Panait Istrati, călător sub stele! (Cum am devenit scriitor, memorialistică)
Cartea e un confesional, în care se strigă
Fără ca tonul să devină o clipă retoric!
Uman, corect, demn, a fost o figură singulară în literatura noastră. De o puritate sufletească fără egal, cu o inocență de copil libertin, era în același timp un revoltat obstinat împotriva neomeniei, a falsității, împotriva avariției, a ignoranței fudule, împotriva lipsei de atitudine.
Chinuit de suferințele umanității, persecutat, blamat, a trăit avatarurile vieții de scriitor enigmatic, rătăcitor prin viață și lume, exprimându-și cu fiecare ocazie dorința de libertate, dragostea de viață, sinceritatea cu sine și atașamentul față de cei învinși de soartă. Nu a invidiat, nu a dorit luxul clădit pe nefericirea altora. Credința lui era arta, aceea care nu înșală niciodată, singura care poate schimba fața urâtă a lumii.
„Iubesc frumosul, femeia, viața intensă. Nu invidiez lumea asta și fericirea ei. Dacă ar fi în puterea mea să aleg, aș prefera sărăciei mele belșugul. Și totuși, nu înțeleg fericirea unei vieți luxoase în mijlocul cruzimii aproape universale care domnește azi pe pământ și care este condiția absolută a fericirii unei minorități. Dacă ar trebui să-mi cuceresc îmbelșugarea cu acest preț, ei bine, mi-aș prefera sărăcia.
Panait Istrati, fotograf pe Promenade Des Anglais, Nisa
Aș lăsa dinadins să-mi cadă din mână tava de aur pe care mi s-ar oferi fericirea mea, alături de nefericirea altuia. Iată, clar exprimat, felul meu de a înțelege viața. Dacă părerea mea în această privință s-ar schimba vreodată, atunci aș fi un individ josnic, demn să fie făcut trădător și spânzurat!” (Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1981)
Panait Istrati a rămas credincios toată viața spiritului său independent, solidarității cu cei învinși. „În momentul când iau condeiul și mă aplec peste hârtia albă, ochii severi ai camarazilor mei se ivesc din umbra trecutului ca niște licurici luminând în noapte și îmi cer să fiu om, înainte de a fi scriitor.”
Un poet ca Arthur Rimbaud își striga revolta împotriva nedreptății sociale cu forță, blestemând, urlând, aruncând cuvinte grele cu puterea unui buldozer…
Panait Istrati își sugruma suferința, iar revolta interioară, amărăciunea îi rodeau sufletul, îl măcinau încet, boala îl dobora, tuberculoza îl sufoca.
Obsedat de ideea libertății, Panait Istrati scria: “Am avut tot ceea ce am vrut, dar cât a putut să mă coste, asta e altceva, care se cheamă eroism, cheia vieții libere. Majoritatea oamenilor nu-l cunosc, ei sunt obișnuiți doar cu cătușele și lanțurile nenumăratelor lor închisori, dintr-o lașitate care-i face de disprețuit.” (Cum am devenit scriitor, p. 162)
Panait Istrati a fost un personaj de roman, un picaro, în propriul său roman. Avea o fizionomie de om chinuit, răvășit, ochi mari și neliniștiți, profunzi, în spatele unor lentile groase de ochelari americani.
Fire deschisă, fără ascunzișuri, prieten adevărat, sentimental, pasionat, de un pesimism iremediabil, generos, până la a-și da haina de pe el, blând, îngăduitor, dar și intolerant, irascibil, închis în sine, neîndurător cu falsitatea, lașitatea oamenilor, lăcomia, blazarea, mediocritatea, disprețuiește suficiența bogătașilor afișată ostentativ.
Cititul și călătoriile sunt marile sale pasiuni!…
Se naște la Brăila, în 1884, Gherasim Panait Istrati, al doilea copil al Joiței Istrati cu Gherasim Valsamis, originar din Cefalonia, contrabandist de tutun. Bolnav de tuberculoză, tatăl îi părăsește pentru a reveni în Grecia natală, unde, probabil, moare. Joița Istrati nu se recăsătorește, își crește copilul decent, muncind cu ziua ca spălătoreasă la Brăila.
Panait își petrece copilăria la Baldovinești, la bunica Nedelea, în tovărășia unchilor Anghel și Dumitru, ce vor apărea ulterior în romanele lui. Ziua, micuțul făcea treabă la crâșma lui moș Anghel, și asculta învățăturile lui…
“Copilul e începutul și sfârșitul lumii. Ieșit din copilărie, omul devine cel mai dezgustător dintre animale, animalul calculat (…) Seara coceau porumb “de lapte” și ascultau greierii pe câmp, înconjurați de cai. Unchiul bea tutun și căta din când în când la cerul înstelat”… (Cum am devenit scriitor)
Muncește apoi la cârciuma lui Kir Leonida, de la șase dimineața, până după miezul nopții: “înjurături, palme cu nemiluita, dam în brânci din zori până la miezul nopții într-un supliciu nesfârșit.”
Copilărie tristă, prin mahalalele Brăilei, una mai săracă decât alta (mahalaua rusească, evreiască, grecească, tigănească), prin care familia se “trambala” cu puținul lor, de câteva ori pe an, locuind în case de lut.
„Aveam doisprezece ani. Ne mutasem în noua noastră locuință într-o zi ploioasă de aprilie. Seara, târziu, după ce așezasem lucrurile de bine de rău, mama sleită de putere, se lăsă să cadă pe marginea patului, în tinda care slujea și de bucătărie și-mi spuse: Așa, băiatul mamei! Am făcut-o și pe asta…Ne-am coborât o treaptă mai jos…Iată-ne și-n Comorofca cea vestită prin cuțitarii ei.”(idem.)
Mereu ucenic, în sala cazanelor, iadul de la “Docuri”, apoi la o băcănie, plăcintar la Kir Nicola, iarăși ucenic la o fabrică de frânghii, din stăpân în stăpân. Muncitorii de la docuri duceau o viață cenușie, searbădă, redusă la munca în atelierele insalubre și drumurile spre sărăcia de acasă. Prezintă dramele unor oameni „care nu au știut niciodată să privească cerul.”
Joița Istrati a murit în Săptămâna Patimilor, în 1919, strigând numele băiatului despre care nu mai știa nimic. Amintirea mamei îl va tulbura toată viața, „mama spălase rufe treizeci de ani, doi lei pe zi de trudă, ca să mă crească, să mă învețe să citesc și să scriu – își făcuse un idol din copilul ei, iar acest copil își făcuse un idol din dragostea pentru libertate (…)
Prea mult am iubit libertatea, prea mi-a fost drag să fac totul din proprie pornire, pentru ca să pot îndura cea mai mică silnicie. Și, Dumnezeu să mă ierte, dar știința instrucțiunilor publice n-a descoperit încă mijlocul de a face cartea dragă copilului.” (Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, cap. Copilărie! Copilărie!…)
E o rememorare dură, într-un stil sobru, a sărăciei acelor pământuri și oameni, un elogiu pesimist al tristeții, resemnării unor ființe îndurerate. Cartea e un confesional, în care se strigă. Fără ca tonul să devină o clipă retoric.
La 14 ani, copilul îl citise deja pe Eminescu și îl descoperise pe Schopenhauer. La 18 ani, citise tot ce era mai bun (după expresia lui) în literatura română, dar și pe maeștrii rusi, Tolstoi, Dostoievski, sau romanul balzacian. “Pentru stomac, mi-e de ajuns o bucată de pâine, pentru ochii mei – lumea întreagă!”
Băiatul de prăvălie are o imaginație ce zboară liberă ca un fluture, și un talent rar. Poate pentru că a avut o copilărie neimaginat de crudă, ca mulți alți nevoiași ai locului sărac, are o ură pură, nemânjită, față de dominatori:
“Orice copil e un revoluționar. Prin el, legile firii calcă în picioare tot ce omul matur a ridicat împotriva lor, morală, prejudecăți, calcule, interese meschine (…) Habar nu are bruta-stăpână a inocenței, că cel mai dulce dintre anotimpurile vieții e copilăria și că numai în vremea copilăriei se pot pune temeliile bunătății…Iar voi sunteți legislatori – o, căpcăuni ai copilăriei! O! Crâșmari, băcani, cârnățari, stămbari, mari proprietari de glod, negru ca inima voastră, și voi aveți academii pline cu vite încălțate. Și voi aveți catedre de morală și biserici cu clopote asurzitoare și parlament care face legi, cum ai face o plăcintă – și voi habar nu aveți ce e viața, cât ar putea să fie de frumoasă și cât de amarnic o schingiuiți!”… (idem., p. 95)
Sunt unele din cele mai frumoase pagini de proză memorialistică din literatura română (știindu-se că scriitorul a fost onorat, în timpul vieții drept un mare scriitor francez). Narațiune de ample proporții, fără să diminueze cu nimic efectul de puternică operă existențialistă, descriere frumoasă-sublim, fără nicio forțare, fără niciun artificiu stilistic orbitor. Calm, crud, dar plin de soarele vieții:
“Mai întâi soarele, această minune, mi-a înflăcărat privirea. Afară, pe prispă, moș Dumitru cânta din cavalul său nelipsit, în timp ce Leu, dulăul, fugărea șoarecii, întărâtat de cântec. Câțiva nagâți, de prin bălțile vecine, fermecători, iscoditori, îndrăzneți, ca de-obicei – și-or fi curmat zborul lovindu-se de geam, întipărindu-mi în ochi privirea lor albastră, cu chemări irezistibile. Mai târziu, când am putut să merg sprijinindu-mă de spinarea dulăului, am izbutit să cunosc nemărginirea Bărăganului, întins…” (idem. p. 82)
(va continua)
Ionela Popescu, filolog