Obsesia presei obraznice
Obrăznicie şi neîncredere. Cele două cuvinte au revenit cu insistenţă la întâlnirea „de lucru” de ieri a domnului Iliescu cu reprezentanţi ai conducerilor de la diverse publicaţii din Bucureşti, din ţară, din afară.
Ceea ce nu l-a împiedicat pe dl. preşedinte să utilizeze calificativul „obrăznicie”, de vreo cinci, şase ori, cu referire directă la presă!
La ziarişti.
Dl. Iliescu ne-a adunat ca, printre altele, să ne cam dojenească. E drept, câteodată a fost mai „nuanţat”.
A vorbit de limbaj suburban şi de insolenţă.
Se înţelege că nu s-a referit la toată sala, mai încălzită ca arena Rose-Bowl (în lunga partidă, de peste 2 ore, preşedinţie-presă, transmisă în direct şi la radio, s-a tăifăsuit mult şi despre fotbal), şi la anumiţi ziarişti. la ce anume? La cei care nu iau de bun chiar tot ce spune preşedinţia.
Fiindcă, deşi s-a încercat, în spiritul bunelor tradiţii, să se facă distincţia între jignire, calomnie, discreditare, obrăznicie şi critica constructivă, la întrebările exprese privind corupţia în sânul partidului de guvernământ, dl. preşedinte s-a arătat destul de precaut.
Corupţie?
Răspunsurile au abundat în generalităţi, ocolind esenţa chestiunii, citată, de altfel, ultima în speach-ul său introductiv. Exemplul la care a apelat, la un moment dat, a fost cât se poate de grăitor în privinţa opacităţii la orice fel de semnal critic: cel al orzului indigen rămas pe câmp, datorită celui adus din import.
Chipurile, nici în această privinţă, guvernul nu avea nici o vină, aşa cum a scris un ziar. În speţă, „Adevărul”, deşi dl. preşedinte nu l-a numit. Dar ce este atunci în acest caz, câtă vreme guvernul n-a luat măsurile ce se impuneau – evocate de însuşi dl. preşedinte – mai din vreme. Respectiv, faptul că n-a impus la timp taxe vamale descurajante pentru importatori.
„Obrăznicia” constă în semnalarea unei grave anomalii, cum se vede. A unei cârdăşii ce durează de ani de zile între mafia importatorilor şi oamenii lor infiltraţi în guvern. Toate dosarele de corupţie ce burduşesc dulapurile comisiei parlamentare de anchetă şi ale Procuraturii, mai întâi de către presă au fost semnalate şi nu de către consilierii d-lui preşedinte…
Şi se mai miră dl. preşedinte într-o asemenea situaţie, că populaţia nu mai are încredere în instituţiile statului. În stilul său colocvial, domnia sa a spus că, într-o vizită de lucru, o muncitoare i-ar fi mărturisit: „Domnule preşedinte, nu mai avem încredere în nimeni. Înainte ne mai duceam la partid, la organizaţie. Acum?”.
Într-adevăr, unde să se mai ducă omul, acum? În cine să mai aibă încredere? În justiţia care încalcă legea? În opoziţie? În partidul de guvernământ, care ar trebui să stârpească corupţia începând din propria ogradă? N-ar fi deloc lipsit de interes dacă am putea cuantifica unde s-ar fi ajuns, în absenţa obrăzniciei presei.
La câtă lipsă de încredere. Deocamdată, suntem sfătuiţi de dl. preşedinte să nu luăm chiar de bune sondajele care indică o cădere liberă, inclusiv în privinţa instituţiei prezidenţiale.
Dl. preşedinte a revenit în focul discuţiei la sentimente mai bune faţă de opoziţie şi a zis că fără o opoziţie puternică democraţia nu există. Reamintim un adevăr care, în focul discuţiei, nu s-a mai găsit de cuviinţă să fie reamintit. Democraţie puternică fără presă incisivă, independentă, chiar „obraznică” nu poate să fie. Şi nici încredere.
(5 iulie 1994)
