”Păturica roz” – infernul lui Marius Balo în temnițele chinezești
Teologul clujean, arestat în China pentru o vină considerată discutabilă, a scris o carte despre experiența sa tragică, pe care a lansat-o la sfârșitul săptămânii trecute, în 20 iunie 2025, la Reșița!
Dincolo de atmosfera glamouroasă din marile orașe, dincolo de trenuri de mare viteză și viaducte care-ți taie răsuflarea, dincolo mașini, de roboți și de tehnologie, profunzimea unei Chine considerate hâde, cu un sistem penitenciar îngrozitor, se ițește din mărturiile lui Marius Balo, un teolog clujean care a executat acolo o pedeapsă de opt ani.
Experiența sa a fost atât de traumatizantă încât clujeanul a scris o carte, un roman autobiografic, apărut la Editura Litera și intitulat ”Păturica roz. Întemnițat în China comunistă”, cu o prefață aparținând scriitoarei Doina Ruști.
Aflat în plin proces de vindecare dar și de efort pentru a lansa avertismente sau creiona în culori limpezi o parte din China reală, Marius Balo își lansează această carte în țară și susține pledoarii pentru libertate.
Cea mai proaspătă astfel de prezentare a volumului a avut loc în 20 iunie 2025, la Școala Pittner din Reșița, în găzduirea Bibliotecii Municipale (custode Dominique Zară).
Arestat pentru o culpă vagă
Înainte însă de a vorbi despre condițiile inumane și despre sistemul de justiție chinezesc, să arătăm că Marius Balo, în urma unei perioade din viața lui în care se îndepărtase de Dumnezeu și de valorile îndeobște acceptate, trăind, conform propriei mărturii, într-un fel de degringoladă, a acceptat o invitație în China pentru a preda limba engleză. Toate bune, acolo, spune Balo, salariul era bun, avea tot ce-i trebuia.
Un alt ”magnet” social, însă, l-a atras spre un fel de întreprindere financiară chinezească ce oferea împrumuturi cetățenilor.
Companiile chinezești preferă în general să lucreze cu unii străini pentru asigurarea unei credibilități, în sensul că ”dacă și străinii lucrează la noi, înseamnă că suntem de încredere”. Aceste persoane sunt de fațadă, de fapt, nefiind implicate în profunzimea afacerilor chinezești.
Cel puțin așa s-a întâmplat cu Marius Balo, care a acceptat un job suplimentar, pentru care era plătit cu câte 80-100 de dolari din când în când. El povestește că știa în general ce face acea firmă dar niciodată nu a cunoscut că angajații nu au returnat în câteva cazuri, unele dobânzi pentru creditele neaprobate.
Așa că în ziua de 27 martie 2014, pe când Marius împlinise 33 de ani (vârsta cristică), milițienii chinezi au năvălit peste acea companie, arestând la grămadă, pe toată lumea.
La acel moment, clujeanul activa acolo împreună cu un coleg englez. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă și toată lumea a fost transportată la penitenciar, în așteptarea judecății Spre surprinderea lui Marius, însă, cetățeanul englez a fost eliberat în scurt timp, spre deosebire de el.
Primul contact cu anchetatorii a fost teribil. Marius a fost instalat și prins în chingi pe un scaun de oțel ce semăna izbitor cu un scaun electric. Anchetatorul a scos o foaie de hârtie pe care era tipărit un contur uman, ce părea scos cu ajutorul unui program de calculator din anii 90.
Ofițerul nu a notat nimic pe hârtia aceea dar în plan psihologic gestul a fost devastator pentru clujean, care s-a văzut redus la o schiță pe hârtie căreia, ca în poveștile cu woodoo, i se putea întâmpla orice.
Ceea ce s-a mai dovedit șocant pentru Marius Balo a fost lipsa totală a cărților.
”Abia când îți lipsește, constați cât de importantă e o carte”, relatează Marius. Urma să vadă mai târziu că lucrurile aveau să fie și mai rele. Cea mai mare presiune, însă, rezida din faptul că niciodată nu știai ce se întâmplă când auzeai pașii gardianului pe coridor. Pentru cine venea, pentru ce. Putea să te elibereze sau să te ducă la execuție.
Marius știa că pedepsele pentru infracțiuni financiare în China se pot solda și cu condamnarea la moarte, pentru că încadrările, spune el, sunt stabilite arbitrar, completele de judecată dovedindu-se decorative, la fel și avocații apărării din oficiu, care mai degrabă par acuzatori. Ca să scape de acea presiune fantastică, mulți dintre deținuți se dădeau la propriu cu capul de pereți, sperând să moară. Nu mureau niciodată dar rămâneau, desigur, cu traume medicale.
Marius Balo a trecut prin stări îngrozitoare, care pun la grea încercare condiția umană: nesiguranță, suferință, regrete și multe altele care pot înfrânge voința oricui. Paradoxal, s-a îndepărtat de Dumnezeu și nu s-a rugat niciodată în cei opt ani.
Un singur moment l-a ajutat pentru o vreme, acela în care și-a spus: ”Doamne, fă ce crezi că e mai bine pentru mine!” Asta i-a adus o liniște extraordinară dar din păcate, evenimentele și condițiile din acel univers concentraționar i-au anulat în cele din urmă efemera încredere.
Singurele efecte pe care el și ceilalți deținuți le aveau erau o păturică de o culoare suprarealistă, roz, un fel de plăpumioară sau pilotă, foarte subțire și mică, prea scurtă pentru a-ți folosi cu adevărat la ceva, precum și două borcane: unul pentru apă și celălalt pentru mâncare. ”De ce roz? Nu știu nici până în ziua de azi”, spune Marius, zâmbind amar.
Piciorul de rață
Acum, să nu vă închipuiți că în acel sistem penitenciar chinezesc se respectă cumva drepturile omului.
Potrivit lui Balo, doi din cei opt ani petrecuți în arest i-a efectuat fără să fie judecat. Iar din celula în care a petrecut cele 24 de luni nu se vedea lumina zilei.
Nu a ieșit nici măcar o dată afară, relatează clujeanul. Ce însemna însă acea cameră? Cam 12 metri pătrați în care se înghesuiau 12 persoane. O singură gaură, la propriu, pentru nevoi.
Masa zilnică era formată din diverse terciuri și mult, mult, orez, singura zi de carne fiind miercurea, atunci când deținuții primeau un picior de rață, element de negociere pentru cei cărora nu le plăcea rața (inclusiv lui Marius Balo), carnea putând fi cedată pentru alte mărunțișuri. Așa a făcut și Marius la un moment dat, cedând carnea unui filipinez în schimbul unor timbre pentru scrisori. Vom reveni asupra acestor scrisori. Pâinea, însă, lipsea cu desăvârșire. Marius a suferit în toți acești ani, după o bucățică de pâine. Nevoi elementare, umane, de negăsit, însă, în închisoarea chinezească din Shanghai.
După doi ani crânceni, traumatizanți și dezumanizanți (să ne amintim că nouă ne era extrem de greu să stăm în casă în timpul pandemiei), Marius Balo a fost în sfârșit trimis în judecată. O judecată sumară, spune el, cu un complet de operetă, care, în fond nu decidea nimic. Cine hotăra erau, culmea, cei care efectuau arestările iar tendința era să se dea pedepse maxime.
Marius Balo își explica acest aspect prin faptul că era nevoie de forță de muncă foarte ieftină, aproape gratis, pe o mână de orez pe zi, pentru că toți deținuții munceau forțat. Pedepsele erau așadar disproporționate, ceea ce îl făcea pe clujeanul nostru să trăiască moment de paroxism în legătură cu viitorul lui.
”Și totuși, relatează Marius, eram într-o asemenea lipsă de busolă, încât așteptam să-mi dea drumul și să mă reîntorc la jobul meu de dascăl de engleză, la viața mea frumoasă de dinainte. Tot în China!”
La proces, printre altele, deși clujeanul a negat că ar fi știut despre ce e vorba în acea instituție financiară care acorda credite, acuzatorii i-au replicat că așa ceva e imposibil, întrucât are studii superioare, ori acolo existau chinezi cu mai puține studii decât el. Așadar, trebuia să știe despre ce este vorba. Pe scurt, pedeapsa i-a fost stabilită la opt ani din care i-au fost totuși scăzuți cei doi petrecuți în arest preventiv.
Timbre roșii
”Dacă cineva așteaptă să spun dacă am fost bătut, brutalizat, torturat sau violat în închisoare, pot afirma că nu. Nici măcar nu am fost atins.”
Dar, condițiile inumane, faptul că te puteai aștepta la orice, de la eliberare la execuție, lipsa hranei, cultura necunoscută, sistemul total străin, limba necunoscută, ar fi putut înfrânge pe oricine. Condițiile din închisoare erau aproape similare cu cele din arestul preventiv. Celulă minusculă, în care se înghesuiau 12 persoane.
Singura diferență: paturi metalice suprapuse. Să nu uităm că în cei doi ani de dinaintea procesului, Marius Balo nu s-a putut bucura nici măcar de un pat, ci doar de păturica roz. Peste zi, însă, clujeanul și colegii săi deținuți lucrau la o fabrică unde se produceau ambalaje de cadouri pentru export.
Una din probleme era că nimeni din țară nu știa cum să-i trimită bani, în contul închisorii, pentru că era complicat. Exista un mic magazin online dar trebuia să plătești cu bani din cont, strict alocați pentru nevoi personale reduse. Adică, indiferent de suma din cont, nu erai lăsat să cumperi orice și oricât.
Marius Balo a încercat să trimită scrisori și memorii în țară. Fiecare scrisoare era de câte 40, 50 de pagini, își amintește clujeanul. Da, aveai voie să scrii, deși misivele erau mai întâi traduse în închisoare și abia după aceea plecau spre destinație. Și da, aveai voie să trimiți scrisori dar timbrele trebuia să le cumperi iar Marius nu avea bani.
Așa că a făcut o afacere cu un filipinez, căruia îi ceda piciorul său de rață de miercuri, în schimbul unor timbre. Câte trei, pentru fiecare picior. ”Să-mi aduci cât mai mari și roșii, dacă se poate cu secera și ciocanul, dacă mai există”, îi cerea clujeanul omului din Filipine, sperând astfel că va atrage atenția. A trimis sute de scrisori, la autorități, la prieteni dar nu a primit niciun răspuns.
Consulatul român din Shanghai cunoștea situația, susține Marius, dar nu a făcut niciun demers serios să-l ajute. Ceea ce solicita românul era să i se comute pedeapsa astfel încât să o ispășească în țară, cât îi mai rămăsese, mai aproape de familie, așa cum prevăd drepturile omului.
Până la urmă, a avut inspirația să trimită o scrisoare la presă, anume la Monitorul de Cluj. Redactorul șef de acolo l-a luat, din fericire, în serios și a început să publice în foileton, scrisorile tale. Abia atunci s-au sesizat autoritățile și au început să facă demersuri pe lângă omologii chinezi pentru a-i veni în sprijin cetățeanului român. Așa că, în sfârșit, după opt ani, Marius s-a întors acasă. Începuse pandemia…
Cartea lui Marius Balo este aproape greu de citit, deși e excelent scrisă.
Constituie însă spovedania dramatică a unui om prins între roțile îngrozitoare ale unui sistem care nu pune deloc preț pe valorile umane.
Marius Balo a avut o vină extrem de vagă, era cetățean străin și totuși i s-a acordat o pedeapsă foarte mare în raport cu pretinsele fapte comise, greu de demonstrat dacă lucrurile s-ar fi petrecut într-un stat de drept.
Dar chiar dacă ar fi comis o faptă mult mai gravă, nimic n-ar fi justificat condițiile din acel univers strivitor.
Volumul lui Marius merită însă citit, pentru că este, dincolo de o certă reușită literară, un avertisment.
Acela că democrația și libertatea trebuie alimentate și susținute în fiecare zi.
Știu că s-a mai spus asta dar Marius Balo ne face să medităm din nou la ce înseamnă să pierdem aceste valori…
Daniel Botgros