Naarghita. Artista cu perfecţiunea păsărilor

Ieşirea din scenă, dintr-odată şi fără nicio revenire, a Naarghitei, parcă a închis aripile unei păsări ce sidefa în zbor exotismul unor spectacole rare!

Dansând, Naarghita împânzea în decorul scenic o feerie asiatică. Închipuia prin toată vibraţia corporală divinitatea fluidizată în zborul păsării, în încordarea ritmică a cobrei, în desfacerea evantaiului păunului; într-un chip coregrafic atât de răscolitor nici chiar indiencele nu-şi ondulau corpul. Pe lângă aceasta, Naarghita a izbutit fenomenul de a reda muzica unei ţări a cărei istorie e scrisă în ritmuri muzicale.

India are rădăcinile în muzica ei. Cum putea o româncă să o readucă din străvechea civilizaţie şi cultură răzbătătoare prin milenii, ori chiar de dincolo?! Nu numai prin forţa spiritului, ci şi prin istovitorul studiu. „Are în glas şi în mişcare perfecţiunea păsărilor ce plutesc în văzduhul primăverii”, spunea despre ea idolul, sau poate dragostea vieţii ei, actorul indian Raj Kapoor.

Numele ei e de fapt, Maria Amarghioalei, născută în Vrancea, la Pufeşti. Gândurile i-au fost mai puţin atente la înfăţişările locurilor natale şi ale oamenilor din lumea sătească a măruntei comune risipite pe şesurile Moldovei, pentru că tainice chemări îi făceau inima să rezoneze la ritmurile altei culturi.

A locuit în sat doar până la vârsta de nouă ani, în grija bunicilor. Părinţii ei se despărţiseră, iar mama s-a stabilit la Bucureşti, unde, din timpul clasei a treia primară, avea să o ia şi pe gingaşa copilă cu obrajii trandafirii, în glasul căreia fierbeau, în pragul izbucnirii, armonii de o mare adâncime spirituală şi cu o fabuloasă tradiţie şi cultură.

Naarghita nu se născuse pentru zarea altei muzici decât aceea la care au lucrat mileniile, India şi imperiile. A făcut coregrafie şi canto clasic, studiind totodată cultura indiană şi limba hindi. Încât, de la şaptesprezece ani a intrat ca figurantă în corpul de balet al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. Iar, într-o zi, după ce a vizionat filmul „Vagabondul”, o producţie indiană 1951, în regia lui Raj Kapoor, a auzit clar glasul enigmatic al destinului, pentru că toate îşi au glasul lor.

Şi-a luat numele Naarghita, care este un joc de cuvinte, semnificând în hindi „cântul spiritului etern” sau „cântecul tulpinii de lotus”, iar după muzicologul George Sbârcea, „cântec pentru cei luminaţi”.

„Există Harghita, există Marghita, m-am gândit să existe şi Naarghita” avea să îi spună artista, cândva, lui   Romeo Vanica, unul dintre componenţii formaţiei ce clătina pe atunci conductele inimii, „Mondial”.

Adevărata confirmare a cascadei de sunete muzicale căzute parcă din lire şi clopoţei în glas a venit după ce, cu sprijinul baritonului Nicolae Herlea, Naarghita a primit atestatul Oficiului de Spectacole şi Turnee Artistice, ce i-a asigurat dreptul de a susţine recitaluri în ţară.

O ninsoare de mărgăritare scuturate din soare au început să fie cântecele Naarghitei, iar spectatorii de pretutindeni au început să îşi plece fruntea în faţa scenelor aşternute cu flori la picioarele ei. Alaiuri de spectatori îmbătate de plăcere şi grădini de flori umpleau sălile de spectacole, în vremurile acelea, arta şi cultura adevărată neputând fi încenuşate de nimeni şi nimic. Încât, în anul 1967, Naarghita a fost văzută la un spectacol, de către Indira Gandhi, în timpul unei vizite în România. De faţă fiind şi primul-ministru român de atunci, Ion Gheorghe Maurer, Indira Gandhi a invitat-o pe Naarghita în ţara sa. Nouă luni mai târziu, românca vrânceancă va pune piciorul pe pământul Indiei visurilor sale, unde va rămâne o jumătate de an, beneficiind de o sponsorizare din partea guvernului indian. În acest timp a intrat, contopindu-se, în spiritualitatea indiană şi a cunoscut multe personalităţi, printre care şi pe Raj Kapoor. Orice perdele de umbră, învinse, s-au dat la o parte din drumul Naarghitei, lăsându-i crâmpeiul de fericire, în inima unei lumi ce trăieşte clocotitor ca valurile bolborosind dintr-un mal într-altul.

A văzut aievea mirificul tărâm plăsmuit în sufletul ei, de demult, dar mai presus de orice imaginaţie, incomparabil ca spectaculozitate, cu realitatea. După revenirea în România, însă, cortina întunecată a căzut! S-a făcut întuneric, iar viaţa Naarghitei a alunecat pe un vad cu un ritm uniform şi anost. Întoarsă din ţara celei mai prolifice industrii cinematografice din lume, în care putea să îşi facă o carieră, a unei culturi fascinante în care a pătruns şi pe care a cercetat-o până la miez, Naarghita a intrat în obiectivul celei mai defazate în timp şi spaţiu personalităţi cinice a regimului comunist, Elena Ceauşescu. Numai ea a putut şti gândul ce l-a avut în ce o privea pe Naarghita, căreia i s-a interzis să mai părăsească ţara. De atunci, artista nu a mai văzut India. În decembrie 1988, Raj Kapoor a murit. Cu patru ani mai înainte, după un şir de căderi, şi reabilitări, Indira Gandhi a fost asasinată la New Delhi.

Cu atât mai profund a înţeles atunci Naarghita că numai sufletul îl aduce omul cu sine, şi numai cu sufletul pleacă viaţa în eternitate. An cu an a pierdut pe oamenii cei mai apropiaţi inimii sale: pe mama, apoi fratele ei, care s-a stins după numai trei luni de la moartea mamei, pe Nargis, interpreta Ritei din filmul Vagabondul, pe Mukesh, interpretul vocii lui Raj, din acelaşi film, pe Jaikishan, creatorul muzicii pentru trei sute de filme indiene…

În cultura indiană, libertatea asumării tăcerii găseşte drumul împăcării cu lumea. După pierderea celor dragi, Naarghita l-a găsit şi ea! „Mi-am zis că nu mai pot cânta şi trebuie să mă retrag”, mărturiseşte artista. „Am considerat că de douăzeci şi unu de ani am nevoie ca să mă reîncarc”.

Cultura indiană, infinita bogăţie de curente culturale şi spirituale ale Indiei a avut o mare înrâurire asupra Naarghitei. Arzând în flacăra spectacolului vieţii de artistă încoronată regină a muzicii bătrânei şi magnificei Indii, a trăit după revenirea în România absorbită în filozofia purificatoare a tăcerii. A locuit în Bucureşti, într-o enigmatică linişte şi meditaţie. Nu a lăsat nicio urmă adâncă pe unde a trcut, a mers mai departe în viaţă, închisă într-o platoşă a discreţiei totale.

A stat atâta timp dincolo de lumina reflectoarelor şi departe de nepotolitele valuri ale presei. A dus în inimă o necrezută poveste pentru cei care, întâlnind-o, nu au recunoscut-o! A reapărut discret, enigmatic, la televiziune şi în pagini de ziare.

Lumea era cuprinsă de mirare! Revedea pe artista care timp de trei decenii a împrăştiat o tulburătoare frumuseţe a ritmurilor indiene ce i-au arcuit în nimbul artei rare forţa şi puritatea muzicii preluate din „cântecul regilor”, o muzică în care românca a fost regină indiancă!

Toată lumea se întreba dacă Naarghita va ieşi la regăsirea cu muzica ei, după o părăsire de douăzeci şi unu de ani! „N-am dispărut, am rămas pe loc”, mărturisea! „Am rămas cu mine, dar fără Naarghita!”

Avusese o avere colosală, dar nu a mai rămas cu nimic. „Mi s-a întâmplat câteodată să mănânc azi, pentru alaltăieri, pentru că nu am avut bani…!”, spunea, trist, Naarghita, cea care a cântat ieri, pentru eternitate!

Cred că prin ea, omul poate învăţa cel mai bine cum că, ce e rar şi de aur se reîntoarce într-o zi, cu toată forţa!…

*

26 februarie 2013! Zi plânsă în sufletul meu. Naarghita a fost coborâtă în întunericul gropii. Burniţa, cerul era o tavă plată gri, umedă, prăbuşită până aproape de pământ, a pustiu şi tristeţe.

Plecam cu inima încremenită la Bucureşti, ca să ajung la înmormântare. Stătusem de vorbă cu Ion Dichiseanu, cel care cu vreo doi ani înainte mi-a intermediat o legătură cu Naarghita, consolidată pe parcurs cu prețuirea și admirația reciprocă și  decurgând într-o prietenie de suflet ce a durat atât de puțin, însă până când moartea ne-a despărțit.

Ion Dichiseanu a fost cel care m-a ținut la curent cu programul ceremonialului de doliu din ziua înmormântării, astfel că mi-am stabilit la minut plecarea mea din Bacău, spre a ajunge la întâlnirea cu Naarghita în ultima ei zi…!

N-am prevăzut întîrzieri însă întocmai la ce nu mă gândisem se întâmpla în ziua aceea. Condiţiile de vizibilitate redusă din cauza burniței și a ceții înfrânau irezistibil viteza de mers a mașinii. Vorbeam continuu la telefon cu prietenul meu, interpretul de muzică folclorică dobrogeană Ştefan Vlad, care se afla la cimitir și mi-a spus la un moment dat că s-a început scurta plecare ultimă prin lumea de sub cer, într-un grup minuscul funerar, a Naarghitei. Trimisesem un mesaj unei artiste s-o întreb dacă ne vom întâlni ca să mergem împreună la înmormântare şi aşteptam în zadar un răspuns, deoarece, din greşeală, îl adresasem unei alte persoane – greu de închipuit ce-a fost în mintea ei, primind un mesaj din partea mea, din care nu înţelegea nimic! Parcă toate se întâmplau împotrivă…!

Nu m-aş fi gândit niciodată că revederile noastre se vor curma definitiv vreodată, Naargita, ca și mine le agream mărturisit, ea apreciind cum îi oglindisem viaţa în primul rând în ziarul New Magazin din New York, eu simțind din toată ființa mea o admirație nesfârșită pentru ea. Așteptam cu bucurie să ne întâlnim, dar, iată, a venit ziua ultimei sale peregrinări prin această lume…!

N-am ajuns la timp…! Cât am răzbătut prin Bucureştiul aglomerat, spre lugubrul cimitir, Naarghita şi-a sfârşit ultimul timp pământean şi a fost predată pământului patern.

Eu nu am ajuns, dar alţii nici nu s-au pornit! N-a fost aproape nimeni dintre artiştii noştri. Parcă s-a înmormântat un străin. Eternii sărmani ai cimitirelor şi nelipsita lume pasionată să însoţească alaiuri funerare au condus-o pe Naarghita pe ultimul drum cu pulberi, împreună cu un mănunchi de oameni, pesemne din partea familiei.

Un gropar m-a condus la mormântul Naarghitei. Udat de burniţă, nu mă vedea nimeni că îmi curg lacrimile.

Cu numai câteva săptămâni înainte ne dădusem întâlnire, iar în ziua aceea, ultima a artistei, am ajuns numai eu. Coborâtă în mormânt nu mă putea auzi, nu mă putea vedea, tăcea ca pământul aruncat deasupra-i! Venisem prea târziu, plecase prea devreme!

Aurel V. ZGHERAN

 

Galeria foto reprezintă pe Naarghita, Indira Gandhi, premier al Indiei, asasinată în 1984, Nargis (Rita) și Raj Kapoor (Raj), din filmul Vagabondul, doi apropiați ai Naarghitei, Jaikishan și Vijay Dubey-Bombay, 1968

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.