Orașul Giurgiu
Giurgiu, reședința de județ și tot odată și cel mai mare oraș al județului cu același nume. Important port fluvial și punct de trecere al frontierei cu Bulgaria, orașul se presupune că a fost fondat de genovezi, iar aceștia i-ar fi dat numele de San Giorgio („Sfântul Gheorghe”),după actualul protector al orașului Geneva. Însă nu există nicio dovadă scrisă care să arate că numele Giurgiu ar proveni de la San Giorgio, ideea ar fi pornit într-o perioadă romantică, fiind bazată pe imaginație ci nu pe un fundament istoric. O legendă locală spune că Giurgiu provine de la numele unui cioban care ar fi avut turma de oi în această zonă.
Dar să lăsăm puțin legendele și să trecem la istorie.
Cercetări arheologice au scos la lumină dovezi despre așezări umane din aceea zonă, datate din neolitic, însă primele atestări documentare ale cetății Giurgiu au fost găsite în secolul al XIV-lea. „Itinerariul de la Bruge” și „Codex Latinus Parisinus”, menționează începutul existenței cetății Giurgiu înainte de 1396, an în care s-au ridicat zidurile Cetății din Insulă, la ordinul domnitorului Mircea cel Bătrân. Domnia lui Mircea cel Bătrân a fost o perioadă de glorie pentru Cetate astfel încât actul de naștere al orașului Giurgiu este considerat primul tratat de alianță încheiat de Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, cu regele Poloniei. Documentele au fost redactate la Curtea Domnească și semnate în Cetatea Giurgiului în 1403 și 1411.
Între anii 1414-1420, Giurgiu este cucerit de turci iar mai târziu în 1438, Imperiul Otoman pune din nou stăpânire asupra cetății, până în 1574, în timpul domniei lui Alexandru al II-lea, când acesta hotărăște să hotărnicească teritoriul Raialei Giurgiu, care supraviețuiește multor războaie chiar și incendiului ordonat de Vlad Țepeș. Mihai Viteazul recucerește cetatea de sub stăpânirea Imperiului Otoman în 1595, dar aceasta este din nou incendiată. În 1770 cetatea este atacată și arsă de ruși. În acea perioadă se construiește Turnul Ceasornicului, pe atunci având rol de „punct de observație”.
În 1830 Giurgiu devine reședința județului Vlașca iar în 1831 este ales primul primar al orașului. În 1834 este lansată prima navă comercială sub pavilion românesc, „Marița”.
Primul Război Mondial a reprezentat cel mai dificil moment pentru oraș, acesta fiind decorat de către Armata Franceză cu cea mai înaltă distincție „Crucea de Război cu Palmete”.
Al doilea Război Mondial și instalarea regimului comunist aduce o criză economică în viața comunității locale.
Revoluția din 1989 a reprezentat un punct de cotitură în viața municipiului Giurgiu, unde marea majoritate a unităților industriale au fost închise, dar cu trecerea timpului orașul s-a modernizat și reinventat, pe plan turistic.
Printre cele mai importante obiective turistice enumerăm :
Turnul Ceasornicului , situat în centrul orașului, fostul foișor de observație, măsoară peste 22 m înălțime și este înclinat precum Turnul din Pisa. De-a lungul vremii, turnul a servit ca punct de observație și ca foișor de foc, iar mai târziu în 1930 i-a fost adăugat ceasul din vârf. În ceea ce privește construcția acestuia, unii spun că ar fi fost ridicat de o garnizoană germană, alții cred că a fost construit de genovezi. A treia părere spune că turnul ar fi opera turcilor. Potrivit muzeografilor, nu există un document care să ateste anul construcției. O legendă locală spune că sub acest turn ar exista tuneluri subterane cu ieșiri în deosebi spre malurile Dunării dar și în puncte importante ale orașului. În timpul Primului Război Mondial, soldații bulgari au distrus în mare parte orașul, afectând în egală măsură și turnul. În anul 1932 acesta rămâne fără acoperiș, 2 ani mai târziu, în 1934, are loc prima lui consolidare. Cea de-a doua consolidare a turnului are loc între anii 2001-2007 când a fost realizată o structură interioară din beton armat.
Cetatea Giurgiului, astăzi, orașul Giurgiu încă mai păstrează o parte din cetatea lui Mircea cel Bătrân. Ruinele acesteia vorbind până în prezent de cele peste 20 de asedii și cei 400 de ani de stăpânire otomană. A fost situată la granița bizantină, bulgară și otomană pe linia Dunării, fiind primul punct de apărare al Țării Românești. La sfârșitul războiului ruso-turc din anii 1828-1829, cetatea primește lovitura decisivă, când generalul rus, Pavel Dimitrievici Kiseleff hotărăște desființarea cetății, iar atunci o mare parte din piatră este mutată la sud de Dunăre pentru ridicarea fortificației Rusciuc, Ruse de astăzi. Ruinele cetății sunt vizibile și astăzi distingându-se forma vechii cetăți.
Mai multe fotografii aici, pe edanielasite.wordpress.com