OH, RAMONA! (Cristina Iacob, 2019) sau „În căutarea spectatorilor pierduți”
Am scris ”cronică” între ghilimele pentru că ceea ce veți citi aici nu are pretenția de a fi o cronică în sensul obișnuit al cuvântului ci, mai curând, notarea „la cald” a unor impresii de vizionare, și, ”de buzunar” pentru că notele consemnate nu sunt rodul unei ample și profunde elaborări, ele având mai curând rolul de a semnaliza „în fugă” apariția unor filme care ar trebui văzute la cinematograf mai degrabă, și nu acasă, în fața computerului pentru ca satisfacția de a încerca stări, trăiri și emoții împreună cu alții să fie maximă. Poate că mă îndreptățesc să fac acest „gest” cei aproape 60 de ani de ‚cinefilie’ (la 3 ani am intrat pentru prima dată într-o sală de cinema, dus de mână de maică-mea), ‚boală’ cronicizată între timp, de care, de acum, nu mai am cum să scap.
Datorită unor experiențe cinefile nu tocmai fericite prilejuite de multe filme românești din ultimii ani centrate, pare-se, mai ales pe sordidul existenței și pe vulgaritatea limbajului ori tratând minimal subiectele alese (de pildă, filmarea agresivă din mână fie că trebuie, fie că nu, orice „tremolo” al camerei trădând, cum bine se știe, prezența echipei), ca și alții, și eu am devenit mai reticent în fața filmelor românești apărute în ultimul timp. Pentru că, de mult, persistam în această „atitudine” am ajuns să cred că s-ar putea să fiu victima unor prejudecăți. Nu mi-a plăcut acest gând, și-atunci, cu toată rezerva, „riscând” ,m-am dus la cinematograf la filmul recent intrat pe ecrane, „Oh, Ramona!” al Cristinei Iacob. Și nu regret! Ce-am văzut mă face să sper că publicul românesc poate fi readus în sala de cinema.
Unii regizori se plâng că nu intră lumea în sală la filmele lor. Chiar au dreptate pentru că s-ar părea că multe dintre filmele făcute azi nu au drept țintă publicul ci, mai curând, satisfacția pe care creatorii lor o încearcă participând cu ele la cât mai multe festivaluri, de unde unele (culmea) vin și cu premii. (Falia produsă în timp între calitatea celor chemați a face selecția pentru festivaluri și interesul real pentru filmele selectate ar fi poate, un alt subiect de discuție. Fără pretenția de a găsi răspuns, insist să mă întreb cu naivitate, cum se explică, de pildă, faptul că nici unul dintre filmele românești propuse în anii din urmă pentru ”Oscar” nu a trecut oceanul? Până una-alta, ne place ori nu, tot Hollywood-ul rămâne cea mai „tare” fabrică de filme a lumii și atunci când faci ceva, chiar și film, e bine să te compari cu cei mai buni. Dar… „asta este o altă discuție” cum bine spune cu umor un personaj dintr-o mai veche comedie (IRMA LA DOUCE – Billy Wilder, 1963). Să revenim…
Filmul Cristinei Iacob (autoare până acum și a următoarelor: SELFIE – 2014, premiat pentru debut, POVESTE DE DRAGOSTE – 2015, #SELFIE69 – 2016), deși are ca țintă, în principal, publicul tânăr mi-a plăcut chiar și mie din mai multe motive. În primul rând este un film „cinstit” care, în „limitele” temei alese, spune cu claritate, pe-un ton hazliu, ceea ce și-a propus. Fără pretenții filozofice sau de analiză profundă, fără a ataca o temă gravă, filmul ne devine simpatic încă de la primele secvențe. Un tânăr, virgin până acum, încearcă într-un mod stângaci s-o abordeze pe cea de care este obsedat provocând o serie întreagă de întâmplări amuzante. Viața i se complică într-atât încât, ajunge de la situația de a nu avea nicio parteneră la aceea „complexă” în care apar două deodată, ba, la un moment dat, chiar trei între care trebuie degrabă să aleagă. Lucrurile escaladează, tensiunea crește, umorul ajunge la cote înalte, iar felul în care întâmplările ne sunt prezentate pe ecran este remarcabil. Deși, uneori par a fi adoptate soluții facile cum ar fi, de pildă, inserturile parțial animate (s-a mai văzut), sau ajustarea instantanee a ambientului sub ochii noștri (aici tehnologia e pusă la treabă cu folos) pentru a-l pune în acord cu starea de moment a personajului, toate sunt folosite adecvat, făcând sesizabil în mod coerent și convingător „dialogul interior” al protagonistului (povestea ne este relatată la persoana întâi de chiar personajul în cauză). Filmul generează conexiuni interesante ca, de pildă, când prin dialog, trimite uneori gândul la texte pline de haz din filme de Woody Allen, ori când, alteori, precum odinioară un personaj al lui Mel Brooks, și personajul nostru, aflat în culmea extazului după o partidă de sex, pare a fi găsit, cum însuși se exprimă, „sensul profund al existenței”. Declar deschis că la intrarea în sala de cinematograf nu mă așteptam ca acest film să mă „trimită” atât de „departe”. Și totuși… Actorii foarte tineri și foarte frumoși (Bogdan Iancu, Aggy K.Adams, Holly Horne, Basil Eidenbenz), aleși de către un ochi atent (casting: Domnica Cîrciumaru) sunt explorați îndeaproape de aparat (încă de la început, decupajul abundă în GP-uri expresive) încântându-ne mereu prin prospețimea apariției lor și bucurându-ne prin prestații ce pun în valoare importante doze de talent.
Ambianța scenografică (scenografie: Cristina Barbu), spațiile în care evoluează personajele sunt selectate cu grijă. Venise de mult timpul să nu mai vedem apartamentele sordide din „clasicele” blocuri ori străzile mizere pline de gunoaie, atât de „dragi”, se pare, multor regizori tineri. Imaginea, de maximă acuratețe (director de fotografie: JP Garcia, multipremiat în timp), de un rafinament plastic surprinzător în multe locuri, întotdeauna funcțională este în unele momente de-a dreptul poetică (rețin atenția secvența idilei de pe malul mării ori cea în care, în toiul nopții, îndrăgostiții se întâlnesc în turnul cu ceas din Piața Sfatului, din centrul Brașovului). În acest film regizoarea controlează bine timpul, duratele și, astfel, ritmul în care se succed secvențele este bine dozat dându-i spectatorului senzația unei fluențe desăvârșite a povestirii. Nu am detectat nici un moment în care ritmul să scadă nejustificat, în care coerența întregului să fie alterată. Toate aceste ingrediente fac din pelicula semnată de Cristina Iacob un excelent film de vacanță care încântă, destinde, binedispune. Fără a fi o capodoperă, filmul impresionează prin acuratețe expresivă, prin echilibru, simț al măsurii, prin știința dozajului.
„Interioarele” din care este alcătuit împreună cu cele câteva „exterioare” foarte atent alese propun o lume de o normalitate care surprinde. Se poate, deci, și fără mizerie pe ecran! Cât de reconfortant!… De multă vreme nu mi s-a mai întâmplat la un film românesc, să regret că proiecția se apropie de sfârșit. Dar cum, chiar și lucrurile bune, se termină în cele din urmă, sfârșitul a venit și pentru filmul comentat aici. Din fericire, carierele autorilor săi (pe lângă cei deja notați o foarte importantă contribuție a avut-o, desigur, Andrei Ciobanu, autor al romanului de inspirație și coautor al scenariului) sunt abia la început și am convingerea că ne vor mai încânta cu realizări cel puțin tot atât de inspirate. Suntem cu ochii pe ei! Cu asemenea filme există încă șansa de a „regăsi” spectatorii pierduți pentru un timp, de a-i face să intre din nou în sala de cinematograf la un film românesc. Cu o expresie intrată de-acum în folclor, îndemn cu entuziasm: „Înainte cu tupeu” (a se citi talent)! E de bine!
