Mari prăbuşiri economice. Lecțiile istoriei

Crizele generatoare de colaps economic se întâmplă ciclic, încă din Antichitate. Statele şi naţiunile nu au învăţat, de aproape două milenii, să le evite, criza pandemică actuală anunțând, o dată în plus, prăbușiri economice ale căror costuri vor fi suportate, din nou, de cetățeni.

Una dintre primele consemnări istorice ale unor colapsuri economice de proporţii vine din secolul IV. Împăratul roman Diocleţian, care a domnit între anii 284 – 305, a preluat, odată cu tronul imperial, şi o economie fragilă.

Nu a găsit altă soluţie decât… emiterea unei monede noi, care conţinea mai mult aur decât valoarea ei. Oamenii ajunseseră să topească aceşti bani, iar provinciile pur şi simplu nu mai respectau haoticele edicte imperiale. De aici până la prăbuşire nu a mai fost decât un pas…

Şi Evul mediu a fost plin de episoade de panică economică. Unul dintre exemplele de colaps a fost reţeaua bancară a celebrei familii Medici, stăpâna oraşului Florenţa, care, în numele expansiunii, şi-a lăsat lichidităţile la un nivel riscant de scăzut.

În faţa spectrului falimentului, Lorenzo de Medici a aplicat una dintre măsurile care s-au văzut şi în criza economică din 2008: a taxat cetăţenii la niveluri insuportabile. Chiar şi aşa, în 1494 banca a căzut, trăgând după ea şi economia florentină. Incidentul a avut consecinţe internaţionale, întrucât regele Franţei îşi ţinea banii în banca familiei Medici.

Tot din Evul Mediu vine şi un exemplu clasic de prăbuşire a unui imperiu care, paradoxal, primea aur în cantităţi uriaşe: Spania.

Fluxul continuu de bogăţie care a urmat descoperirii de către Columb a Americii a devalorizat banii în toată Europa, iar Spania a intrat în mari datorii pentru că a deschis prea multe mine de extragere şi a purtat prea multe războaie de apărare a teritoriilor cucerite.

Inflaţia generată de bogăţia nemăsurată a dus la declinul economic definitiv al imperiului bazat pe aurul altora. Interesant de remarcat este faptul că, pe lângă implicaţiile internaţionale menţionate, au existat efecte în lanţ şi în timp.

Lângă Spania îngenuncheată economic se ridica Imperiul britanic, care, la rândul său, a fost nevoit să intervină în criza „South Sea”.

Este vorba despre o companie ale cărei acţiuni au crescut spectaculos pe… promisiuni de profit, mai exact speculă în toată regula. În 1720, compania îşi vindea toate acţiunile, în secret. Britanicii s-au îmbulzit degeaba apoi să îşi vândă şi ei acţiunile, urmarea fiind îndatorarea câtorva generaţii.

După aceeaşi reţetă – mirajul comerţului cu Americile – intra în faliment şi Banca Regală din Franţa, în aceeaşi perioadă.

Speculaţiile cu acţiunile companiei „Mississipi”, care urma să colonizeze Louisiana, erau la apogeu în 1719, preţul unei acţiuni crescând de la 500 de livre la… 10.000!

Apoi a venit şi momentul în care Banca nu a mai putut emite atâtea bancnote pe cât „valorau” acţiunile, investitorii au cerut contravaloarea lor în bani metalici, iar guvernul francez a fost nevoit să admită că banii din hârtie emişi de Banque Royale nu îşi găseau corespondent în suma deţinută în monede de metal. Banca s-a prăbuşit. Istoria se repeta…

După alte serii de astfel de „calamităţi” economico-financiare consemnate în secolul XIX – falimentul statului danez (1813), „cutremurul” produs de criza Băncii Angliei (1825), care a afectat pieţele din Europa, SUA şi America latină – urma primul semnal global de alarmă: „lunga criză”, care debuta în 1873, „una dintre cele mai severe recesiuni din ultimele două secole pe care le-a cunoscut sistemul economic mondial modern”, după cum arată Iosif Marin Balog, în lucrarea „Criza economică din 1873”:

„Iată ce scria Pester Lloyd despre bursa vieneză în preajma crahului: «Era o boală, o epidemie care a cuprins întreaga Vienă. Toate clasele sociale jucau la bursă, de la capetele încoronate, care jucau milioane, la birjari şi chelneri, care jucau sute de florini…»”.

Aşadar, potrivit specialiştilor, aceasta a fost o criză rezultată nu din consecinţe ale războaielor sau ale supraproducţiei, ci din speculaţiile financiare şi instrumentele asociate acestora, duse până la limita extremă.

A afectat toate economiile lumii: Bursa din Viena s-a prăbuşit, Ungaria a fost nevoită să sisteze un proiect naţional de construcţii de căi ferate, Bursa din Paris a căzut, ruinând pentru mult timp o ţară care avea de plătit pe deasupra şi despăgubiri de război.

Mai departe, dat fiind faptul că Franţa era cel mai mare investitor în Italia, retragerea capitalului francez a îngenuncheat şi această ţară. Rusia a consemnat, la rândul ei, trei recesiuni în „lunga criză”, iar peste ocean, mii de afaceri americane au falimentat, lăsând datorii de peste un miliard de dolari.

Lecţiile nu au fost învăţate; o demonstrează izbucnirea, doar câteva decenii mai târziu, a „marii recesiuni”, care debuta în 1929.

Precedată de câteva „alerte” – căderea Bursei din New York (1901) sau criza băncilor chineze (1910) – recesiunea a avut efecte mondiale devastatoare, atât în ţările puternic industrializate, cât şi în cele mai puţin dezvoltate, ale căror economii depindeau de exporturile de materii prime.

Nivelul comerţului global a scăzut rapid şi abrupt, la fel ca veniturile oamenilor, cele bugetare şi profitul din afaceri.

Oraşele din întreaga lume, precum şi zonele rurale, au suferit puternic, activitatea în construcţii fiind practic oprită ani buni, iar preţurile agricole au scăzut şi cu procente de 60%. Din nou, societăţile nu au tras învăţăminte.

Patru decenii mai târziu a urmat criza petrolului, din 1973, când preţul barilului a crescut de patru ori într-un an (cu episoade de creştere bruscă şi masivă în 24 de ore!), iar efectele au dus, printre altele, la schimbarea guvernului britanic în urma unor greve de amploare.

După câţiva ani, statele din America latină se vedeau incapabile să-şi plătească datoriile externe, iar redresarea a însemnat împrumuturi de la Fondul Monetar Internaţional, care a cerut în schimb austeritate, ceea ce a generat scăderea semnificativă a nivelului de trai.

Apoi, în „lunea neagră” din 1987, bursele lumii cădeau într-o singură zi din Hong Kong până în SUA şi din Europa în Australia, stârnindu-se astfel o panică economică mondială. Iar în 1997, criza financiară din estul Asiei a ameninţat să prăbuşească întreg continental, prin riscul contagiunii.

Din nou a intervenit FMI, iar preţul stabilizării Coreei de Sud, Tailandei şi Indoneziei a fost de 40 miliarde de dolari. Din păcate, efectele au fost din nou dramatice – de exemplu, creşterea economică din Filipine era practic zero în 1998.

Mileniul trei nu a consemnat nici măcar un deceniu fără o criză majoră. Aceasta a izbucnit, după cum se cunoaşte, în 2007 şi are multe din reperele comune crizelor anterioare – speculaţii financiare, împrumuturi fără acoperire, viaţă pe credit, „dezvoltare” nesănătoasă, pe datorie.

Consecinţele nu sunt încă estimate pe deplin, dar certitudini există: extinderea a fost globală (în primul trimestru din 2009, PIB-ul Germaniei scădea cu 14,4%, cu peste 15% cel al Japoniei şi cu peste 21 de procente cel al Mexicului); a afectat nu doar aceşti ultimi ani, ci şi evoluţiile viitoare, dat fiind faptul că se vorbeşte deja despre o „generaţie pierdută”, cea a tinerilor care nu au un viitor; a amânat din nou eliminarea decalajelor dintre state şi, pe cale de consecinţă, visul de prosperitate a miliarde de oameni.

Un aspect demn de remarcat, în context, este acela că ţările cele mai puternic lovite de declinul economic mondial au fost tocmai cele care au încercat să crească veniturile cetăţenilor lor (de pildă, cea mai afectată ţară din UE, Letonia, a avut, în anii care au precedat criza, cea mai mare creştere a salariilor minime din Uniunea Europeană).

La șapte ani de când Fondul Monetar Internațional declara „sfârșită” criza economică izbucnită în 2008, pandemia pe care  traversează lumea și care a găsit din nou societățile, inclusive cele mai dezvoltate, complet nepregătite, amenință cu costuri uriașe.

Costul pe termen lung al pandemiei de COVID-19 poate ajunge la 7 trilioane de dolari, circa 900 de dolari pentru fiecare bărbat, femeie şi copil de pe planetă, estimează Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.

Dacă cei câțiva care reprezintă 1% din populație și gestionează 99% din resurse nu au de ce să-și facă griji, pe planetă există și sute de milioane de oameni care trăiesc cu un dolar pe zi…

 

Roxana Istudor

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.