența, capacitatea și spiritul adevărat de proprietar. Astfel, se vor schimba radical şi cerinţele faţă de sistemul educaţiei și instruirii, sistem care trebuie să devină competitiv în plan naţional şi internaţional la toate capitolele existente, în mod prioritar, la capitolul „managementul resurselor umane și financiare” care este elementul de bază în activitatea acestuia.
Trecerea la un management şi la un sistem managerial contemporan performant, ajustarea reformelor economice la economia de piaţă adevărată, funcţionarea diverselor forme de proprietate, într-un final, toate urmează să se axeze pe necesitatea modernizării sistemului de învăţământ cu intonații clare în managementul educaţional, în special, cu accent tare pe managementul resurselor financiare şi umane. În tarile dezvoltate ale Occidentului un factor important ce conturează modernizarea şi dezvoltarea învăţământului este că totalitatea mijloacelor financiare și materiale sunt protejate prin funcţionarea unui management financiar modern şi calitativ, care modelează în permanență sistemul de instruire, acesta având la bază acțiunile pozitive manageriale bazate pe deprinderi concrete de întreprinzător. În lucrarea „Elemente de management financiar, profitabilitate şi competitivitate, profit preţ şi calitate, risc şi certitudine”, cercetătorii Gabriel Luca şi Neculai Olaru constată că „Orice activitate umană pentru a fi iniţiată, desfăşurată, dezvoltată are nevoie de prezenţa dinamică a trei factori sau principale elemente-resursă – omul, timpul şi banii” (Gabriel Luca, Neculai Olaru, „Elemente de management financiar, profitabilitate şi competitivitate, profit preţ şi calitate, risc şi certitudine”. Editura Dosoftei, România, 1998, pag.225). Aceşti factori-resursă sau sursă de existenţă pentru ființa umană stabilesc în sine obiective strategice în dependenţă de propriile necesităţi. Prin funcţia propriilor necesităţi se conturează, nemijlocit, obiectivul de dobândire, acumulare a mijloacelor corespunzătoare necesare individului. Ţinând cont de factorii-resursă nominalizaţi, constatăm că: – omul stabileşte deciziile corespunzătoare pentru a le expune ulterior în practică cu rezultate cât mai pozitive; – noţiunea de timp se manifestă prin reducerea consumului de timp la minimum pentru realizarea obiectivelor propuse; – şi banii, cu menirea de a cuantifica mărimea eforturilor depuse prin calitatea rezultatelor obţinute, servesc în derularea unei activităţi umane. Este evident, că resursele financiare, adică banii, sunt necesităţi stringente provocate de fiinţa umană în timp, care, la rândul lor, materializându-se în dependenţă de posibilităţile omului atrag în sine şi alte elemente-cheie precum revizie, control, conducere, administrare. Respectiv, administrarea și controlul activităţilor instituționale, cu rezultate bune în obţinerea mijloacelor financiare necesare, este un proces destul de complex care ţine în corelaţie totalitatea unităților economice din cadrul societății. Precum ştiinţa de a administra este un proces evolutiv, putându-se identifica în cadrul general al managementului, la fel şi resursele financiare operează într-un domeniu aflat în continuă mişcare, acesta fiind definit cu noţiunea de management financiar și cu obiectivul de a maximiza valoarea instituției economice prin prisma raportului profit-investiţie sau a raportului profit-risc. Originea managementului financiar începe după anii 1920, odată cu apariţia lucrării „Politica financiară a corporaţiilor” de Arthur Stone Dewing, iar teoria şi practica managementului financiar modern se aprofundează la începutul anilor 1940 şi capătă amploare după anii 1945. Sfârşitul anilor’50 se consideră începutul ultimei perioade semnificative în aplicarea legislaţiei financiare moderne cu elaborarea teoriilor financiare utilizate şi în prezent. În plan mondial, managementul resurselor financiare înregistrează o evoluţie accelerată în directă concordanţă cu alte domenii ale managementului. Succesul și rezultatele acestor activităţi se bazează în totalitate prin funcţionarea unui sistem managerial performant și competitiv.
Pentru a fi în pas cu sistemul adevărat al economiei de piaţă sau pentru a atinge nivelul dezvoltării ţărilor occidentale, fostele țări cu economie centralizată (precum cele din Estul și Sud Estul Europei, inclusiv R.Moldova) abordează încă cu mare dificultate elementele de bază ale managementului în general și, în special, ale managementului financiar modern și a teoriei manageriale contemporane. De aceea, pentru conectarea reală la sistemul economic european şi mondial de calitate, cu promovarea legislaţiei în spațiul liber al economiei de piaţă, sunt necesare eforturi considerabile în formarea optimă a resurselor financiare şi umane necesare în activitatea instituţiei economice. În acest context se înscriu şi preocupările cadrelor de conducere din sistemul de învăţământ şi altor domenii de activitate din ţară care, în mare parte, sunt orientate de a asigura necesităţile instituţiei doar cu mijloacele financiare prevazute din banii publici, care sunt în mărimi destul de reduse. La acest capitol ține de menţionat că, managementul financiar este singurul care vizează formarea şi gestionarea resurselor şi fluxurilor financiare provenite din activitatea proprie (indiferent de forma de proprietate publică sau privată). Iar succesul instituţiei se înregistrează doar atunci când este un control riguros de ordine internă a activității economice, bazat pe teoriile moderne ale managementului financiar. Instituţiile de învăţământ (spre exemplu, din R.Moldova) atât din sistemul preuniversitar, cât şi universitar se confruntă cu dilema de a activa eficient doar din cauza condițiilor și mediului social în care evoluează managementul financiar ale acestora. Aici se poate spune, cu certitudine, „fără un management financiar modern şi fără un sistem managerial performant o instituţie de învăţământ nu poate activa eficient şi nu va avea rezultatele dorite nici în plan instructiv, nici în plan financiar şi nici în întregul proces de administrare”. Dacă este cazul să ne referim la situația actuală ale instituţiilor de învăţământ din R.Moldova, în special, din sistemul preuniversitar (cu accent mai tare pe cel din mediul rural) la compartimentul managementul resurselor financiare, s-ar putea spune că condițiile ar corespunde cu perioada anilor’30’40 ale ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă tradiţională. Însă este greu de făcut o constatare, deoarece dezvoltarea instrumentelor financiare ale ţărilor din Estul Europei (în perioada de tranziţie și până la) a fost şi este un fenomen unic cu particularităţi deosebite pe care ţările din vest nu le-au avut. Asigurarea instituţiilor de învăţământ cu mijloace financiare în condiţiile de tranziţie la piaţa liberă a fost, este şi încă mai rămâne o problemă majoră. Economia de piaţă liberă nu funcţionează în toată amploarea ei conform criteriilor autentice necesare, iar sistemul de autoadministrare în unitățile de învăţământ nu se poate manifesta corect în lipsa unui cadru legal adecvat. De aceea, transformările proiectate nu pot fi realizabile în măsura potrivită. Succesele în activitatea instituţiilor de învăţământ pot fi prezente doar prin introducerea în practică a unor politici clare cu accent sigur în managementul educațional al instituției, în managementul financiar și sistemul managerial modern. Iar în cazul în care bugetul statului nu este capabil să întreţină şi să finanţeze pe deplin o instituţie de învăţământ cu mijloace financiare la toate compartimentele în dependenţă de nivelul necesităţilor, atunci restricţionarea mijloacelor financiare proprii (extrabugetare) ale instituţiei este inutilă şi nu serveşte la nimic. În acest caz, din partea statului, restricționarea banilor proveniți din activitatea proprie poate duce doar la falimentul unității școlare. Este de menționat că, mijloacele publice (bugetare) aprobate pentru instituţia de învăţământ, conform planurilor anuale de finanţare, permit acoperirea cheltuielilor doar la unele articole din clasificaţia bugetară. Pe când, necesităţile reale a unității de învăţământ la cheltuieli sunt cu mult mai mari în raport cu cele aprobate şi investite din bugetul statului. Este evident, alocaţiile bugetare aprobate pentru instituţiile de învăţământ sunt prevăzute doar în mărimi minime pentru necesităţi stringente. În aşa fel, școala nu poate determina şi soluţiona în termeni normali necesităţile, calitatea şi politica educaţională. Iar odată cu posibilitatea atragerii şi acumulării mijloacelor financiare (venituri proprii, bugetare și alte surse de venituri) managerul instituţiei de învăţământ este în drept să-şi protejeze banii acumulaţi şi să-i gestioneze în dependenţă de necesităţile interne ale școlii. Pentru realizarea în practică a acestor obiective instituţia de învăţământ are nevoie de cadrul legislativ şi normativ corespunzător la capitolul „autonomia instituţiei de învăţământ” şi, nu în ultimul rând, la capitolul „autonomia managementului financiar”. Elaborarea şi aprobarea unei strategii adevărate (dar nu o improvizare numai de a fi) de descentralizare administrativă şi financiară ar fi un prim set de măsuri în dezvoltarea autonomiei instituţionale şi modernizării managementului financiar în instituţiile de învăţământ. Aplicarea reală în practică a strategiei nominalizate ar duce la: îmbunătăţirea şi optimizarea modului de exercitare a competenţelor descentralizate; armonizarea obiectivelor şi direcţiilor de acţiune cu noile reglementări din domeniu; dinamizarea transferului de autoritate, de responsabilitate şi de resurse de la nivel central la cel local și către unităţile de învăţământ.
Realitatea economică prezentă în cadrul instituţiilor de învăţământ ale țărilor din Estul Europei (în deosebi, din R.Moldova) la capitolul „Gestiunea Instituţională” demonstrează faptul că procesele ce ţin de modificările cantitative şi calitative din domeniu este una din problemele prioritare ale întregului sistem de învăţământ. Lipsa interesului profesional ale cadrelor manageriale (dar cu regret, și ale cadrelor didactice) pentru o muncă calitativă şi creativă, lipsa echilibrului dintre raportul de cerere și ofertă, toate în consecință, scot în evidență tabloul actual și de existență reală a instituţiilor de învăţământ. Acumularea, administrarea şi protejarea fondurilor financiare este încă o dificultate pe care trebuie să o depăşească un manager, un conducător de instituție școlară din R.Moldova, exemplu real, în raport cu managerul școlar din ţările industrializate ce sunt marcate de un nivel înalt al concurenţei în sistemul economiei de piaţă dezvoltată. Aici, de asemenea, accentul cade pe sistemul managerial și nivelul de pregătire al managerilor care, cu precizie, este de dorit să reprezinte și să fie numai o investiție adevărată în domeniul de activitate. În acest context urmează de a reaminti, instruirea și pregătirea cadrelor de conducere competente este o necesitate reală și obiectivă pentru o societate, iar la formarea acestora trebuiesc aplicate cele mai avansate realizări ale managementului performant, în general, şi ale managementului financiar, în special.
Fiind un sistem destul de complex, școala sau unitatea de învăţământ este considerată una dintre cele mai importante achiziţii ale umanității. Activitatea instituţiilor de învăţământ, activitatea managerială ale acestora atât ale ţărilor în curs de dezvoltare, cât şi ale ţărilor dezvoltate au nevoie, nemijlocit, de suportul permanent din partea societăţii şi ale statului; de cadre manageriale cu o experienţă şi un nivel de pregătire adecvat cerințelor contemporane capabile să activeze în condiţiile economiei de piaţă; de angajaţi calificaţi și cadre didactice calificate; de condiţii sociale autentice bazate pe cadrul legislativ şi normativ performant etc. Scopul instituţiei de învăţământ nu este de a avea beneficii doar în acumularea de câștiguri și venituri, dar este o instituție care trebuie să urmărească si să promoveze obiectivul prioritar și anume: de a forma omul societății cu o personalitate și identitate autentică, și de a dezvolta capitalul uman adecvat necesar pentru întreaga societate și întreaga economie naţională. Anume în aceste scopuri școala are nevoie de suportul statului și a întregii societăți, la rândul ei, școala trebuie privită ca o figură centrală în sistemul de valori național al oricărei tări. Nemijlocit, perfecţionarea continuă a sistemului de învăţământ constituie o componentă majoră în strategiile şi politicile de dezvoltare a unei țări la nivel micro și macro-economic. Pentru a realiza cu succes acțiunea eficientă a producţiei în unitatea de învăţământ, cadrele manageriale (de conducere) trebuie să pună în aplicare teoria managerială contemporană. Anume teoria managerială contemporană reprezintă și este acel fundament pe care se poate crea mecanismul economic adecvat economiei de piaţă și mecanismul administrativ-economic în funcționarea rentabila a instituției școlare.
Gestiunea instituţiei de învăţământ este principala sarcină și obiectivul de bază al unui manager școlar. Managerul instituției este persoana care influențează pe verticală și orizontală conţinutul pozitiv al procesului de instruire și educație; promovează condițiile de dezvoltare a unității școlare; formează decizia, component care menține activitatea eficientă a instituției prin elementul managementului educațional și organizațional; managerul este echilibrul și responsabilitatea în acumularea, protejarea și administrarea calitativă a mijloacelor financiare prin segmentul managementului financiar. În rezultat, instituţia de învăţământ, fiind parte componentă a societății și a economiei naţionale, este domeniul ce dă viață și existență multiplelor domenii, acțiuni și activităţi sociale. Deci, putem spune că instituţia de învăţământ trebuie investită, în primul rând, cu cadre manageriale specializate/calificate care să răspundă cerinţelor înaintate de reformele moderne, inaintate de practicile internaţionale ale managementului în general şi, în special, ale managementului financiar şi educaţional. Cadrele manageriale școlare sunt acei care trebuie să asigure eficienţa educativă și instructivă, să asigure eficiența economică în a forma, în a dezvolta și în a utiliza favorabil mijloacele de care dispune și are nevoie instituţia de învăţământ. Strategia unei instituţii de învăţământ poate fi asigurată şi protejată doar prin: raportul corelat al nivelului de autonomie instituţională; nivelului de gestiune administrativă și financiară; nivelului de control ce trebuie să fie centrat în totalitate pe sistemul managerial performant.
Galina Martea