Maria Tătaru – conversaţie cu dominantele mirare şi sinceritate
Cât de îmbucurător e ca omul să fie văzut, înţeles, apreciat pentru ce este în reflecţia pozitivităţii actelor vieţii sale predominante, nu sub povara defectelor pe care întotdeauna se găseşte cineva să le depisteze, insignifiante de cele mai multe ori dar cu toate acestea evidenţiate dens şi exagerat, dincolo de întregimea lor.
Toate faptele vieţii noastre decurg sub supravegherea celor din jur, nimeni nu vieţuieşte într-un vid. Astfel, unii dintre noi sunt preţuiţi, iubiţi, adoraţi, alţii dispreţuiţi, detestaţi, respinşi!
Cei asupra cărora chiar şi propriul lăuntru sufletesc exercită nesfărşite, neîncetate presiuni, mai mult şi decât în cazul geniilor sau liderilor de stat sunt artiştii. Pe de altă parte nici nu este o mai nobilă categorie de elită universală ca cea a artiştilor. De ei depinde binele sufletesc al tuturor, ei asigură hrana, îmbrăcămintea, casa sufletului – omul, fără ei ar trăi în pustietate, ca vieţuitoarele din hrube şi peşteri.
Avem prilejul de a cunoaşte pe firul acestui interviu făurit sub impresii foarte afective o artistă din nimbul melosului popular reprezentativ regiunii etnofolclorice moldoveneşti, mai exact al perimetrului bacăuan şi vecinătăţii: Maria Tătaru. Dominanta întrebărilor este mirarea, iar a răspunsurilor sinceritatea, se va vedea aceasta…!
Cea mai de anvengură aventură umană e viaţa însăşi. Te rog, Maria, iniţiază cititorul în descoaserea biografiei tale, începând, cum e mai nimerit, cu paşii dintâi…!
Dacă ar fi să depănăm firul vieţii mele din fragedă copilărie până în prezent, ar fi nevoie de ceva timp, dar am să încerc să cuprind doar câteva din frumoasele amintiri pe care nu le pot uita…!
Întocmai. Urzim din „firul” acesta un „covor” al biografiei tale, cu florile, motivul, câmpul lui, făr-a tinde să ilustrăm decât esenţialul ce defineşte pe omul şi artistul Maria Tătaru. Punctul de la care zvâcneşte „suveica” şi „firul”, începând ţeserea coincide cu data şi locul naşterii tale. Referă-te la aceasta.
Sunt născută în satul Năstăseni din comuna Parincea, judeţul Bacău. Aşezările acestea, cu istorie veche, întinse pe locuri colinare, fascinante peisagistic insuflă o atracţie pentru cântăreţi deoarece, dacă eşti înzestrat să auzi freamătele naturii vei simţi că ea cântă cu tine!
Am ajuns, iute, exact unde voiam să fixăm linia startului în povestea ta de viaţă. Când şi cum s-a întâmplat ciocnirea sufletului tău cu dulcele cânt popular?
Cântecul l-am moştenit de la bunul meu tată Aristotel Tătaru şi maica mea dragă Elena-Lina Platon (iată o pe cât de reală, pe atât de nostimă intersecţie de drumuri ale lui Aristotel cu Platon, care au înjghebat la Bacău un cămin moldovenesc pe piatra de fundamentare deloc filozofică ci de iubire şi gospodărească, având drept identitate de idei cântecul popular).
Părinţii tăi, aceşti Aristotel şi Platon ai Parincei, aveau înzestrări şi pasiuni pentru cântec?
Da. Amândoi cântau tare frumos şi aveau o fire veselă (din nefericire, pe mămica mea am pierdut-o acum aproape trei ani, dar nu-mi lipseşte din gândul meu şi din rugăciune).
Câţi copii aţi fost la părinţi?
Patru, trei surori şi un frate care s-a prăpădit imediat după naştere – am rămas eu cu cele două surori pe care le cheamă Georgeta şi Veronica.
Hai să alergăm ca dropiile pe câmpia copilăriei voastre, ca mieii ori ca mânjii zburdând în sprinteneala şi pacea libertăţii, întru întâmpinarea grijilor şi apăsărilor de mai târziu, pe-atunci cu totul şi cu totul străine vouă…!
Am avut o copilărie îndestulătoare şi am primit o educaţie aleasă, înnobilată de credinţă, respect şi bun simţ. De sfintele sărbători părinţii ne înnoiau cumpărându-ne încălţăminte, iar mama ne cosea rochiţe la toate, umplându-ne de bucurii. De Sfântul Nicolae găseam în ghetele pregătite de seara, puse aliniat la uşă, curate şi cremuite, dulciuri şi jucării, iar de Crăciun, în prima zi, de dimineaţă găseam sub perne daruri de la Moş Crăciun. În sat, sărbătorile acestea se extindeau la nivel de manifestări în comunitate. Doamna preoteasă Ruxandra Căpraru, profesoară de istorie şi geografie se ocupa de programele artistice şcolare (cântece, dansuri populare, monologuri, piese de teatru, cor, recitări de poezii etc…). Copilăria mea a fost de vis…! După terminarea orelor mergeam cu vitele pe câmp, unde ne jucam şi cântam toată ziulica. Părinţii ne obligau să luăm cărţile cu noi ca să ne facem lecţiile. Eu, însă, o mărturisesc, puneam jocul pe primul loc, nu temele. De aceea învăţam seara până târziu, acasă (târziu, ca să adoarmă părinţii şi să nu mă verifice). Nu eram nici fruntaşa, nici codaşa clasei. Luam şi eu câte un premiu, câte o menţiune, acesta fiind rodul faptului că nu mi-am dedicat copilăria tocitului, n-am renunţat la splendorile vârstei aceleia ca să ies prima la învăţătură zdrobindu-mi mintea numai şi numai cu lecţiile.
Peripeţiile copilăriei sunt miezul, culoarea, mierea parfumată a amintirilor copilăriei. Vorbeşte despre ele.
Minunată mi-a fost copilăria! Ţesută de peripeţii la fiecare pas! Ne adunam toţi copiii din sat când mergeam cu vitele, ne luam cu joaca şi uitam de ele, scăpându-le în holdele de porumb, în lanurile de grâu, în laturile de sfeclă roşie, cartofi şi cine mai ştie ce culturi. Coceam sfeclă roşie, porumb, cartofi, prădând culturile acestea, iar când ne lua urma paznicul fugeam mâncând pământul, ţâşneam în porumbişte şi ne piteam sub curpenii de bostan. Dar, iată una şi mai şi, de pe când eram de vreo trei anişori şi sora mea mai mare, Geta, m-a încuiat în casă, ducându-se la joacă, pe drum, cu gloata de copii. Rămasă singură mi-a dat prin gând să fac de mâncare o omletă cu vreo două sute de ouă din cele strânse de mama de la cuibare şi puse într-un paner, numai bine la îndemâna mea. Le-am spart pe toate, pe o masă rotundă din lemn, cu trei picioare, făcând cât cuprindeai cu ochii un lac de albuşuri şi gălbenuşuri. Când a intrat mama a călcat pe „derdeluşul” de omletă şi a căzut. Eu, de frică mă ascusesem în subpat, dar mama m-a tras afară cu vătraiul şi m-a scărpinat cum se cuvine. Ei…, câte năzdrăvănii n-am făcut şi câte pricini de supărare nu le-oi fi dat eu mamii şi tatii. Azi am eu nepoţi, la rândul meu, pe Alin şi Ioana Smaranda şi le povestesc lor întâmplările copilăriei mele… Nu ştiu când a trecut vremea…! Prea repede a trecut, parcă ieri eram eu ca nepoţii mei…!
Copilăria e în noi, oricâţi ani am avea în urma noastră! Fără s-o uităm pe Maria cea mică, tămânjită de sus până jos cu ouă masacrate şi să o cunoaştem pe Maria, adolescentă, frumoasă, voioasă, sprinţară, pe când prindeau suflet în comuna ei răsunetele cântecelor la şezători, pe uliţele satului, la câmp, la serbări şcolare, iar mai apoi pe scena debutului, deschizătoare de drumuri către marea scenă a mirabilului cântec popular… pe când iureşul horelor erau a doua inimă a satului…!
Am crescut odată cu hora satului, cu şezătorile şi clăcile la care se bea vin fiert şi se mâncau grăunţe fierte, învărtite la rolă, plăcinte „poale-n brâu”… Se făceau la vremea tinereţii mele baluri de sărbători, iar uliţele satului forfoteau de tineret, de dimineaţă până târziu în noapte. La Paşte şi Crăciun umbla prin sat un taraf compus din cinci, şase muzicanţi şi numit „Vălăret”. Trecea pe la toate casele şi invita pe toţi gospodarii la hora ce ţinea trei zile. Însurăţeii, flăcăii şi fetele satului însufleţeau aceste evenimente în vervă de sărbătoare. Unde sunt horele, balurile, sărbătorile de altădată?!
Distracţia se împletea cu munca sau se încurcau una pe cealaltă, ca roata cu frâna?
Strămoşii noştri ţărani erau harnici, au muncit şi au petrecut în armonie. Eu am prins secerişul de grâu ce se desfăşura după regulile unui adevărat ritual. Biata mamă îl tăia cu secerea şi-l făcea poloage, pe care eu le adunam pe o legătoare şi le făceam snopi de grâu. Tatăl meu lega snopii şi-i aşeza în stive, cruciş, apoi îi încărca în căruţă şi-i căra la combina de treierat. Banda combinei îi transporta într-un mecanism de treierat, adică de separare a bobului grăului de paie şi pleavă. Interesant şi frumos, aşa mi se pare astăzi… Am participat, copil fiind, la toate muncile câmpului, dar şi cele gospodăreşti ale casei, la păscutul vitelor, la tot ce trebăluia o familie din rândul unei comunităţi săteşti, harnice, cinstite şi deopotrivă cu sete de viaţă trăită frumos şi omeneşte.
Cum erau duminicile şi celelalte sărbători tradiţionale, în comparaţie cu cele de azi, ce-au înroşit calendarul ca să se muncească tot mai puţin şi tot mai dispreţuitor faţă de înclinaţia hărniciei ce caracteriza predominant cândva neamul nostru?
Nu pot uita obiceiurile şi sărbătorile de altădată, cum ar fi Paştele şi Crăciunul, când era în tot satul o atmosferă ceremonioasă, voioasă, caldă, de armonie şi fraternitate umană…! În seara de Ajun se umbla pe sub toate ferestrele caselor, până la ziuă, cu Globul, pentru ca începând de cu ziuă, şi pe durata celor trei zile ale Crăciunului să se umble cu Steaua. Iar de Anul Nou, la casa noastră erau porţile larg deschise; aveam pe masă bucate tradiţionale: tobă, cârnaţi, leibăr, chişcă, cighir, slănină afumată, muşchi, răcituri, sarmale, cozonaci, făcuţi la cuptor… Tăticul meu primea Capra Mare cu flăcăii din sat. De asemenea, primea şi celelalte: Căpriţe, urătorii, mascaţii, banda de fieni, mocănaşii, urşii confecţionaţi din stuf de baltă… După acestea, a doua zi, de Sfântu’ Vasile se umbla cu Semănatul… până la Bobotează (de Sf. Ioan), satul fremăta în sărbătoare…!
Ard de nerăbdarea de a te identifica drept o cântăreaţă, frumoasă cum erai, fermecând şi cu glasul. Să grăbim pasul într-acolo.
Terminând clasa a VIII-a am plecat din braţele părinţilor la liceu, începând de acum a înţelege supliciile vieţii printre străini. Pot însă spune, mulţumind bunului Dumnezeu că întotdeauna cântecul mi-a purtat noroc şi mi-a conferit alinarea la răscrucile vieţii, când mi-a fost mai greu. La nouăsprezece ani am intrat, prin concurs, la Orchestra populară „Plaiurile Bistriţei”, dirijată de maestrul George Sârbu, căruia-i datorez mult din procesul formării mele ca interpretă de cântec popular (este mult de vorbit în legătură cu aceasta şi ţine de specialitate, încât e lipsit de sens să mă exprim amănunţit şi în termeni). Pot însă cuprinde într-o propoziţie: perfecţionarea mea artistică a depins fundamental de maestrul George Sârbu. După acel concurs de promovare la celebra orchestră profesionistă a Bacăului, în toamna lui ’79 m-am transferat de la Filipeştii de Pădure unde activasem până atunci ca solist vocal al Intreprinderii Maşini Unelte din Bacău, ca salariată, fiind totodată colaboratoare timp de un an şi jumătate la „Plaiurile Bistriţei”, după care, în urma unui nou concurs, câştigat şi acesta, am devenit titulară cu salariu, avându-i colegi pe Anton Achiţei, Mariana Lungu, Mina Pâslaru şi Vasile Maxim (Anton Achiței, Mina Pâslaru și Vasile Maxim sunt plecaţi, atât de regretabil, în lumea fără dor – bunul Dumnezeu să le facă parte de mântuire şi să-i odihnească în pace!). Din anul 1982 am făcut primele înregistrări la Radio, acompaniată de Orchestra condusă de George Sârbu, alături de care am participat la multe concerte, turnee naţionale şi internaţionale, festivaluri, concursuri, cucerind premii şi distincţii apreciabile. Încep, din această perioadă, să culeg folclor de prin zona mea şi subzonele Bacăului şi să colecţionez costume tradiţionale foarte frumoase şi autentice, multe dintre ele primite în dar, la nunţi şi alte petreceri private, pricină plăcută mie acum să exprim recunoştinţă celor care mi le-au oferit.
Enumeră câteva întâlniri de reper în drumul tău artistic şi uman de până azi, cu personalităţi din universul scenei.
Am avut frumoasele ocazii de a cânta cu artişti solari cum ar fi: Benone Sinulescu, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Ileana Constantinescu, Tiberiu Ceia, Naarghita, Sofia Vicoveanca, Angela Moldovan şi mulţi alţii… De asemenea, am avut ocazia unor întâlniri în spectacol cu Alexandru Arşinel, Jean Constantin, Puiu Călinescu, Stela Popescu, Dem Rădulescu, Florin Piersic, Horia Şerbănescu şi mulţi alţii… am rămas cu amintirea acelor săli mari şi splendide, pline de spectatori.
Cum ai putut să te integrezi în familie, dat fiind programul tău de artist ce te obligă de atâtea ori să fii absentă din sânul ei, şi cum s-a comportat familia ta cu tine, plecând de la ideea că întotdeauna familiile artiştilor trebuie să fie primul, statornicul şi cel mai de bază susţinător?
În anul 1984 m-am căsătorit şi am avut o nuntă frumoasă, alături fiindu-mi colegii de la orchestră – mi-au cântat la nuntă Anton Achiţei şi Mariana Lungu, a fost o nuntă spectacol. Din păcate, această căsătorie a durat doar zece luni şi câteva zile, zisul „om pereche” dezamăgind sentimentele şi speranţele mele. Din această căsătorie scurtă a rezultat fiica mea Vasilica-Alina, mângâierea mea atunci şi acum, compensatoare infinită faţă de toată decepţia amară pricinuită de eşecul căsniciei. Nu detaliez în legătură cu aceasta. Nu ne-am înţeles, mă rezum la aceasta. Toţi suntem egali, dar nu la fel în faţa Lui Dumnezeu. Faptul de a o aduce pe lume pe Vasilica-Alina care mă urmează profesional, fiind azi o artistă consacrată, e un motiv suficient de a avea o imensă mulţumire sufletească şi vreau să rămân cu atât. Toţi avem o cruce de dus şi trebuie să o ducem cu demnitate… M-au ajutat foarte mult dragii mei părinţi, crescând-o pe Vasilica până la patru ani, după care am luat-o cu mine la Bacău şi am ţinut-o alături de sufletul meu, cu excepţia zilelor când mă aflam deplasată în turnee, timp în care revenea la părinţii mei… Una cu alta, bune sau rele, cântecul mi-a fost în viaţă alinarea şi m-a purtat prin lume, ţinându-mă departe de descurajări şi apropiindu-mă de Dumnezeu, în voia căruia m-am lăsat şi mi-a fost bine!
După imprimările efectuate la puţin timp de la întâlnirea cu „Plaiurile Bistriţei” şi maestrul George Sârbu au urmat altele?
În anul 1986 am făcut noi imprimări la Radio Iaşi, tot acompaniată de George Sârbu şi orchestra. Ulterior am participat la multe filmări de televiziune – am a mulţumi redactorilor tv pentru aceasta, printre care lui Tudor Vornicu, Florentinei Satmari, lui Gheorghe Platon, Gheorghe Palcu, Ioan Rusu, Vasile Pohoaţă şi Gelu Severin de la TvR şi Radio. Tot în anul 1986 am obţinut necesarul pe atunci atestat Tip A ce conferea dreptul de a cânta în afara ţării.
Despărţirea de George Sârbu a constituit o ruptură determinantă în ce te priveşte?
După desfiinţarea orchestrei şi plecarea maestrului George Sârbu la Bucureşti am rămas liber-profesionist, urmând să colaborez cu mai multe orchestre şi ansambluri din Bacău şi din ţară. Numesc aici pe Ansamblul Cooperaţiei, la care era coregraf Teodor Druică – alături de acesta am cântat în Polonia, Bulgaria, Germania; Ansamblul „Ca la Noi”, condus de Camelia Roşu, coregraf Robert Costrovanu. În vara anului 1990 am avut excelenta ocazie de a cânta sub contract pe trei luni la Nisipurile de Aur, în Bulgaria, unde am vizitat Aldena, Cavarna, Varna, Silistra, Durancolac… Vasilica, de cinci-şase ani atunci, m-a însoţit şi, deşi era atât de mică, a rămas cu amintiri. Mai târziu, în 1996 am participat la concursul „Topul tinerilor interpreţi”, organizat de redactorul muzical de la Radio Bucureşti, Angela Marinescu şi am cucerit primul loc. Concursul a fost organizat la Târgu Jiu, iar premiul l-am împărţit cu draga mea colegă şi prietenă Claudia Torop. Mai trebuie să menţionez şi faptul că am fost acompaniată de Orchestra „Doina Gorjului” dirijată de Marin Ghiocel, fie iertat, pentru că a plecat în lumea fără dor.
De care personalităţi ai avut ocazia să fii jurizată?
De mari personalităţi. Printre ele: Constantin Arvinte, Emilia Comişel, Steluţa Popa, Gheorghe Popa...
Colaborările tale cu Radio-ul au fost dense şi rodnice sau ocazionale?
Am cântat de multe ori pe scena Radio Bucureşti alături de Orchestra Radio, condusă atunci de Paraschiv Oprea, fie iertat, nici el nemaifiind din nefericire printre noi.
Ce a urmat după periplul tău muzical cu mai multe ansambluri?
În anul 2002 m-am angajat din nou la Ansamblul „Busuiocul”, dirijat de Cristian Năstase şi avându-l ca director pe coregraful Petrică Vlase. Cu acest ansambu am susţinut numeroase spectacole locale şi pretutindeni în ţară.
Cât a ţinut această colaborare?
Din toamna anului 2008 am plecat. Salariul insatisfăcător m-a determinat, în primul rând. Am redevenit liber-profesionist, un statut prin care perspectivele mele ca artist le consider mai largi şi covenabile.
Între timp, cum a decurs viaţa ta personală, de familie?
În anul 1999, luna ianuarie, am întâlnit jumătatea vieţii mele, pe Gelu Bodea, un om şi soţ minunat. Cu binecuvântarea părinţilor şi a bunului Dumnezeu ne-am căsătorit în scurt timp şi am adus pe lume două comori de fiice, pe Ada Georgiana şi Andra, diferenţa de vârstă dintre ele fiind de un an şi patru luni. Mulţumesc bunului Dumnezeu pentru cele primite şi-L rog să-mi ocrotească fetele, ferindu-le de ce-i rău, iar pe noi să ne ţină sănătoşi. Doresc din inimă ca toată lumea să se bucure de copii, cel mai frumos dar primit de la bunul Dumnezeu şi să fim sănătoşi cu toţii. Mă declar foarte mulţumită în planul familiei, iar pe plan profesional doar mulţumită, fără superlativ, deoarece se putea şi mai mult, însă nu am fost, cred, prea luptătoare… dacă o uşă mi s-a închis nu am mai încercat-o pe a doua, sau fereastra, cum spune aforismul. Drumul artei e spinos. Eu încerc să mi-l mai netezesc lucrându-mi singură repertoriul atât muzical cât şi textual.
Să revenim, de aceea, la planul profesional…
Până în prezent mă prezint cu patru albume editate şi cu două în lucru, unul la Suceava, dirijor Trifan Leancă şi celălalt la Bacău, cu George Maciuc.
Strădaniile tale în ceea ce priveşte culegerea de folclor de la casă la casă, prin Moldova, le-ai fructificat în îmbogăţirea repertoriului tău?
Din lada mea de zestre mai scot câte o casetă cu materiale culese de la bătrânii care nu mai sunt azi, de unde mă inspir şi-mi lucrez repertoriul.
Care sunt celelalte izvoare de inspiraţie?
Mă inspir din viaţa omului de la ţară, dar şi a orăşeanului, observându-i pe unii şi pe ceilalţi la petreceri, în stările sufleteşti de voie bună. Fiecare cântec poartă o poveste în care ascultătorii se regăsesc, bucurându-mă tare mult atunci când îmi spun cu sinceritate că agreează stilul şi interpretarea mea.
Cu interpreta Vasilica Tătaru, fiica ta, colaborezi?
Cu mare drag lucrez şi la repertoriul Vasilicăi şi te vestesc de faptul că am început aceasta şi pentru celelalte fiice ale mele, mai mici, Ada-Georgiana şi Andra.
Nimic mai nimerit, odată cu vestirea aceasta să detaliezi realizările tale de creaţie a textelor şi melodiilor, cât şi de interpretare a cântecelor tale ce conturează un repertoriu personal şi valoros.
Nu demult am participat la un concert susţinut la Radio Bucureşti, alături de ilustra Orchestră a Radiodifuziunii Române condusă de dirijorul Adrian Grigoraş, interpretând live cântece de pe albumul meu „Mândrii-s bacăuanii mei”, înregistrat şi orchestrat de către maestrul Trifan Leancă şi Orchestra Ansamblului „Ciprian Porumbescu” din Suceava (artişti deeosebiţi, plini de măiestrie şi talent – le mulţumesc tare mult pentru colaborare, abia aşteptând să imprim următorul album, dat deja în lucru; lăsăm în voia bunului Dumnezeu să-i vină rândul). Revenind la cele spuse mai înainte, cântecele au plăcut foarte mult şi am avut un fenomenal succes. Exemplific, evident fără aportul convingător al melodiei, un mesaj, versificat (eu acord o deosebită importanţă poeziei cântecului) din piesa „Zi-i părinte ce să fac?”: „Mai acu două, trei zili/ O venit altu’ la mini,/ Mi-o zîs cî ari averi/ Şi cî i-ar faci plăceri/ Să mă ia de nevesticî/ Că-s frumoasî, tinericî!/ Dar am păr alb în cap,/ Nu ştiu de el cum sî scap!/”. Strigătură: „Măi bădie, banii tăi/ Dăţi-i bre pi la nepoţi/ Sî ti pomenească tăţi,/ Nu fi cu fetili hoţ…!/”
Cântecele tale poartă în sâmburele povestei note personale?
Toate! Iată, trecând printr-o problemă de sănătate s-a născut cântecul „Tot pe lume-i trecător! „Spre înaltu’ cerului/ Strig la Maica Domnului/ Să se roage pentru mine/ Să-mi dea Dumnezeu zile,/ C-aşa-i viaţa lăsată:/ Te naşti şi-o trăieşti o dată!/ Şi la toţi vine o vreme/ Domnul la El să ne cheme,/ Lume./ Da n-aş vrea să plec acuma,/ Din trei fete-am văzut una/ Mireasă la casa ei,/ Am de la ea nepoţei…!”/ Acest cântecel se regăseşte tot pe albumul „Mândrii-s bacăuanii mei”. Într-un alt album se regăsesc versurile: „Doamne, iert, c-aşa spui Tu,/ Da’ mă doare sufletu’/ Că cine ştii mă opresc/ Fata să nu mi-o iubesc,/ Mi-o făcut gard la grădină/ Să n-o mai văd cân’ suspină!/ Oi rupe scânduri din gard/ Şi la ea tot merg cu drag!”/
Pesemne e un cântec ce vorbeşte despre frământările tale de mamă, prin care ai trecut! Este interesantă alcătuirea textelor acestor cântece. Împreunate într-o ordine se poate spune că deşiră o bigrafie?
Oarecum! Fiecare album al meu cuprinde paisprezece, cinsprezece, optsprezece piese ce mi-au adus succes – sper să se întâmple întocmai şi cu următoarele. Pe albumul „Am trecut de jumătatea vieţii!”, iată, prezint obiceiuri şi tradiţii din satul meu natal, de care nu pot fi străină: „Uite, vine capra mare” e unul din aceste cântece din care, cu drag redau versurile acestea, pentru cititor: „U, iu, iu! Uiti, vini capra mari!/ U, iu, iu!/ Ci bini-mi pari!/ Deschideţi porţili mari,/ Cî vini cu lăutari,/ Anul Nou sî ni-l vestească,/ Pi tăţi sî ni-nveseleascî./ Scoateţi căldarea cu vin/ Şi cozonac să-i servim./ După ci capra jucăm,/ La altă casî plecăm,/ Cî tăţi fata aşteaptî/ Să fii di noi jucatî!”/. Strigătură: „Asta-i Capra din Bacău/ Și o joacî badea meu…!/ Ţa, ţa, ţa/ Şi zî-i aşa!/”
Predomină în aceste cântece compoziţiile proprii, sau rodul muncii tale de culegere de folclor de prin sate, în primul rând din locurile tale natale, dar şi din oraşe?
Am foarte multe versuri culese de la moşii şi strămoşii noştri, dar, sigur, în transcriere trebuie să poată fi exprimate în formă literară. Iată: „Un rachiu şi c-o dulceaţî/ Tare-i bun di dimineaţî!”/. Sau: „Am crezut cî a me soacră/ Nu-i din cee poamă acrî!/ Socruţî, al tău băiat/ Îi cu mine însurat./ Lasă-l sî fie bărbat,/ Să-şi poarte căciula-n cap,/ Nu mai da atâta sfat,/ Că şi el s-o săturat/ Şi are copiii lui,/ Ce vrei soacră să-i mai spui?”/. Strigătură: „Nu mai turna gaz pe foc,/ Hai, soacrî, sî dăm noroc””/
Doina, regina cântecului popular…, alte genuri…, ce loc afectiv ocupă ele în repertoriul tău?
Doina nu poate fi privită cu indiferenţă, este prima ce nu poate să nu fie cuprinsă în repertoriul unui interpret. Ea exprimă dorul, dragostea, trăirile profunde umane mai aproape de spirit ca oricare alt gen, cel mai lin şi mângâietor dintre toate, ca şi cântecul de leagăn. Pe albumele mele se găsesc aceste doine de văduvie, de înec, de dor, de dragoste… „Pe la toate casele/ Bat bărbaţii coasele,/ Da la mine n-are cine/ C-al meu din război nu vine…!”/ Iată o doină de înec, impresionantă: „În lacu’ din Răcătău/ S-o-necat voinic flăcău,/ Duminică pi-nserat,/ Oameni mulţi s-o adunat,/ Se-ntrebau cum s-o-necat/ Un flăcău voinic din sat…?!”/ Pământule di-mi eşti frati/ Dă-ţ ţărâna la o parti/ Să-mi văd băiatu’ ci faci,/ Poate, poate s-o întoarci!/ Doamni ci rău am făcut/ Di-aşa păcat m-o bătut?!”/
Frumoasă, agreabilă întâlnire şi discuţie! Un cuvânt de încheiere. Maria, te rog!
Acest cântec: „Tăt pi lume-i trecător,/ Sufletu-i nemuritor,/ Omule!/ Pi nimeni nu judecaţi/ Şi din suflet sî iertaţi,/ Omule!/ Aicea îi minţi pi tăţi/ Da pe Dumnezeu nu-L poţi!/ El ti-audi, tu nu-l vezi,/ Judecata Lui n-o crezi!/ Fă-ţ comoarî sus în cer,/ Că aicea toate pier,/ Între voi să vă iubiţi/ Cât îi lumea nu trăiţi,/ Chiar de vrei, chiar de nu vrei/ Nimic n-aduci şi nu iei/ Şi o judecată dreaptî/ Primim pe lumea cealaltî…!”/
Aurel V. ZGHERAN
Maria Tătaru,ani înaripați de cântec și iubire…
Cu fiicele Vasilica, azi o interpretă apreciată, la rându-i și Ada-Georgiana și Andra, cu nepoata și nepotul Smaranda și Alin; cu soțul artistei, Gelu Bodea;
Cu Doina Mirea și alături de unii dintre colegii săi de cântec. Sofia Vicoveanca, Zinaida Bolboceanu, Anca Panțiru… ;
Aurel V. Zgheran cu Maria Tătaru, iunie 2016