Oligarhia profitorilor gâtuie clasa micilor întreprinzători

Recent, ziarul nostru a publicat o analiză privind „anemia cronică” a întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM), sesizând încă o dată dezinteresul faţă de acest sector vital pentru economia de piaţă, de care la noi nu profită decât căpuşele înfipte în diversele fonduri de asistenţă şi, nu-i aşa, consulting.

O mulţime de instituţii, de firme şi fundaţii având printre atribuţii şi pe cea de sprijinire a întreprinderilor mici şi mijlocii îşi plătesc cohorte de experţi cu lefuri exorbitante, unii – cei care sug la ţâţa instituţiilor de asistenţă străină – fiind plătiţi la nivelul salariilor occidentale.

Puterea, începând cu dl. Iliescu, se leagănă în iluzia că dacă stăm undeva bine, atunci stăm la IMM-uri. Dacă e undeva cinste desăvârşită, atunci ea este în utilizarea fondurilor (de mii de miliarde) pentru această activitate, în utilizarea valutei primite – mai cu seamă prin PHARE, dar nu numai. În speech-urile transcontinentale şi în lecţiile guvernamentale televizate se face mult caz de faptul că avem 600.000 de întreprinderi mici şi mijlocii – private. Îi tăiem şi pe nemţi, şi pe japonezi, şi pe americani.

Nu le vine să creadă. Nici nouă, bineînţeles. Fiindcă am vrea să le vedem şi nu sunt. Am vrea să ştim ce produc şi nu putem afla. Am vrea să ştim cât la sută din PIB li se datorează şi nimeni nu-i capabil să spună.

Pentru că mai bine de jumătate din ele sunt pur şi simplu desfiinţate. Un alt eşalon îl formează cele numite firme fantomă, evazioniste, fără sedii precizate, care alimentează economia subterană, echivalentă cu 38 la dută din produsul intern brut, după spusa d-lui Măgureanu.

La Bărbuleşti, un sat de ţigani, sunt câteva sute de asemenea întreprinderi mici şi mijlocii, IMM-uri, cum ar veni, specializate în înşelătorii, motiv pentru care poliţia a trecut la arestarea pe capete a „micilor” oameni de afaceri.

Şi caritasurile erau SRL-uri, astfel că în terminologia românească erau şi ele parte consistentă a celor peste 600.000 de întreprinderi mici şi mijlocii. O legislaţie anapoda, începută prin decretul tembel 54 din ‘90, a creat o junglă de hoţi şi borfaşi cu acte în regulă, care se revendică drept oameni de afaceri, privatizaţi, serelişti, ajungându-se la deprecierea acestor cuvinte, în sine absolut onorabile.

Dar de cinci ani de zile nimeni nu vede ce se întâmplă, nimeni nu se încumetă să treacă la extirparea acestei cangrene ce nu are nimic comun cu economia de piaţă şi cu sprijinirea micului întreprinzător, aşa cum este el înţeles în ţările occidentale dezvoltate, unde formează temelia economiei şi, totodată, pe cea a clasei de mijloc.

În ultimă instanţă, e vorba de o opţiune economico-socială fundamentală: dorim o socitate cu o clasă de mijloc numeroasă sau ne îndreptăm spre modelul latino-american, cu o puternică polarizare, având de-o parte o oligarhie a profitorilor şi de cealaltă – o imensă masă la limita sărăciei.

Înainte de toate, aceste întreprinderi mici şi mijlocii sunt de producţie, uzderie de ateliere, multe familiale – specializate într-un reper, două, pe care-l execută pentru o mare întreprindere ce nu-şi permite să angajeze muncă manuală pentru aşa ceva. Mânere pentru uşi la automobile, nasturi pentru cămăşi, o mică piesă pentru cine ştie ce produs sofisticat, pe care-l produce atât timp cât fabrica-mamă îl cere. Nu-l mai cere, IMM-ul schimbă comanda, se reprofilează sau se încheie şi a doua zi familia sau făbricuţa în cauză îşi găsesc de lucru în altă parte sau nu-şi găsesc şi dau faliment.

O foarte mare parte din producţie se realizează în acest fel în toate ţările industrializate şi în aceasta constă mobilitatea ofertei în funcţie de cerere, acesta este secretul de ordin tehnic al funcţionării economiei de piaţă.

Acolo lumea chiar munceşte, chiar produce în aceste IMM-uri, nefiind totuna cu SRL-urile nevestelor directorilor de la poarta întreprinderii, care nu fac altceva decât să vândă ceea ce produc întreprinderile cu capital de stat, coloşii industriali care nu-şi vor schimba menirea de a alimenta negustorii parazitari nici după ce vor fi parţial privatizate prin marea cuponiadă.

Nu avem absolut nimic împotriva comercianţilor care-şi respectă numele, care au făcut ca şi în România să existe magazine de nivel european şi nici cu buticarii care-şi vând marfa, cu un adaos decent, spărgând monopolul unui comerţ de stat mizerabil. Nenorocirea este aceea că prin IMM-urile româneşti nu s-a făcut şi nu se face decât comerţ, că statul, guvernul, nu altcineva, n-au sprijinit şi n-au încurajat în nici un fel şi nici acum nu sprijină şi nu încurajează micile întreprinderi de producţie şi servicii.

Dimpotrivă, printr-un şir de ordonanţe şi H.G.-uri, taxele şi impozitele pentru aceste firme au fost mereu sporite, astfel că multe dintre ele au dat faliment. Creditele de investiţii şi de producţie sunt inabordabile pentru ei datorită dobânzilor existente.

Fondurile nerambursabile sunt ca şi inexistente, iar instituţiile specializate îşi fac sedii somptuoase şi trudesc la croirea a tot felul de cărţi albe, rapoarte justificative şi „replici” alambicate pentru întrebări cât se poate de clare: unde sunt banii pentru întreprinderile mici şi mijlocii?

Unde sunt întreprinderile mici  şi mijlocii?

(4 octombrie 1995)

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.