Marca ION MARIN – marca unui jurnalism și a unui jurnalist de excepție
În mod implacabil suntem trecători prin meandrele vieții guvernate de dramatica curgere a timpului. Ne preocupă prezentul și încercăm să privim către viitor cu nădejdea că o să ne fie mai bine.
Și totuși, la multe întrebări legate de propriul destin, ca un răspuns și totodată ca un antidot la frisoanele date de trecut, prezent și viitor, ne rămân amintirile. Așa cum sunt ele și pe care sigur nu le putem schimba, poate doar dacă suntem bântuiți de subiectivități și echivocuri.
Nu mai sunt nici tânăr dar nici la o respectabilă senectute. Acolo pe undeva, unde pot să spun că am intrat în deplina maturitate. De aceea cred că pot să-mi permit cu o firească luciditate a vârstei să-mi răfoiesc agenda cu amintiri, senin și detașat de reprobabile resentimente.
Pe unele amintiri le-am anulat, în special pe acele persoane care nu prea mi-au făcut bine și chiar, în mod cristic, pe foarte multe nume le-am ascuns sub vălul iertării. Făcând o sumară analiză am constatat, din fericire, că am întâlnit de-a lungul timpului meu și până în prezent mulți oameni de bine, unii chiar minunați.
Printre aceste nume se află și cel al prietenului și confratelui de breaslă, Ion Marin. Am fost trist și marcat de o durere profundă sufletească atunci când am aflat cumplita veste că a plecat spre eternitate mult prea devreme.
Într-un recent dialog cu doamna Teodora Marin, am aflat de această frumoasă inițitiavă a sa și evident că invitația de a așterne câteva impresii și amintiri despre așa cum l-am cunoscut eu pe soțul dânsei, Ion Marin, mă onorează.
L-am cunoscut personal pe culoarele Casei Scânteii, azi Casa Presei Libere. Pe atunci eram redactor la Evenimentul Zilei. Îi cunoșteam mai de mult, din paginile ziarului Scânteia și apoi Adevărul, fervoarea și talentul său jurnalistic de excepție.
Ion Marin era deja un nume în presa românească. Cineva, printre aburii unei ciorbe de fasole și un pahar de vodcă, ne-a făcut cunoștință la celebrul bufet de la etajul doi.
Am remarcat de la început modestia sa și modul direct și calm în vorbire. Ne-am plăcut reciproc și am mai lungit dialogul la el în birou. A apreciat un reportaj semnat de mine și care fusese publicat recent în Evenimentul Zilei. Apoi, ca și cum ne cunoșteam de veacuri, mi-a mărturisit despre niște nemulțumiri profesionale și de intenția de a concretiza un proiect personal.
ra vorba de cotidianul Ultima Oră. Cotidian care a prins viață la scurt timp. De atunci, de multe ori mergeam la el, la noua redacție, și mai dialogam despre una despre alta. Am și scris căteva reportaje în paginile acestui cotidian care era o oglindă a sufletului său dar și o publicație remarcabilă prin franchețea atitudinii sale față de evenimentele care se succedau și, mai ales, față de starea de fapt a societății românești la acea vreme.
Nu era ușor să editezi un cotidian național. Avea multe probleme, majoritatea de ordin financiar. Prin felul lui corect de a a fi, echidistant și de a nu denatura realitatea, mai concret, de a nu lăuda și de a face anumite concesii cu privire la o persoană sau alta din spectrul politic, decizional, sau al vreunui partid aflat la putere, nu a prea fost susținut, așa cum erau susținute alte publicații.
Detesta obediența. Doar ”vorbe și promisiuni” cum îmi spunea de multe ori când îl găseam îngândurat. Mă uimea energia sa și, contrar multor probleme, optimismul său. Era o dualitate în care se remarcau aproape vizibil agonia și extazul.
Agonia venea din efortul și lupta sa de a ține în viață ziarul și extazul că muncește cum îmi zicea ”pe propria mea plantație” și se bate pentru adevăr. Lecturam aproape zilnic cotidianul său.
De departe, editorialele semnate de el erau mai mult decât senzaționale. Erau adevărate analize, concluzii și chiar soluții, de „ultimă oră”, despre ceea ce se întâmpla mai important în societate, în plan politic, economic, social și cultural, făcute cu multă obiectivitate. Era marca sa binecunoscută și apreciată de mulți cititori și oameni de bine, marca Ion Marin.
Era un om de stânga, așa ca orice intelectual autentic, apropiat de necazurile și problemele curente ale românului de rând. Un patriot normal și cu mult respect față de istoria neamului și a moștenirii noastre cultural-spirituale.
Îmi plăcea stilul său, uneori pedagogic, când îmi explica anumite lucruri. De aceea a fost un remarcabil și mult apreciat cadru didactic la catedra de jurnalistică a Universității Hyperion.
Sigur că, amintirile mele depre el și personalitatea lui ar fi incomplete dacă nu aș aminti despre implicarea sa fundamentală în redimensionarea valorică a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, nu numai ca instituție în sine, dar și ca noi drepturi acordate jurnaliștilor. În special cele financiare.
Din păcate, timpul său în această lume s-a frânt nedrept și nu a mai apucat să-și bucure sufletul și să trăiască evoluția spectaculoasă a ceea ce este azi, pentru breaslă și nu numai, UZPR.
Recunosc faptul că, încercând să conturez succint și relevant impresiile și amintirile mele despre omul dar și jurnalistul Ion Marin, am fost destul de bulversat emoțional.
A fost pentru mine o mare onoare și bucurie să îl cunosc și să mă bucur de aprecierea sa personală. Trecerea sa în eternitate a fost o mare pierdere pentru cei apropiați, pentru mulți oameni care l-au cunoscut, cititori, dar mai ales pentru jurnalismul românesc.
Au rămas pentru posteritate cărțile sale, nenumărate articole, reportaje și editoriale, edițiile ziarului său Ultima Oră, generații întregi de studenți, stilul său inconfundabil și autentic ca posibile repere pentru oricine dorește să înțeleagă ceea înseamnă să fii cu adevărat ziarist.
MIHAI CHIREA