Octavian Ursulescu, prezentator, ziarist și cronicar muzical nealiniat la ospățul propriei reputații
Viaţa cu împliniri pentru care se investeşte tot – timp, linişte, sănătate, confort, bani –, poate obosi sau chiar doborî un om…, este ca şi cum cineva zideşte un etaj la casa sa, folosind piatră luată de la temelie! Şi, chiar şi aşa, există oameni atât de optimişti, de zeloşi în a-şi urma destinul, nealegând a duce la capăt din două idealuri doar unul, încât continuă peste obstacole şi neîmpliniri!
Luând drept călăuzitoare sedimentările de idei şi experienţe în arta prezentării spectacolului, un singur profesionist a reuşit de o viaţă, negreşit şi statornic să-şi accepte neîmplinirile ca inovatoare pentru următoarea aspiraţie, şi a continuat: Octavian Ursulescu!
El a dominat ca valoare și popularitate întreaga elită endogamică de prezentatori români de altădată, care excelau în punearea în lumina detaliului spectaculos, etic, estetic, spontan și informativ a protagoniștilor de pe scenă precum și a celor din spatele lor. Nimeni până la Octavian Ursulescu, în timpul gloriei lui și după el nu a avut și nu va mai avea șarmul și priceperea de a atrage publicul și a conferi reprezentației scenice o atmosferă de expunere cu artă în forma splendoarei în care a făcut-o el.
Azi e o larmă în locul acesteia, care în loc să înveșmânteze în cuvinte elegante, fine, emoționante, spirituale, atractive, interesante un spectacol, îl încotoșmănează pestriț bizar, dezordonat, de uz bulevardier. Prezentatorii şubrezi se excită și jubilează pentru reușita de a fi înşişi un detaliu al spectacolului – din păcate unul ce-nvelește totul în penumbre colorate, complăcându-se într-o stare de mare neştiinţă a artei prezentării…!
Și totuși, amfitrionul de vocaţie al oricărei scene şi oricărui tip de eveniment, Octavian Ursulescu, a avut parte în toţi anii săi de carieră, nu puţini, de un sumum de neîmpliniri ce-ar fi putut stagna iniţiativa altora, dar nu s-a întâmplat…! El a continuat, o neîmplinire a sa nefiind un hotar ci poate o uşă cu lacăt, pe seama cărui fapt, cine a avut în primul rând de pierdut a fost spectacolul.
Oportunitatea are multe laturi. Printre ele şi neobrăzarea, pe care Octavian Ursulescu nu o cunoaşte. Şi-a făcut întotdeauna datoria pe scenă, la treaptă înaltă de vocaţie, rod al şarmului său, gesticii, dicţiei, conţinutului prezentării… Iar când a trebuit să-şi treacă în cont şi neîmpliniri s-a împăcat cu gândul, fără a recurge la revoltă în gura mare! Cei mai mulţi nu ştiu ce-a fost în sufletul său atunci şi de aceea, scurta conversaţie de acum se itinerează pe tema câtorva neîmpliniri ce-n timp s-au transfigurat în şansa continuării, niciodată în descurajare! În vizorul acestei problematici se conturează întrebările şi răspunsurile adecvate din care s-a alcătuit interviul de faţă:
De ce n-ați prezentat niciodată „Cerbul de aur”?
Prima ediție a „Cerbului” a fost în 1968. Tînăr colaborator al ziarului „Scînteia tineretului”, îmi instalasem cartierul general la Aeroportul Băneasa, unde soseau participanții și erau preluați de Mercedesurile negre ale ONT Carpați pentru a fi transportați la Brașov. Făceam interviuri cu toți, colegii Oreste Plecan sau Gheorghe Cucu îi fotografiau și a doua zi în ziar apărea pagina „Actualitatea pentru tineret” consacrată în întregime festivalului. Îmi aduc aminte că am simpatizat atunci cu tânărul belgian Jacques Hustin, căruia i-am prezis, mai în glumă, mai în serios, că va câștiga… și așa a fost, l-am revăzut la plecare! La următoarele 3 ediții am fost personal la Brașov și înafara articolelor pentru ziar am publicat apoi interviuri cu toate vedetele în revista „Magazin”, cu dedicații olografe. Am rămas prieten cu mulți dintre artiștii edițiilor 1968-1971, cu unii dintre ei am corespondat după aceea, mă mândresc cu scrisorile primite de la Amalia Rodrigues, Caterina Caselli, Gigliola Cinquetti, Rika Zarai… Imediat după Revoluție am pornit o susținută campanie, în principal în „Tineretul liber”, pentru reluarea festivalului, ceea ce s-a și întîmplat, în cele din urmă. Nu știu câte ediții post-decembriste au fost, pentru că ba avea loc, ba se întrerupea, ceea ce firește ne-a distrus credibilitatea în fața partenerilor de peste hotare. De ce n-am fost nici măcar pe… listă pentru a prezenta „Cerbul de aur”? Întrebați-i pe directorii manifestării, cu care colaborasem intens la zeci de emisiuni și festivaluri, contribuind și eu, îndrăznesc să spun, cu umilul meu talent, la consolidarea poziției lor în TVR… Culmea e că multă lume îmi declară: „Vă știu de la Cerbul de aur!”, confundând probabil cu Mamaia, unde au fost nevoiți totuși să apeleze la mine de vreo 13 ori. Nu intru în dedesubturile afacerilor tenebroase (credeți că e întâmplătoare situația financiară dezastruoasă actuală? S-au aruncat bani în neștire, unii, se spune, s-ar fi și îmbogățit…), nu mă hazardez în supoziții, nici nu mă interesează, dar în epoca în care orice artist are un box-office public am înțeles că noi plăteam vedetele străine cu gajuri mult peste cota lor, chipurile pentru că îi contactam în ultima clipă… La prezentare a fost adus chiar și un VJ străin, spaniol parcă, evident omul n-avea nici o legătură cu țara noastră și cu muzica românească. Apoi, dacă primele ediții au avut la cârma lor personalități recunoscute (amintesc doar pe Stela Popescu, Iurie Darie, Andrei Magheru, Valeria Gagialov, Ioana Măgură), încercați să vă amintiți numele celor care au moderat festivalul după 1990!
Cum e, cum trebuie să fie, mai bine zis, ipostaza de prezentator profesionist ?
Ipostaza de prezentator profesionist e una aparte, dar TVR a optat pentru tot felul de experimente nefericite, nepermis la un asemenea nivel: nu arunci pe scena „Cerbului” oameni care n-au mai prezentat în viața lor nici măcar un festival într-o comună! Astfel, s-au perindat pe prestigioasa scenă, în postură de prezentatori, manechine, comentatori de sport, prezentatori (prompteriști, la urma urmei) de știri TV, actori necunoscuți, cântăreți, prieteni ai organizatorilor, toți venind cu mapa în față și citind de pe ea… Un singur mic regret mă încearcă: aș fi vrut ca măcar o dată să ajung acolo, pentru a arăta cum trebuie prezentat un asemenea eveniment de anvergură, unde eleganța, distincția trebuie să se împletească firesc cu lejeritatea, umorul, spontaneitatea, căldura, nemaivorbind de obligativitatea stăpânirii cunoștințelor muzicale. Nu afirm, Doamne ferește, că le-aș poseda eu pe toate, doar m-am referit la un model ideal.
De ce la Sanremo, de pildă, nu se fac asemenea experimente jenante, iar moderatori sunt doar profesioniștii?
Pentru că RAI, spre deosebire de TVR, nu riscă să compromită o manifestare de ținută.
Iar în cazul acesta, pentru TVR nu trebuia să fiți întotdeauna întâiul căruia să i se facă oferte și, în consecință, să vă răsplătească cel mai consecvent? Aceasta deoarece dumneavoastră pentru România ați fost la valoarea unui prezentator pentru Sanremo…!
Eu devenisem încet-încet un fel de „persona non grata” în TVR (acum sunt sigur că era așa!), pentru că nu am fost niciodată angajat al instituției, nu eram în nici o gașcă de acolo, dar și datorită faptului că nu eram „aliniat”, n-am căutat să mă pun bine cu nimeni, am criticat în articolele mele neajunsurile chiar de la festivalurile prezentate de mine! Cine mai face așa ceva? O satisfacție totuși am și pentru asta îi mulțumesc Ioanei Bogdan: când s-au împlinit 40 de ani, parcă, de la prima ediție, ea a realizat, pe scena originală a festivalului, la Teatrul Dramatic (festivalul se ținea deja în Piața Sfatului), un așa-numit „Club Sentimental”. Ținea 2 ore și era transmis în direct pe TVR 2, festivalul fiind seara pe TVR 1. Am avut-o atunci colegă de prezentare pe regretata Mădălina Manole și îndrăznesc să afirm că adevăratul spirit al „Cerbului” acolo a fost: în foyer era amenajată o amplă expoziție de fotografii de la primele 4 ediții, iar noi i-am avut invitați pe scenă pe mulți dintre eroii acelor ani extraordinari: Jacques Hustin, Therese Steinmetz (ambii câștigători ai „aurului”), Valeriu Lazarov, George Sbârcea, Ion Cristinoiu, Cornel Fugaru, Marius Țeicu, regizori, redactori și realizatori din TVR (între care și semnatarul celebrului Trofeu, Armand Crintea)… Pentru a vă face o idee de felul cum se lucra (și probabil acum e la fel, dacă nu mai rău!) în TVR, în urmă cu câțiva ani se aniversa tot așa o cifră rotundă de la primele ediții. Primesc un telefon disperat, solicitându-mi-se ajutorul, fiindcă ei n-aveau nici o arhivă cu acele ediții, nu știau mai nimic! Le-am trimis pe fax absolut totul: concurenți, vedete, jurii, realizatori, dirijori, palmares, regizori. Nu că nu mi-au mulțumit, dar nici măcar n-am fost invitat (trec peste faptul că normal era să și prezint, cunoșteam perfect totul) la emisiunea filmată la TVR! Așa că, folosind o sintagmă des auzită pe micul ecran: „Despre ce vorbim?”.
De ce aţi fost, practic, eliminat de la TVR şi SRR după 1990?
Despre TVR am tot amintit în răspunsul anterior, nu revin. Poate a contat faptul că apărusem prea mult înainte de 1989 (deși, așa cum se va vedea, n-am fost nicidecum un favorit al regimului, apelau la mine pentru că aveau nevoie, nimic mai mult), imediat după Revoluție un jurnalist cunoscut numindu-mă „prezentator sindicalist” (!!) și cerând fețe noi. Sigur, viața merge înainte, nimic nu e bătut în cuie, dar eu cred că înlocuiești un om sau o instituție doar în cazul în care vii cu ceva mai bun în schimb… Dar noi am făcut la tot pasul schimbări doar de dragul schimbărilor. După 1990 am mai prezentat puțin la TVR și în general pe programul 2, dar cred că au fost lucruri bune, pentru care mulțumesc colaboratorilor: „Top TV” (Aurora Andronache), „Portret în oglindă” (Nicoleta Păun – a fost singura emisiune consacrată vreodată compozitorilor români de muzică ușoară, normal că au desființat-o repede!), „Pop rock story” (Cristian Păunescu). În rest, am mai apărut doar de la festivalurile preluate de TVR și unde eram angajat de organizatori, dar și atunci nu odată mi s-au impus colege de prezentare, eu nefiind „al instituției”. Puteți crede că după ce am realizat și prezentat, timp de 25 de ani, cele mai importante emisiuni de divertisment („Șlagăre în devenire”, „Steaua fără nume”, „Meridianele cîntecului”, Varietăți) și festivaluri (numai Mamaia de 13 ori!) ale TVR, nici măcar n-am fost nominalizat la aniversările de 50, respectiv 55 de ani ale TVR, când probabil și portarii au primit diplome? Grăitor, nu?
Dar Radioul a avut în mai mică sau mai mare măsură legături loiale de colaborare profesională cu dumneavoastră?
Despre Radioul public, lucrurile stau cam la fel. Din 1969, când am debutat în celebrul „Metronom” al lui Cornel Chiriac, timp de două decenii mai că n-am și dormit la radio! Mai mult ca sigur peste jumătate din fonoteca muzicală a fost adusă de mine, discurile străine circulau rapid, le aveam în mână câteva ore, le copiam în cabina 4 bis, uneori noaptea, operatoarea fiind mereu minunata doamna Gina, care am înțeles că s-ar fi prăpădit. Plus muzica românească, procuram înregistrări „calde” de la TVR (Titus Munteanu mi le furniza), de la Electrecord, unde am adus în studio numeroase formații și soliști folk. Așa reușeam ca emisiunile la care eram prezentator și co-realizator, toate de mare audiență („Radiorecording”, „De la 3 la 7”, „De la 1 la 5”, „Estrada duminicală” și multe altele) să aibă mereu muzică în premieră, pentru că atunci, culmea, nu era „play list” obligatoriu (o aberație, la un post public!), ca acum, dădeam ce muzică vroiam.
Iar după 1989?
Prima emisiune post-revoluționară de revelion, cea dintre 1989 și 1990, realizată și prezentată împreună cu regretata Ana-Maria Zaharescu (ce fată extraordinară!), o noapte de muzică prezentată pentru prima oară liber, fără text trecut pe la „Controlul presei” (așa se chema cenzura) – ce senzație extraordinară! Au trecut 26 de ani de atunci și am constatat că probabil „lupii tineri” au considerat și aici firesc să-i îndepărteze pe profesioniști, așa că în acest interval n-am mai fost invitat să prezint decât o emisiune nocturnă (atenție, în direct până la 5 dimineața, aberant!), împreună cu fratele meu Florin-Silviu – dar și asta au scos-o după vreun an, deși primeam telefoane din toată lumea – și apoi să înregistrez portrete de 20 minute ale compozitorilor români de muzică ușoară, tot pentru o emisiune nocturnă. Nici asta n-a ținut prea mult, mi s-a comunicat că a fost temporar, cât a fost… în concediu pre sau post-natal o doamnă! Așa încât: trăiască și înflorească, spre noi succese, TVR și SRR!
De ce n-aţi avut viză pentru Vest înainte de 1989?
Am mai spus-o în alte câteva ocazii: eram cu siguranță o persoană periculoasă în ochii autorităților – schimbam scrisori cu străini, eram corespondent la importante publicații muzicale de peste hotare („Billboard”, „Music Week”, „Jazz Journal International”, „Jazz Forum”, „Melodie” – nu conta că în ele mediatizam muzica românească!), aveam prieteni (Cornel Chiriac, Andrei Voiculescu) la „Europa liberă”, eram direct implicat în „occidentalele” curente rock și folk, conduceam împreună cu fratele meu celebrul Pop-Club de la „303”, al Politehnicii, unde prezentam muzică americană… În urmă cu câțiva ani, „Evenimentul zilei” a publicat un serial intitulat „Televiziunea și securitatea”, în care am descoperit, amuzat (dacă aș fi știut atunci, mi-ar fi pierit zâmbetul!), niște „turnătorii” incredibile la adresa mea, pe adresa Securității: cum că intenționam să fug în Turcia cu o… barcă (cu vâsle, poate!), în timpul festivalului de la Mamaia, sau că plecam în „șușanele” (turnee), aducând adeverințe medicale false la TVR, eu nefiind însă niciodată, așa cum am spus, angajat acolo! Dacă ăștia erau informatorii, probabil plătiți, e trist… Cum acolo nu era nevoie de viză, m-am concentrat pe țările socialiste, mergând (atenție, numai pe banii mei!) la toate marile festivaluri de muzică ușoară și jazz din Polonia, Cehoslovacia, RDG, Ungaria, ducând cu mine discuri ale artiștilor români (așa i-am putut recomanda pe câțiva dintre ei) și aducând discuri cu muzică din țările respective, obligatorie la radio. Și după ce că tot n-aveam viză pentru Occident, a venit, spre sfârșitul anilor 70, și denunțul oribil dintr-un articol publicat în „Flacăra” lui Adrian Păunescu (publicație atât de puternică și de influentă „sus” încât a reușit și interzicerea festivalului de la Mamaia în intervalul 1976-1983!) și semnat de un interpret la muzicuță. Mă credeți că nici acum, punându-mă în situația de atunci, nu pot să-l citesc? Când am parcurs primele rânduri (îmi telefonase un amic), la chioșcul de ziare din colț, mi s-au muiat genunchii, am crezut că mă prăbușesc pe stradă, fiindcă știam ce mă aștepta. Rezumând, în acel articol eram descris ca un putregai aservit culturii occidentale, dușman al poporului, denigrând realizările regimului socialist, promovând muzica vestică în detrimentul celei românești patriotice… ce mai, câte și mai câte, niște mizerii pestilențiale. Evident, în acel moment cariera (și viața, la urma urmei) mi s-a încheiat: am fost interzis de la TV, Radio, presă, spectacole și timp de 2 ani am făcut săptămânal potecă la Securitate și la secția de presă a CC al PCR, unde eram anchetat pe toate părțile ca un infractor (după revoluție m-am întâlnit cu unul din cei care mă ancheta la partid în redacția unui ziar, unde avea funcție de conducere!!). Șansa mea s-a chemat Constantin Mitea, un om extraordinar, redactor-șef la „Contemporanul”, unde avusesem rubrică permanentă, dar în egală măsură consilier al lui Ceaușescu: ce a făcut, ce n-a făcut, că încet-încet mi s-a ridicat suspendarea. Parcă mă nășteam din nou! Ca să vedeți cum e viața: în anii 90, Sorin Satmari, cu care jucasem basket, era redactor-șef la „Sportul românesc”, unde director venise Adrian Păunescu, și mi-a propus să fiu editorialist. Într-o bună zi sunt invitat în biroul directorului; cum între timp relatasem în presă de câteva ori groaznicul episod biografic, n-avea cum să-l uite. Ne mai întâlnisem la o emisiune de fotbal TV la Antena 1, dar nu discutasem personal. Spre cinstea lui, mi-a strâns mâna și mi-a spus: „Domnule Ursulescu, îmi cer scuze, când m-am lămurit ce hram purta personajul care v-a atacat l-am dat afară și am publicat contra lui un pamflet ucigător”. Așa e, pamfletul se chema, grăitor, „Muzicuța dermatologică”, dar cu ce mă mai încălzeau scuzele, după atâția ani?
Cum de n-aţi fost niciodată invitat de oficialităţile judeţene (Consiliul judeţean, Prefectură) sau primării (Tg. Mureş, Reghin, Sighişoara, Luduş, Tîrnăveni) din judeţul dumneavoastră natal, Mureş, să prezentaţi acolo?
Pentru mine, Mureșul e leagănul omenirii, cea mai frumoasă zonă de pe glob, de acolo am amintirile dulci ale copilăriei petrecute în satul Chiheru de Sus… Cum sunt născut la câțiva km, în satul Cîmpul Cetății, am avut ocazia să apar într-un spectacol, înainte de 89, la Sovata, cea mai apropiată localitate cu sală onorabilă de spectacol, dar și la Reghin sau Tg. Mureș. Erau turnee organizate de impresari locali, aveam o echipă excepțională, cu Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Mihai Constantinescu, Natalia Guberna. După Revoluție aveam să constat că, așa cum se spune, „Nimeni nu e Profet în țara lui” (sau „la el acasă”): așa cum bine spuneți, n-am fost niciodată invitat de oficialitățile respective să prezint în județul meu natal! Dar e valabil și la alții, Eva Kiss sau Sanda Ladoși, de pildă, mureșence ca și mine, sau întrebați-i pe Fuego sau Raoul de câte ori au fost invitați de oficalități să cânte în orașul lor natal, Turda! Noroc că am avut ocazia să colaborez cu deputatul Vasile Ghiorghe Gliga, președinte în egală măsură al Federației Române de Dans Sportiv, care m-a invitat în multe rânduri să prezint evenimentele în care era dânsul implicat: concursuri de dans sportiv, „Ziua recoltei”, „Balul însuraților”, „Sărbătoarea Văii Gurghiului”. Iar la Reghin am prezentat de câteva ori competiții de… culturism și fitness, organizate de Gabriel Toncean, care în prezent este președintele federației de specialitate. În septembrie, atunci când sunt liber, prezint cu imensă bucurie spectacolul cel mai drag inimii mele, „Zilele comunei Chiheru de Jos”, al cărei Cetățean de onoare sunt, fiind invitat de primarul Emanoil Hurdugaci. În fruntea instituțiilor pe care le-ați numit s-au perindat diverse oficialități, funcțiile lor sunt trecătoare, dar inima mea va bate veșnic pentru Mureș, chiar dacă ei par a nu ști că m-am născut acolo!
De ce n-aţi mai fost invitat să prezentaţi Mamaia după 1997? Ce s-a întâmplat în 1991, când eraţi pe afiş şi n-aţi mai prezentat?
Ce întrebare! Găsiți explicații și în rândurile de mai sus: persoană incomodă, refuzând „bisericuțele” și având neobrăzarea de a critica ce era de criticat în articolele sale, deși fusese prezentator! Apoi au început să preia festivalul alte câteva posturi TV, care-și aduceau propriii prezentatori, s-a mai aciuat pe acolo vreo 2 ani un așa-zis „producător” de la care a început decăderea festivalului, pentru ca în ultimii ani organizatorii constănțeni să distrugă și ce mai era nedistrus… Îmi pare nespus de rău că festivalul a fost îngropat (e drept, l-au îmbolnăvit grav, n-a murit de moarte bună!), dar după 1997-1998 a fost dezorganizat de oameni fără nici o pricepere și mai ales fără dragoste de muzică ușoară românească, și-au bătut joc efectiv de acest simbol înființat în 1963. Uitați-vă de curiozitate: câte vedete autentice, câte legende ale muzicii au urcat pe scena festivalului în ultimul deceniu? „Organizatorii” disprețuiau valoarea, îi marginalizau chiar pe cei care edificaseră festivalul, uitând că festivalul nu le aparținea lor, celor de la Consiliul județean Constanța și amicilor lor, ci muzicii ușoare românești, interpreților, compozitorilor, textierilor! În 1991 s-a petrecut ceva tare ciudat. Prezentasem prima ediție liberă, în 1990, una formidabilă, realizată de regretatul meu prieten Titus Munteanu. În vara lui 1991 compozitorul Aurel Manolache m-a invitat să prezint câteva spectacole pe litoral, organizate de compania privată pe care și-o făcuse. M-am întors după aceea acasă, dar nu mi-a spus nici un cuvânt că tot el, cu compania-i, va produce și festivalul de la Mamaia, și nici pe urmă nu mi-a dat nici un telefon! Mai mult, din motive care-mi scapă nu mai era nici Titus Munteanu realizator din partea TVR, iar noua realizatoare a „omis” și ea să sune, argumentând ulterior că se bazase pe informarea mea de către Manolache, ceea ce nu stătea în picioare, din moment ce cu ceilalți vorbise, inclusiv cu Ramona Bădescu, venită special din Italia. Senin, mi-am făcut bagajele și m-am dus la Mamaia ca jurnalist, pentru ca acolo să descopăr stupefiat că pe afișul festivalului apăreau nu mai puțin de… 4 prezentatori (ce aberație!), între care și eu. Normal că i-am luat la întrebări, mi-au spus că a fost o lipsă de comunicare (!!) și au început să mă implore să mă duc la București să-mi iau haine de scenă, ceea ce firește am refuzat, festivalul de la Mamaia nefiind un spectacol oarecare, mai ales că urma să am și 3 parteneri. Ce m-a convins definitiv a fost textul de prezentare, plin de dulcegării și glume nesărate, aparținând unui textier bun de muzică ușoară, dar eu niciodată n-am prezentat pe texte scrise de alții, iar acesta chiar era penibil. La lecturarea lui, regretatul actor Șerban Ionescu, ce urma să apară pentru prima oară într-o asemenea ipostază, a renunțat și el pe loc și a plecat la București, așa încît au rămas Ramona Bădescu și Anca Țurcașiu, nici ele cu experiență la acest nivel. Le-am ajutat, ca vechi prieten, cât am putut, încercând să mai „perii” cât de cât textul. În disperare de cauză, organizatorii au apelat la Gabriel Cotabiță, cei 3 descurcându-se foarte bine, așa cum am constatat eu din sală. Deci, într-un fel sunt „nașul” lui Gabi, de atunci el dovedind că poate fi și un minunat comper. Dar dacă mă întrebați dacă aș mai proceda și azi așa, vă voi răspunde că nu, acum am învățat ce este umilința, am renunțat la trufia tinereții, știu că orice situație se poate rezolva dacă ai răbdare și înțelegere. Dar asta e, am rămas doar cu 13 ediții!
Aurel V. ZGHERAN
Eveniment omagial Camelia Dăscălescu
Octavian Ursulescu, prezentator de această dată al sieși, înveșmântat în portul popular din care răzbat spiritul, fala și ceremonialul zilei de sărbătoare a strămoșilor săi chihereni…!
Aurel V. Zgheran cu Octavian Ursulescu, Sala Palatului, 21 octombrie 2018, spectacol In Memoriam Dan Spătaru