Multilateralismul, un deziderat cu obstacole
În ultima perioadă, multilateralismul ca abordare mondială a ocupat un spațiu tot mai extins în discursul public al unor personalități politice dintre cele mai influente. Dar este acest concept realizabil, într-o lume polarizată și globalizată, în care marile puteri stau în fruntea arhitecturii geopolitice de decenii?
În angrenajul relațiilor internaționale, multilateralismul este definit ca o alianță a mai multor țări care au un scop comun. Principiul central al acestei noțiuni este în opoziție cu ceea ce se înregistrează în prezent în multe părți ale lumii, mai precis aranjamentele bilaterale, considerate ca mijloace de a crea nuclee de țări care să fie mai presus decât celelalte.
În 1990, multilateralismul era sintetizat ca „o coordonare a politicilor naționale între grupuri de trei sau mai multe state”. În ultima perioadă, conceptul a început să fie tot mai prezent în discursul unor oameni politici europeni, ca răspuns la punerea la îndoială a beneficiilor globalizării, precum și la provocări cum sunt polarizarea socială, migrația, terorismul sau schimbările climatice, ale căror rezolvări nu mai pot fi găsite de grupări mici de state, ci trebuie abordate prin cooperare extinsă. „Intrăm într-o perioadă de profundă instabilitate globală, generată de fragmentările celei de-a patra Revoluții Industriale a lumii și de realinierea forțelor geoeconomice și geopolitice”, pledează pentru multilateralism Klaus Schwab, președinte executiv al Forumului Economic Mondial.
În ultima perioadă, conceptul are un important susținător în președintele Franței, Emmanuel Macron. „Complacerea în situația actuală și izolaționismul nu sunt în avantajul păcii și prosperității globale”, consideră liderul de la Elysée. De altfel, Franța intenționează să dea un exemplu personal pe timpul Președinției franceze a G7, în 2019, prin abordarea frontală a unor teme ca inechitatea socială la nivel mondial, încălzirea globală și gravele sale efecte, precum și extinderea spre Africa a ariei de interes a Hexagonului. La rândul său, Organizația Națiunilor Unite consideră că multilateralismul reprezintă cea mai bună cale de urmat pentru ca statele și popoarele să întâmpine cât mai bine pregătite dificultățile care se întrevăd în mileniul trei. „Am început anul 2017 cu un apel la pace internațională, dar acest deziderat încă rămâne unul îndepărtat. Conflictele s-au adâncit, inegalitatea a crescut, intoleranța s-a răspândit, încălzirea globală se accelerează. Avem nevoie de curaj și o largă unitate pentru a asigura un viitor mai bun pentru omenire”, afirmă secretarul general al ONU, António Guterres.
Epoca provocărilor generalizate
Dar poate fi multilateralismul edificabil în actualele condiții geopolitice și cu cea mai mare putere a lumii, SUA, intrând într-o etapă de izolaționism? În primul rând, dacă ar fi adoptat ca nouă „ordine” mondială, ar genera o sporire a puterii și influenței statelor mici și mai puțin dezvoltate. O astfel de evoluție este foarte greu de imaginat, întrucât arhitectura geopolitică actuală s-a realizat în multe decenii și după numeroase conflicte.
Doar un exemplu: SUA au devenit cea dintâi forță a lumii după cel de-Al Doilea Război Mondial, iar prezervarea acestei poziții a însemnat sume uriașe alocate înarmării, o diplomație foarte influentă etc. Abordarea unilaterală americană reiese, de pildă, din retragerea țării din mai multe tratate cu caracter multilateral, în timpul mandatelor președintelui George W. Bush: Protocolul Kyoto, Tratatul de la Ottawa, Acordul privind interzicerea minelor antipersonal ș.a. Practic, un eventual multilateralism între state mai mici care s-ar coagula pentru a urmări un scop comun ar avea regulile dictate tot de marile puteri, așa cum s-a întâmplat mai mereu în istorie.
Pe de altă parte, organisme internaționale ca Organizația Mondială a Comerțului sunt multilaterale prin însăși natura lor, dar și aici mai-marii lumii au cel mai greu cuvânt de spus și de foarte multe ori acționează unilateral. Chiar și în NATO, alianță considerată un tip de multilateral, tot marele contributor american este cel dintâi decident. Ca reacție, puteri considerate „mijlocii”, cum sunt Canada, Australia, Elveția sau țările europene nordice au fost întotdeauna susținătoare ale multitateralismului.
Accente aplicate practic ale acestui concept pot fi considerate alianțele militare regionale (Alianța anglo-portugheză – în vigoare din anul 1373 – Brigada franco-germană, Consiliul pentru Securitate din Africa Centrală etc.) sau pactele economice de anvergură mai restrânsă, cum sunt blocurile de cooperare comercială (ASEAN, Piața Unică a Uniunii Europene etc.).
Tabloul general al promovării multilateralismului arată că aplicarea în practică a acestui tip de cooperare are un drum lung înainte și o serie de obstacole de depășit. Amintim faptul că guvernele nu prea reușesc să treacă peste unele aspecte de suveranitate națională pentru a implementa măsuri agreate într-un sistem lărgit, ieșirea Marii Britanii din UE fiind unul dintre cele mai grăitoare exemple.
Doar viitorul va decide în ce măsură provocările generalizate la adresa societății omenești, care sunt tot mai frecvente și mai evidente în epoca pe care o traversăm, vor obliga toate statele și națiunile să se unească pentru scopuri comune majore.