EVENIMENTMUZICĂ

Ne era dor de Dan Spătaru

 

          Ne era dor de Dan Spătaru…! Noi nu trebuie, în nici un caz, să rămânem din timpul pe care-l trăim azi doar cu zgomotul prin care am trecut, ci, iată, cu amintiri ca cele vitalizate într-un spectacol muzical dedicat lui Dan Spătaru în finişul de octombrie al anului 2018.

          A trudit minuţios la el prezentatorul Octavian Ursulescu alături de soția neuitatului interpret, Sida Spătaru. Împreună au făurit un eveniment muzical de anvergură elevată și omagială, în continuitatea celui desfășurat cu un an în urmă, după ce salba de treisprezece festivaluri de la Medgidia s-a suspendat. S-a împlinit asfel o datorie a soției lui Dan Spătaru în primul rând faţă de interpret, el dorindu-și în ultimii săi ani să organizeze un astfel de spectacol cu orchestra în spate şi la care să invite colegi de scenă şi de cântec…!

          Ne era dor de Dan Spătaru, iar de aceea, evenimentul închinat lui (pe 2 octombrie 2018 ar fi împlinit 79 de ani) ne-a dat răspunsuri atât de potrivite la întrebarea dacă ne îndreptăm către cotidianul cultural amorf, neutru, negativ. Nu, nu se întâmplă aceasta, câtă vreme Sida Spătaru, Octavian Ursulescu şi oameni ca ei pun umărul la reurnirea din loc a sentimentelor vechi şi elevate ale neamului românesc ce, din păcate, azi nici să conceapă cuvinte patriotice şi de respect pentru oamenii de valoare nu-şi dă osteneala fără şovăială.

          A dat cineva vreodată un răspuns la cine sau ce călătorește mai iute prin Univers?! Fără a ne da seama cât de adevărată este închipuirea noastră, unii dintre noi credem că timpul…! Și mai credem, de asemenea, că receptarea cea mai verosimilă a călătoriei timpului se instaurează în umanitate ca un imperativ aparent natural al trecerii noastre prin timp, nu a trecerii timpului prin noi…, înţelegem aceasta de la sosirea până la plecarea din timp a fiecărei toamne. Căci toamnele vin şi pleacă, iar noi rămânem, le aşteptăm, apoi le conducem, în toată splendoarea spectacolului de culori, de sunete melancolice, de poeme cu gust de roade, de pofte exaltate în licori mustoase şi-nveselitoare, înveşmântate în doage, de strădanii ale păcatelor lăcomirii de a trăi frumos şi a nu ne tângui că ne veştejim ca frunza, căci din veştejirea noastră istoria omenirii se hrăneşte…!

          Ce toamnă dulce ca mustul şi aromată ca gutuile curge iar pe vrana vremii în 2018, cu o lavă arămie de sub teasc şi roade din largurile holdelor, cu triluri simfonice din pliscul păsărilor şi valsuri de frunze în braţele vântului… Ce eveniment grandios a încins toamna aceasta cu un brâu de doruri aprinse-n flăcări albastre de amintiri, la Sala Palatului, pe 21 octombrie, zi ce singură se laurează pe sine cu un mir de cântece omagiale, tulburătoare, răscolitoare de gânduri, de iubiri, de memorii, de surâsuri, de regrete, de speranţe, toate selective însele cu ele, prin naturaleţe, aceeaşi naturaleţe fabuloasă şi necesară ca a statuetelor antichităţii replăsmuite-n izvoare de aur cu fiece secundă ce înoată prin talazurile timpului dinspre amintire înspre noi, dinspre noi înspre amintire…! Prezentatorul Octavian Ursulescu, făuritorul rechemării în scenă a prietenilor lui Dan Spătaru, a întors, alături de Sida Spătaru, cursul unei zile de toamnă către estuarul unor inimi pline de dor de Dan Spătaru.

          Veniţi din tot Bucureştiul cu grădini întomnate şi pieţe zgomotoase, contrareformante, unii de mai departe, cum e cazul alcătuitorului rândurilor acestora, cel plecat la drum de cu noapte din Bacău, spre a sosi la sărbătoarea la care-a prevalat spontaneitatea iubirii şi dorului de cel ce-a fost şi nu va înceta niciodată să fie romanticul briliant al muzicii uşoare româneşti, putem acum să retrăim aidoma fiecare dintre momentele spectacolului asemănător pentru fiecare cu inima sa şi prilejuind astfel o modalitate de absorbire într-un reflux de amintiri ce-afirmă cert că lupta lor cu timpul nu se va opri niciodată, iar timpul va cunoaşte întotdeauna o indeterminabilă înfrângere…!

          A urcat până la fereastra cerului cântece ca jarul interpreta frumoasă la inima-i de soare, frumoasă la gura-i de mireasă a cântului prinţ şi vraci şi vultur şi munte şi fluviu peste cântece, frumoasă la păru-i ca o cascadă de mătase ce scaldă o creastă de piatră rară străluminată de focuri ruginii, frumoasă la talia-i pe care-o înfăşoară cingătoarea purtată de întâile femei dace, frumoase, harnice şi vesele, ce cântau alergând şi râzând de bucuria dragostei pure, frumoasă la ochii lucitori ca o oglindă ce-ntoarce orbitor soarele în jocul fulgerelor fluide ale privirii vulturiţelor, frumoasa, mirabila cântăreaţă a cântecelor sufletului neamului românesc, Maria Dragomiroiu…! Da, încă o Marie patrimonială, Maria Dragomiroiu a cântat până la cerul gândului şi până la fântâna sufletului însetat şi metamorfozat de la ghizduri la izvor în crăiasă a câmpiilor cu maci roşii de aşternut în zările celor ce iubesc, crăiasă a păsărilor din cireşi cu cireşe de pus la ureche de cei ce iubesc, crăiasă a fluturilor din flori și a florilor…!

          A cântat dulce, frumos, alinător, Mirabela Dauer. În parfum, ar cugeta Cioran, e istoria florilor; iar în trupu-i de floare de colţ al Mirabelei Dauer, spunem noi, mică, floare, gingaşă şi singuratică, dar înflorind un masiv stâncos, se nasc melodii cu aripi, zburând unde-i înaltul ce-ncepe de la sprâncenele cerului sub care contemplă scenele spectacolelor muzicale un înger…! Când îi cântă Mirabela Dauer lui Dan Spătaru simţim că inima i se usucă de dor dar glasul îi este un al doilea suflet al ei, un vuiet atât de dulce încât adună albinele din rai să culeagă pentru Dumnezeu miere…! Omul are în sine mecanismul de a-și devora propria viață, așa cum dragostea are în sine setea de a stinge torţa iubirii. Cine nu lasă aceasta să se întâmple sau, cel puțin, ca zorul întâmplărilor să se atenueze?! Iată, avem în fața noastră, în inima noastră, în gândul și-n sufletul nostru răspunsul: este artista mirabilă, Mirabela…! Cântecele sale sunt platoşe ce ne apără iubirea de viaţă, iubirea de noi, iubirea de iubire…!

          A venit din Germania şi a cântat, făcând să se întrezărească în vibraţia vocii sale şi-n calea gândului o batistă fluturând de bun rămas, să adie parfumul scrisorilor de altădată, adunat ca-ntr-un recipient într-o singură scrisoare ce n-a mai fost niciodată deschisă şi citită deoarece nu a găsit pe destinatar, doar melodia „Prieten drag” a răsunat într-un ecou şi mai răsună şi azi, Pompilia Stoian, artistă şi eminent literat, ce cu forţele amintirilor a readus bucuria revederii cu ea şi nostalgia unui nod de cărări printre amintiri. Ce e sacrificarea iubirii frânte, ţinute fără puls şi libertate? Seamănă cu sacrificarea florii-soarelui pe care cineva o rupe şi o pune într-o vază ca să-i înflorească odaia. Aşa, floarea-soarelui va muri pentru că locul ei e în câmpie, unde se  roteşte în fiecare zi după calea astrului de care depinde viaţa ei, unde i se cristalizeză în fruct uleiul dulce, unde vântul o joacă-n braţele lui, unde o survolează fluturii şi păsările şi norii…! Iubirea sacrificată e floarea-soarelui, sacrificată…!

          A cântat emoţionant până la lacrimă Aurelian Temişan. Clopot duios i-a fost glasul strigându-i pe părinţi, ambii călători dincolo de ţărmurile timpului şi dincoace de ţărmurile inimii, în văzduhul ei cu soarele conştiinţei şi columnă de dor…! A cântat şi în duet cu fiica sa de opt ani, Dora, minune de copil frumos ca o floare, drag ca un mugur şi un filon de talente contopite atât din partea tatălui ei, cât şi din partea mamei sale, splendida actriţă Monica Davidescu (nu e de invidiat emoţia ei în acele momente, privindu-şi soţul şi fiica pe scenă, ori pe Aurelian Temişan la ieşirea din scenă, cu ochii înlăcrimaţi!).

Emoţiile cele mai tulburătoare din viaţa unui om au un minutaj al lor, nu întotdeauna sunt previzibile, nu le poţi pune frâie, de argint de-ar fi, nu poţi striga la ele să te ocolească, să se supună sau să plece, împărat de-ai fi…! Cu un astfel de marcaj temporal pur uman, neîndoielnic a dat piept Aurelian Temişan în seara de neuitat, în care şi-a adus floarea inimii sale în scena de la Sala Palatului, arătând-o şi dăruind-o publicului în toată splendoare vivacităţii ei. Pe o floare ruptă o iubeşte cineva, dar o iubeşte numai pentru sine şi de aceea o pune în vază! De ce n-ar lăsa-o în grădină ori în câmpie unde s-a ivit, unde a crescut şi care-i sunt primul şi ultimul sălaş?! Doar vântul are voie să o smulgă, căci o întoarce naturii, pe când omul o condamnă să fie accesoriu al lui şi monedă de schimb. Ceea ce a făcut Aurelian Temişan în seara zilei de 21 octombrie 2018 a fost un act suprem de scoatere în universul dăruirii de sine a propriului copil. El nu şi-a închis copilul într-o fiolă de parfum, doar pentru bucuria şi dragostea sa, el a dăruit-o scenei şi grandoarei drumurilor spectacolului de mai târziu…!

          A cântat dulce, grav ca violoncelul, Nico. E atât de sensibilă această artistă, spaţiul în care vocea ei are libertate este, precumpănitor, cerul! Nico ridică falnic nişte castele sunetului vocal muzical, fiecare dintre ele undat de briza aripilor unor păsări…! Frumoasă, hărăzită cu o poetică a vocii predilect modelatoare de emoţii, Nico este o artistă aptă de a face dintr-un cântec o scară a spiritului! E ca o stea de care se bucură în explozia luminoasă şi vie a scenei publicul, căci stelele scenei, pentru triumful fericirii publicului ard, luminează şi strălucesc…! Toate melodiile pe care le cântă Nico nu sunt o simplă articulare vocală melodică, ea cântă inteligent, nu falsează o notă, nu exagerează jucându-se cu înfloriri, are o prezenţă scenică decentă, foarte agreabilă, o costumaţie elegantă…! Este o artistă de efigie a pleiadei de artişti ai generaţiei sale şi nu e loc de îndoială, a celei de mâine…!

          A cântat Marina Voica – ordinea din prezentare nu urmăreşte un raţionament de valoare, e greu de izbutit aşa ceva, şi lipsit de sens, dimpotrivă, intercalează descrierile artiştilor, ca şi cum s-ar aşeza flori într-o vază, în aşa fel încât să se ivească un aranjament, nu o aliniere…! Glasul Marinei Voica este sunet de vioară, de pian, de harpă, de flaut…! Ca zguduite de un virtuoz, aceste instrumente scot sunete de undeva de unde un foc topitor le naşte. Şi mai scot şuviţe pufoase de izvoare, coborând din splendori calme şi blonde răsăritene la vârfurile conacelor unei boierese slave al cărei glas e geamăn cu răsunetul unui ecou curgând din depărtarea şi totodată apropierea timpului, din depărtarea şi totodată apropierea a două unghere de lume…! A cântat admirabil Marina Voica! Ea a prezentat o melodie dedicată lui Dan Spătaru ce-a avut semnificaţia unui triumf al colegialităţii polarizate între trecut şi prezent, deoarece colegialitate funcţională nu poate fi numai aceea a actului de prezenţă a neuitatului Dan Spătaru. Între temporal şi etern amintirea devine drumul liber şi posibil de la inimă la inimă, iar artista Marina Voica a demonstrat prin microrecitalul său dragul, dorul şi respectul profund ce-l nutreşte pentru Dan Spătaru. Prin Marina Voica, în acea seară omagială, Dan Spătaru a urcat pe scenă…!

          A cântat Carmen Rădulescu. În glasul ei depistezi un edificiu al liricii muzicale, în inima ei descifrezi foşnetul vieţii florilor, în ochii ei zăreşti umbra îngerului ce-i străjuieşte sub pleoape. Carmen Rădulescu se reoglindeşte necontenit, cu minuţie, în propria-i frumuseţe umană şi-n melodicitatea pieselor muzicale pe care le interpretează. Are o plăcere şi o bucurie de a cânta, iar aceste sentimente le consideră ca aparţinând publicului. De aceea le întoarce cu nobleţe lui, publicului…! Pentru Carmen Rădulescu, dacă ar mai fi azi cavalerii de altădată, ar trebui să pornească o cruciadă de estetizare a vieţii. Ea este atât de frumoasă şi trăieşte atât de frumos încât n-ar greşi de-ar striga tare şi înfiorător: „Urât mai trăiţi, domnilor…!” (Carmen Mihalache, redactor-şef revista „Ateneu”, critic teatral). Şi cântă atât de frumos încât tace şi vioara, îi fură sunetul gurii şi-l combină într-o simfonie a iubirii.

          A cântat Mihai Constantinescu. Frumos, acelaşi cavaler de altădată, seducător, cu o voce foarte alinătoare, plăcută, plină de triumfuri ale romantismului în arta interpretării cântecului. E o exaltare decentă, veselă, antrenantă, împlinită, în această modulaţie vibrantă armonios a emisiei vocale muzicale. Trăim în vremea în care computerele ne subjugă, sunt stăpânele omului, au devenit animale de companie a omului.

Iată, de aceea, un glas melodic atât de cald, de clar şi curat, de sentimental, ca al interpretului Mihai Constantinescu e o doctorie a sufletului, un braţ de companie pur uman, suprem şi biruitor emoţional al sunetului metalic şi rece…! Începe să ne fie frig câteodată şi nu ne-am mai dori decât să retrăim timpul apus în care ni se părea că îi cunoaştem şi pe străini, spre deosebire de azi, când nici noi pe noi nu ne mai cunoaştem. De aceea ar trebui să ne dorim zvâcnirea căldurii la pieptul vreunei trecătoare pe care n-ar trebui să o sfidăm ca pe umbra unei păsări. De ce nu mai privim lung la oamenii frumoşi, de ce nu mai iubim şi nu mai mărturisim că iubim?! Poate şi pentru că muzica şi poezia s-au răcit şi ele! Iar de aceea, neuitatul Mihai Constantinescu e binele nostru spiritual ce ne-aduce melodii calde!

          A cântat Gabriel Cotabiţă. Drept răspuns inegal la reticenţa sa inexplicabilă faţă de publicaţiile pe care le reprezint, eu îl respect…!

          A cântat Daniel Iordăchioaie, un lord, ca forme de relaţionare cu oamenii presei, şi cu oricine din publicul venit pe banii săi și rupând din timpul său ca să asiste la un spectacol. Daniel Iordăchioaie este unul din interpreţii, priviţi din toate unghiurile numai într-o lumină. Nu cântă orice, nu cântă oricum, oricând, cu oricine. Nu face risipă de zel cu interpretări ieftine. Este cu adevărat un artist ce fascinează, făptuieşte un spectacol cu puteri atât de mari ale artei sale încât absoarbe în contemplaţie şi admiraţie profundă. Artişti ca Daniel Iordăchioaie seamănă cu cineva care iubeşte atât de mult o cămaşă încât o poartă ca şi cum i-ar fi a doua lui piele: aşa de mult iubeşte el muzica încât îi poartă veşmântul de parcă i-ar fi al doilea lui suflet. Muzica, pentru Daniel Iordăchioaie, trece de la scurtul noroc al succesului ce surâde din întâmplare, la o aură în centrul căreia nu se vede o paloare ca aceea a feţelor celor ce-ncearcă să ia aplauze caritabile! Glasul lui Daniel Iordăchioaie şi melodiile sale nu au în niciun caz relaţii concordante nici cu bufnetele surde, nici cu râsul izbit de dinţi şi ieşit la iveală în rânjet, nici cu plânsul ghemuit în suflet, nici cu rostogolirile ocheadelor umede şi pierdute spre goluri lugubre, nici cu bălăngăniri în scenă, ca ale unor rufe prinse în cârlige pe frânghie şi bătute de vânt, nici cu opulenţe zvâcnitoare în trufie. Daniel Iordăchioaie îşi cântă melodiile numai şi numai ca Daniel Iordăchioaie şi bine face!

          Maestrul Alexandru Arşinel, cu un vast jurnal sufletesc de amintiri, a susţinut un moment vesel asociat cu altul muzical, aşa cum e cunoscut şi îndrăgit de public din atâtea şi atâtea reprezentaţii ale sale fulminante şi unice. Ce a fost, ce este, cine a fost, cine este de fapt marele actor dacă nu cheia cea mai potrivită pentru a pătrunde în universul teatrului de revistă românesc? La mai bine de o jumătate de veac de unire a sa cu poporul român în consacrarea definitivă a spiritului vesel, optimist şi poetic deopotrivă, maestrul Alexandru Arşinel era neobosit şi neblazat în actul cultural şi artistic al revuisticii româneşti, pentru un timp și un vrednic director al  Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” de pe Calea Victoriei din Bucureşti, arteră cu istorie a Capitalei. Prezenţa maestrului Alexandru Arşinel în spectacolul închinat lui Dan Spătaru a retrezit un ecou ancestral al dragostei de scenă şi al supremei datorii de a fi consideraţi artiştii nişte vulturi spirituali, nu nişte lilieci atârnaţi cu capul în jos sub grinzile clopotniţelor…!

          A cântat Raoul. Bonom, necrezut de amabil, elegant, şarmant cum îl ştim, e un romantic nu dintre cei întârziaţi într-o intersecţie de drumuri ale cântecului şi poeziei cântecului, ci dintre trubadurii, puţinii trubaduri ai timpului acestuia deposedat de lirica muzicii şi poeziei îngemănate cu murmurele vieţii sufleteşti.

Jovial până la familiaritate cu toată lumea, îşi acordă timp şi generozitate pentru a vorbi fără aroganţă cu oamenii de presă, pentru a se contopi într-un climat de amicalitate şi comuniune exaltată cu publicul, iar glasul său răsună ca un ecou despre care într-o zi lugubră se va spune: pierduta muzică romantică…!

          Silvia Dumitrescu, asemenea unei păsări măiastre ce cântă în zbor pe deasupra holdelor legănate ca nişte mări galbene a ridicat în picioare publicul ce, şi dacă ar fi tributar veseliei celei mai debordante nu s-ar armoniza atât de exaltat cu frumoasa, vesela, neîncetat tânăra artistă Silvia Dumitrescu! În urma pasului unui om bun şi frumos spiritual, cum este Silvia Dumitrescu, nu pot rămâne niciodată greşeli necauterizate. Nu este eronat spus că i se aseamănă celui căruia-i cinsteşte memoria, neuitatului Dan Spătaru, prin aceea că nu supără, nu jigneşte, ocoleşte pe cine i-ar putea da motive să o facă…! Peste această calitate umană admirabilă, Silvia Dumitrescu e artista unei generaţii ce n-a cântat niciodată pentru cei cărora le plescăia sub picioare noroiul uliţelor satului, ea a cântat cu precădere pentru gustul urban şi elanul tineresc; nici n-a cântat pentru cei cărora le-au plescăit pe faţă şiroaiele ploii prin cartierele hoinărerilor cu decepţii şi lamentări ale Bucureştiului, ci a cântat cu vibrato-ul agreat de tineri entuziaşti, plini de viaţă. Tot astfel cântă şi azi, încât, reîntâlnind-o, reascultând-o, aproape aceeaşi, fermecătoare şi exploziv de energică, ţi se face dor cât de curând de vârfurile munţilor spirituali ai propriei tinereţi şi ardoarea de a avea ca vulturii cuib sub văzduh…!

          Apariţia în scenă a artistei Anca Ţurcaşiu, ca de fiecare dată a declanşat o explozie de bucurie şi o undă caldă de admiraţie ce este întotdeauna un conţinut de conştiinţă, ca răspuns la sensibilitatea ce-o domină în faţa publicului. Ca un copil de gingaş păstrează pe durata întregului spectacol un surâs cald în colţurile gurii din care pleacă în zbor lin melodii fragede ca mângâierea. Uneori, de faţă cu femeia ce-şi acoperă vârsta, cugeţi că ea, dacă recurge la astfel de tertipuri, s-ar putea să nu spună niciodată adevărul! Dar, privind-o pe Anca Ţurcaşiu ar fi crezută chiar şi dacă şi-ar spune vârsta cu douăzeci de ani mai puţin, deoarece superbitatea ei feminină anulează realitatea vârstei. Poate că anii, alergând, lasă urme câteodată, iar altădată poate că zăbovesc sau se rătăcesc, poate că umbrele câte unui rid nu sunt decât acelea ale surâsului din colţurile gurii, poate că solii vârstei pe unii îi vizitează, pe alţii îi ocolesc, la unii intră în casă şi stau prea mult, la alţii ciocănesc în geam şi anunţă că vin, iar adresa altora nu o ştiu… De Anca Ţurcaşiu nici nu s-au atins! Nici nu era cazul, fiind încă primitoare cu oaspeţii tinereţii. N-a trecut numai o zi de când juca în filmul „Miss Litoral”, de pildă, şi totuşi pare că ieri era ziua aceea…! Cel mai adesea, anii, ca şi armatele ce nu înving pentru că sunt eroice fără a fi numeroase, îşi lasă semnele când se adună spornic în urmă. Dar oamenii frumoşi, frumoşi vor fi întotdeauna. Anca Ţurcaşiu este un om numai şi numai frumos şi un artist egal de frumos. Ea, mult mai târziu ar părea că minte dacă îşi va declara o vârstă înaintată – azi parcă-i abia în zarva emoţionantă a anilor de studenţie…! A primit cu bucurie să cânte în spectacolul omagial Dan Spătaru şi a adus cu ea în scenă bucuria, spre a o revărsa năvalnic publicului…!

          Annes e o artistă fermecătoare! A cântat reflexiv şi vădit în raportul iubirii ei pentru public şi al publicului pentru ea. Se impune o atenţie lărgită la unduirea vocii sale, chiar necrezută, având ca linie de reper stilurile tinerimii artistice de azi. Integrată, fireşte, ca valoare şi modalitate de exprimare vizuală scenică, generaţiei sale, artista Annes are un fior melodic în vocea deosebit de sensibilă, aducând cu timbralitatea unui vuiet răzbătut din largul unei mări cu foşnetele baterii din aripi ale albatroşilor şi izbiturile metalice ale provelor vapoarelor în verva din valuri, la orizontul dimineţilor viorii…!

          A cântat Ciro de Luca. Prezenţă întrucâtva exotică, italianul a interpretat în limba Romei şi a noastră. El a reamintit de debutul lui Dan Spătaru cu piese muzicale din repertoriile cântăreţilor italieni în vogă la acea vreme şi foarte agreate de publicul român.

          Orchestra condusă de maestrul Viorel Gavrilă şi maestrul însuşi au acompaniat magnific pe artişti. Fete frumoase unite în aura spectacolului cu orchestra au însufleţit acompaniamentul vocal şi ritmul coregrafic. Împreună cu acest aport, dirijorul, orchestratorul, compozitorul Viorel Gavrilă a construit armătura sonoră a momentelor muzicale la treaptă de spectacol muzical galant.

          Cu surâsul ei blând, vesel şi generos în colţurile buzelor şi cu lumina lui pe toată faţa, fără să trădeze umbrele inimii, Sida Spătaru şi azi sensibila balerină de altădată vorbeşte atât de frumos cu oamenii, încât aproape că îi stinghereşte şi îi îndatorează. Nu întâmplător am plăti scump o vorbă calmă, amabilă, o îmbrăţişare…, de-am avea cui…! Inima lumii, pe măsură ce se aprinde, în mod absurd generează o răcire a vieţii sufleteşti. În contra acestei animozităţi umane, soţiei regretatului artist Dan Spătaru i se cuvine o reverenţă. În conduita sa poartă manierele şi educaţia de altădată, modestia onorantă, aşa cum, la rândul său, Dan Spătaru purta. Dintr-o lojă, Sida Spătaru a privit şi ascultat spectacolul omagial dedicat soţului ei, unul vibrant, încărcat de emoţii, apt să dezică regretul că plecarea dintre noi a oamenilor de valoare este văzută în România prezentă ca un ultim spectacol! Nu! Nici măcar nu e un ultim prag. Dan Spătaru e cu noi, e în noi, în freamătul gândului şi inimii noastre.

          Câteva cuvinte şi despre truditorii jurnalişti, fără de care evenimentele ar fi ca apa stătută, acumulată într-o groapă de pe urma unei ploi curse oricât de îndelungat timp şi oricât de bogat, din torentele de sus, şi pe care într-o zi o aşteaptă uscatul, ca şi cum nici nu a fost…! Cu atât mai mult organizatorii ar trebui să aibă în vedere şi faptul că azi presa se face pe bani, că jurnaliştii, pe lângă protagonişti au partea lor de efort şi câteodată nicio parte de răsplată. Cu drag şi plăcere în dreptul alcătuitorului rândurilor de mai sus împlinesc datoria de a vorbi despre acest aport al presei, că tot nu vorbeşte altcineva, aşezând în faţă pe o fată frumoasă, inteligentă, admirabil de elegantă în conduită umană şi profesională, jurnalistă la postul naţional de televiziune Antena 1: Alisa Păun. Bravo ei (fireşte nu numai ei, însă) pentru fineţea rară a harului şi ştiinţei de a solicita frumos şi irezistibil un interviu! I se acordă întotdeauna, apoi răspunde cu ceea ce, de facto, ar trebui să primească: surâde, face reverenţă şi mulţumeşte (pentru unii jurnalişti aceasta e singura plată, pentru alţii nici aceasta)…!

          Ceea ce a izbutit Octavian Ursulescu şi Sida Spătaru prin organizarea unei seri magnifice, muzical omagiale, îi onorează. Ridicată la amplitudinea prezentărilor lui Octavian Ursulescu, ce-au delectat publicul de-a lungul vremii în evenimente de ţinută şi anvergură supremă a actelor de artă şi cultură, de o viaţă, momentele acestea nostalgice de octombrie înserat la Sala Palatului în 2018, au prilejuit o retrăire înlăuntrul sufletului lui Dan Spătaru; uniformă cu altitudinea iubirii vii şi dorului nesecat, preocuparea Sidei Spătaru, de a menţine înflorită în canatul timpului amintirea lui Dan Spătaru, ca şi cum ar uda o floare şi-ar ţine-o într-o fereastră însorită, spre onoarea ei în faţa sa, şi a publicului iubitor de arta cântecului, arată frumuseţea din sufletul soţiei celui care a fost „regele aplauzelor” eternul Dan Spătaru…!

          Ne-a fost dor de Dan Spătaru…! Pe 21 octombrie 2018 ne-a dat o întâlnire de suflet şi am sosit cu toţii, până la unul…!

Aurel V. ZGHERAN

Comments

comments

Un comentariu la „Ne era dor de Dan Spătaru”

  • Erată:
    La paragraful 6, rândul al șaselea, în loc de pronumele lor (lupta lor) se va citi noastră;
    La penultimul paragraf, cuvântul al treilea, primul rând (a), se va înlocui cu au.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.