Mărirea și decăderea tratatelor de pace

Tratatele de pace au fost o modalitate milenară de a încheia războaiele. Aproximativ trei sferturi dintre conflictele armate ale secolului al XIX-lea s-au terminat odată cu semnarea acestor documente.

Procentul a scăzut dramatic în secolul XX per ansamblu, ajungând la 15% după 1950.

Cum se explică declinul tratatelor de pace? Paradoxal, poate, tocmai prin lecțiile pe care omenirea le-a învățat în urma războaielor.

După cea de-a doua conflagrație mondială, Europa a intrat, după cum se știe, într-o eră a păcii care durează și astăzi. Apoi se poate vorbi despre efectul întăririi ONU, organism ale cărui rezoluții au puterea de a încheia conflicte sau de a înlocui înțelegeri de încetare a ostilităților.

Deși calitatea de membru al Națiunilor Unite nu garantează disponibilitatea statului de a încheia un tratat de pace, țările membre sunt, totuși, mai predispuse spre acest demers decât celelalte.

Un alt motiv care explică faptul că tratatele de pace sunt tot mai rare este acela că războaiele moderne s-au schimbat semnificativ și se încheie frecvent prin înlocuirea unui regim cu un altul, de regulă cu model extern, care nu întotdeauna asigură cooptarea întregii societăți la un răspuns uniform și solidar.

Mai exact, în statele în care au loc conflicte se întâmplă deseori ca nu toată umea să fie de acord cu noua direcție socială, unele facțiuni rămânând în luptă.

Pe de o parte, oficial, războiul se încheie, dar pe de altă parte, statul nu răspunde ca un tot unitar la această schimbare, deci un eventual tratat de pace nu ar include și beligeranții care continuă luptele. În fine, încetarea conflictelor pentru acapararea de teritorii, perioadă pe care o traversăm astăzi în cea mai mare parte a lumii, a făcut să nu mai existe unul dintre motivele majore pentru care au pornit războaiele în toată istoria mondială.

Firește, mai pot fi invocate ca explicații extinderea pe scară tot mai largă a democrațiilor sau creșterea în importanță și influență a legilor internaționale care protejează drepturile omului, durata extinsă a războaielor care încă mai există, precum și faptul că marile puteri sunt mai înclinate să încheie tratate între ele și nu cu state mai slabe, se arată în lucrarea „The Fall and Rise of Peace Treaties”, de Tanisha M. Fazal.

Nu în ultimul rând, se constată tendința de a nu recunoaște oficial un conflict drept război, drept care nu este văzută ca necesară încheierea unui tratat de pace.

În plus, istoria consemnează faptul că aceste documente pot fi respectate sau nu. De pildă, chiar dacă India și Pakistanul au convenit, în cadrul tratatului de pace din 1972, să repatrieze imediat prizonierii de război, cea dintâi nu s-a conformat propriului angajament. A fost nevoie ca Pakistanul să dea în judecată statul vecin la Curtea internațională de Justiție.

„Radiografie” a războaielor

O sumară trecere în revistă a evoluției acestor documente este ca o „radiografie” a războaielor omenirii. Astfel, pe parcursul istoriei, până în secolul XX, tratatele de pace s-au succedat aproape an de an, încheind conflicte de toate felurile între state, națiuni și alianțe de țări pornite la război.

După 1950, acestea aproape dispar, fiind înlocuite cu înțelegeri bilaterale de încetare a unor dispute vechi, de tratate de normalizare a relațiilor, de recunoaștere a independenței fostelor colonii sau de înțelegeri comerciale.

În ce privește secolul XXI, s-au înregistrat tratatul din anul 2001 care încheie conflictul dintre Armata Națională Albaneză de Eliberare și Macedonia, tratate cu efecte limitate în Congo și Rwanda (2002), cel care încheie războiul civil din Liberia (2003), din Sudan (2006), precum și înțelegerea dintre Ucraina și Rusia pentru încetarea conflictului din Donbass (2014).

Tratatele de pace au avut un rol extrem de important pe tot parcursul istoriei omenirii. Toate studiile asupra trecutului conflictual al statelor și națiunilor au concluzionat că în cazul încheierii unui astfel de document, pacea are șanse mai mari de a fi durabilă decât în absența lui.

Și asta pentru că țările semnatare își asumă anumite obligații, fiind mai greu ca acestea să fie încălcate ulterior. Așadar, tratatele de pace elimină ambiguitățile și normalizează relațiile dintre țările aflate la un moment dat în conflict. Un singur exemplu: revenirea la cooperare între Japonia și Rusia, după cel de-Al Doilea Război Mondial.

De asemenea, se poate menționa tratatul de pace încheiat între SUA și aceeași Japonia, în 1954, care a dus la revenirea la relații firești după tragediile din 1945.

Prin contrast, eforturile americane de a-l convinge pe președintele Afganistanului, Hamid Karzai, să semneze un astfel de document după războiul din Afganistan au rămas fără rezultat. Nu s-a obținut decât un fel de tratat de alianță, care nu include nicăieri vreo referire la ostilitățile dintre cele două țări și implicit termenul pace.

Este o diferență majoră față de parcursul istoric al acestui tip de documente, care începeau pe vremea faraonului Ramses al II-lea și continuau până în secolul XX.

Dintre cele care au schimbat lumea se pot aminti cel din 1783, care punea Statele Unite ale Americii pe harta lumii, cel care încheia Primul Război Mondial, apoi pe următorul (1919, respectiv 1945) sau tratatul de la Montreal, care punea capăt unui secol de conflicte între coloniștii europeni și aborigenii nord-americani.

Exemplele ar putea continua. În prezent, singurele tratate de pace care par a fi în ascensiune sunt cele interne, care încheie războaie civile.

Roxana Istudor

 

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.