O.I.D.
O.I.D. este o structură a puterii încă neînregistrată undeva. Cu toate acestea, este „instituţia” cea mai tare şi mai eficientă în România anilor ‘90. O.I.D. ar putea însemna Oficiul de Îngropare a Dosarelor. O glumă? Numai în aparenţă. Acest organism, care şi-a început laborioasa-i existenţă cu îngroparea dosarelor Revoluţiei, a trecut ulterior la activitatea de rutină a înhumării tuturor cazurilor scoase la lumină, în principal de presă. Scandalul zahărului, scandalul navelor, al ţigărilor, al grâului, al petrolului, al vilelor, atâtea şi atâtea cazuri de corupţie au fost metodic preluate de dricarii „în drept”, înfăşurate în giulgiul uitării şi depozitate în criptele O.I.D.
Oficiul aceste nu are un sediu anume. Îşi are însă filiale peste tot unde trebuie. Îşi are oamenii săi, bine înfipţi, începând cu Dealul Cotrocenilor, continuând cu cel al Mitropoliei, trecând prin tot felul de compartimente ministeriale, până în numeroasele birouri de procuratură sau poliţie.
O dată cu venirea la putere a actualului guvern, se părea că O.I.D. intră într-o zodie mai puţin fastă. Declaraţii sforăitoare, anchete fulminante, sub oblăduirea directă a primului-ministru, sesizări inchizitoriale ale Parchetului, sesiuni prelungite ale parlamentului. Totul părea să indice că epocii minciunii, dezinformării şi corupţiei postrevoluţionare i-a sunat ceasul. Că nimic nu va mai fi cocoloşit, tolerat. Cassandrele vesteau însă, şi de data asta, tot îngroparea adevărului.
În cazul vilelor luate cu japca, scandalul ce a zguduit opinia publică şi l-a determinat pe unul dintre cei învinuiţi să ameninţe cu sesizarea Consiliului Europei şi a N.A.T.O., s-a domolit într-un fel ciudat, deşi previzibil. Dosarele au fost puse în trei procesiuni la locul de veci cunoscut şi sub numele de Parchetul General, iar reclamanţii au primit şi ei câte un spaţiu similar în hulitul cartier al învârtiţilor şi nomenclaturiştilor.
Dl. Văcăroiu, de pildă, ar fi putut să insiste pentru clarificarea statutului locuinţelor din acest perimetru mult râvnit. Ele să devină locuinţe de serviciu. Domnia sa a preferat însă, înainte de orice, o mişcare mult mai inteligentă. A preferat să se mute chiar în cartierul cu pricina. Să devină vecin cu domnii Năstase, Gherman, Raţiu şi, bineînţeles, cu domnii Roman, Severin, Băsescu, ale căror dosare le-a trimis chiar el la Procuratură. Cu care mai târziu va deveni probabil vecin de dosar. Fiindcă, aşa cum merg lucrurile, domnul Văcăroiu nu trebuie să se aştepte că va avea altă soartă decât cea pe care le-a rezervat-o predecesorilor săi. El a crezut, poate, că, dacă nu clarifică situaţia vilelor din Primăverii, se vor eterniza acolo el şi familia sa, aşa cum sigur cred cei deja instalaţi. Ei şi urmaşii urmaşilor lor.
Cimitirul dosarelor şi-a îndesit crucile, pentru că aceia care ar fi trebuit să nu accepte aşa ceva s-au comportat ca nişte pomanagii oarecare. S-au legat de mâini şi de picioare pentru o vilă cu statut incert, pentru o firmă a nevestei sau a odraslei, pentru o şăagă oarecare. Şi pentru asta nu se dau în lături de la nimic, nici măcar de la un scandal mahalagesc cu şeful circului pentru o casă la şosea, cum a făcut însuşi olimpianul preşedinte al Camerei Deputaţilor, căruia unii îi văd rezervat scaunul domnesc din Cotroceni.
Într-o asemenea atmosferă pestilenţială, cei de la O.I.D. lucrează fără preget. Îngroapă dosar după dosar. Chiar nu-i opreşte nimeni?
(13 ianuarie 1994)
