PE URMELE LUI HERCULE (I)
Sălbatica Vale a Cernei, de la izvoare, Lacul lui Iovan şi până dincolo de Herculane, la vărsarea ei în Dunăre la Orşova, poveşti legende şi… lucruri serioase…
Printre locurile tainice, învăluite încă în misterul începutului de lume, din Carpaţii Româneşti, se numără şi sălbatica vale a Cernei… străvechea Tierna, Lerna sau Dierna, cum numeau romanii aprigul râu de munte, dar şi cetatea dacică din sud, de la confluenţa cu Dunărea…
Osândit de zeii cei mari ai Olimpului, să slujească lui Eurysteu din Mycena, Hercules, eroul legendar, venerat în antichitatea greco – romană şi sub ipostazele de Hercules Iovio sau de Iovis Poles, s-ar fi luptat aici cu hidra, monstrul cel cu multe capete, ieşit din mlaştinile Lernei.
Regăsim eroul în basmele româneşti sub numele de Iovan Iorgovan… Dar dincolo de legende această regiune, de la graniţa a trei importante provincii istorice româneşti: Banat, Transilvania şi Oltenia, dominată de masivele muntoase ale Godeanului, Ţarcului şi Retezatului… este unică, prin complexitatea proceselor geologice şi geomorfologice, care au modelat-o de-a lungul timpului.
De pe crestele înzăpezite până vara târziu, pe căi subterane neexplorate încă, se adună apele, Cernei, “Râul Rege”al acestui ţinut carpatic.
Povestea lui începe undeva între Godeanu şi Oslea, în liniştea Scocului de la Soarbele, sub Piatra Iorgovanului şi culmea Paltinei şi continuă în subteran, peste 15 km spre sud, pe sub noianul de creste calcaroase, numite de localnici “ciuceve”…
Sub piciorul de plai al Gârdomanului, la baza rupturii dintre “ciucevele” Văcăriei şi Chicerii, de sub o îngrămădire haotică de stânci calcaroase, apele, înmulţite, apar la zi cu numele de izbucul Cernei… cel mai mare izvor din Carpaţii Româneşti…
Cercetătorul Ioan Povară, de la Institutul de Speologie Emil Racoviţă din Bucureşti, dovedea încă din 1980, cu ajutorul trasorilor introduși în subteran, că o mare parte din apele de aici vin tocmai din bazinul Jiului de Vest.
Peste 1000 de litri de apă ţâşnesc practic din pământ într-o secundă. Fiecare litru smulge muntelui 150 de miligrame de calcar… Însumate înseamnă aproape 25 de tone zilnic şi peste 9000 de tone anual… Iar Cerna face asta cu răbdare, cu tenacitate de zeci de mii de ani…
Pe vremea când “…pe Cerna era pustietate”, spun poveştile, apele ieşeau spumegând dintr-o peşteră adâncă, unde şi-ar fi ascuns bogăţiile, haiducul Mihu… Despre comoară, nimeni nu ştie nimic, căci un misterios incendiu, ar fi distrus pădurea de deasupra astupând gura peşterii cu stânci uriaşe…
Povestea Cernei, subterane, sau “hoţului de ape” cum i se mai spune, continuă să-i incite deopotrivă pe oamenii de ştiinţă şi pe exploratorii speologi care speră să descopere, cândva aici, în spatele Izvorului de la poalele ciucevelor, nu departe de confluenţa lui cu Cernişoara, poarta de acces către unul dintre cele mai impresionante sisteme de galerii subterane din România…
Lucrări hidroenergetice de dată recentă, au barat Cerna pe cursul ei superior…
Un impresionant lac de acumulare şerpuieşte acum printre versanţii împăduriţi până dincolo de Piciorul de plai al Gârdomanului…
Cerna ia locul Cernişoarei, pârâul ce-şi adună apele din şisturile cristaline, aflate sub piramida Oslei, şi îşi continuă drumul, viguroasă spre SSV, în lungul uneia dintre cele mai impresioanante linii tectonice din Carpaţii Româneşti, care îi poartă numele, falia Cernei.
Pe cât de frământat este relieful în aval, pe atât de liniştit este peisajul din Plaiul Gârdomanului, impresionant prin mulţimea conacelor, aşezate cochet printre rariştile de fagi şi de frasini…
Deasupra lor se ridică, asemeni unei spinări uriaşe ce sprijină parcă cerul, platforma Godeanului…. Apele strânse în golul alpin de sub Gârdomanu, Obârşia Micuşa, Stâna Mare şi Bulzul, vârfuri cu rezonanţe păstoreşti, se adună mai jos în şuvoiul puternic şi limpede al Cărbunelui…
Pârâul este unul dintre cei mai importanţi afluenţi dreapta din bazinul superior al Cernei… şi poate cel mai de temut căci primăvara odată cu topirea zăpezilor, dar şi după ploile torenţiale de peste vară, se prăvălesc aici de sus, împinse de viituri, cantităţi impresionante de materiale, provocând adevărate dezastre…
Aşa a fost şi în ajunul eclipsei totale de soare din august 1999, când apele furioase au ridicat un veritabil baraj natural deasupra drumului forestier, şi au răscolit totul în aval…
An de an, peste urmele potopului, natura şi-a ţesut un nou covor de vietăţi căci o impresionantă zestre floristică şi faunistică face din Valea Cernei, în ansamblul ei, un unicat la nivelul ariei carpatice…
Barajul, ridicat mai jos de apa Iovanului, sub culmea Balmoşului, închide în spatele său un imens lac de acumulare menit să ducă dincolo de munte, spre Mehedinţi, pe Motru, o parte din apele furate de Cerna la izvoare…
24 de milioane m3, acoperă în prezent, o suprafaţă de 292 ha în bazinul superior al Cernei…
Întinsele porţiuni de pădure, în care predomină fagul, în amestec cu frasinul şi paltinul de munte, acoperă versanţii până sus la limita golului alpin, mult coborât, ca urmare a intensei activităţi pastorale practicate aici, de-a lungul veacurilor…
Râul tumultos odinioară dispare aproape cu desăvârşire în aval de baraj, către Cerna Sat… acolo unde se întinde cea mai mare luncă a Cernei, dincolo de Cheile Corcoaiei… nume dat de localnici balaurului legendar, învins de eroul acestor locuri Iovan Iorgovan.
Povestea eroului, singurul fecior al mocanului, ce stăpânea odinioară turmele de pe plaiurile Cernei, este, de fapt, epopeea umanizării acestor locuri sălbatice, care mai păstrează încă vii, rănile convulsiilor tectonice, din trecutul îndepărtat al Pământului…
Pe aici, prin cheile Corcoaiei, spun localnicii ar fi fugit rănită fiara, lăsând în urma sa impresionantul şanţ din zona mediană a cheilor…
Săpate în inima unui uriaş sâmbure calcaros, pe care localnicii îl mai numesc şi “boldul Corcoaiei”, cheile continuă să fascineze prin ineditul formelor pe care le îmbracă stânca…
Sub tunelul şerpuit, de la nivelul median, un vechi canal subteran de presiune, apele Cernei şerpuiesc leneşe prin uriaşele bazine săpate în talvegul văii…
Specialiştii le numesc “marmite” iar evoluţia lor către formele şi dimensiunile actuale este specifică şi conformă cu procesele ce stau la baza modelării reliefului în rocile calcaroase…
Cheile Corcoaiei rămân unice… Ele îşi mai păstrează încă aura de mister, chiar dacă râul care le străbate astăzi nu mai seamănă deloc cu cel de odinioară… Proiectat să asigure apa necesară spălării cărbunelui din nord-vestul Olteniei, barajul din amonte, ciudată soartă, întoarce către Motru o mare parte din apele furate Jiului, în subteran, de Izvorul Cernei…
Păgubit, “Hoţul de ape”, iese din chei mai sărac ca niciodată… mai grăbit şi mai însetat… dornic să adune apele din versanţii calcaroşi, şi gata să fure din nou izvoarele ascunse în inima muntelui, până dincolo de Herculane şi mai departe spre Dunăre…
Întărită cu apele Olanului şi Craiovei, prăvălite din versantul drept, încă sfioasă, Cerna se strecoară pe sub crestele calcaroase, sau “Geanţurile Râmnuţelor şi Hermănului” dincolo de valea Iaunei, spre pintenul de stâncă de la “Cheile Bobotului”, acolo unde apele râului de odinioară clocoteau în “bobote”…
Cerna adună, din versantul stâng, şuvoiul de ape al Văii Aşasca, pe sub drumul care vine de peste munte, din Mehedinţi, tocmai de la Baia de Aramă.
Apar primele exemplare de pin bănăţean suspendate pe versanţii stâncoşi care se strâng, se adună şi se înalţă ameninţători…
Un impresionant număr de grote, de mici dimensiuni, se dezvoltă în calcare, pe sistemele de fisuri, născute în urma mişcărilor tectonice care au afectat în trecutul geologic această regiune carpatică.
Cândva, spune o legendă, haiducii care îşi aveau ascunzătoarea în peşterile Bobotului, au răpit de prin părţile Severinului, o tânără şi frumoasă fată, pe care au închis-o odată cu comorile furate, într-una din grotele de aici…
După îndelungi căutări, şi cu mare greutate, a fost salvată, după ce iscoadele trimise pe urmele lor, au auzit în acest loc plânsetul fetei, îngânat de ape…
Este izbitoare asemănarea dintre această legendă şi basmul lui Iovan Iorgovan, eroul locurilor, care a salvat-o pe zâna ascunsă de balaur în inima muntelui…
Martor al întâmplărilor fabuloase din acel trecut îndepărtat, a rămas doar pintenul de stâncă, de forma unui dinte uriaş, de aici, de la Cheile Bobotului…
Coboară odată cu drumul, bobotind, cum spun localnicii, sau clocotind pe sub peretele vertical de aproape 100 de metri înălţime, Cerna…
Înmulţită şi furioasă, ea se aruncă peste spinările bolovanilor uriaşi prăvăliţi de pe versanţii calcaroşi, acoperiţi din loc în loc, de specii rare de liliac sau iorgovan, cum îl mai numesc localnicii, mojdrean şi scumpie…
Asociaţiile de plante ierboase specifice stâncăriilor întregesc acest tablou unic, inconfundabil al bazinului Cernei…
Doar exemplarele puternice supravieţuiesc aici, pe poliţele din versanţi sau agăţate de fisurile ce spintecă peretele vertical, până sus în creasta măcinată de ploi şi ruinată de vânturi…
Suspendate deasupra văii, rămân inaccesibile şi tainice, gurile negre de peşteră… multe dintre ele necercetate încă…
Cerna îşi continuă drumul… Ea bolboroseşte în scurte repezişuri şi se furişează pe sub arini, peste lespezile gigantice de calcare… până dincolo de “Zăvoaie” şi “Piatra Puşcată”…
Nimic nu poate să mai ţină în loc… uriaşa fiinţă acvatică… Ea continuă să crească, să devină tot mai puternică, cu fiecare izvor, cu fiecare afluent prăvălit din versant…Valea îmbracă forme unice şi încă îşi mai păstrează aerul sălbatic…
În condiţiile climatice de aici, mult mai blânde faţă de alte zone din Carpaţi, se dezvoltă asociaţii unice de plante şi de animale… Iată de ce regiunea nu încetează să-i uimească şi în prezent pe naturalişti…
De la poalele pădurii ce acoperă grohotişul din baza Medveului, undeva în versantul stâng al Cernei, ţâşneşte un izvor cu ape limpezi şi reci…El a fost botezat de localnici, “La Pişetori”…
Dincolo de numele pitoresc, ca multe altele din această regiune, locul şi izvorul, au devenit celebre nu doar prin spectaculozitate, ci şi printr-o serie de aspecte şi trăsături cu totul deosebite…
Apele de aici sunt extrem de reci şi pure biologic, iar debitul lor este constant tot timpul anului… Ele mai potolesc şi acum setea drumeţilor, poposiţi măcar pentru o clipă să admire frumuseţea şi limpezimea firelor de apă strecurate peste muşchiul pietrelor…
Conţinutul mai ridicat în carbonat de calciu trădează o circulaţie îndelungată prin roci calacaroase…
Aflat la limita de saturaţie, carbonatul se separă instantaneu din soluţie şi se depune, sub formă de cruste pe vegetaţia din preajmă… Se formează în acest mod, travertinul… o rocă ciudată care va păstra după dispariţia materiei organice, mulajul plantei respective…
În jurul unor asemenea izvoare în general se dezvoltă asociaţii floristice şi faunistice, extrem de variate şi de bogate ca număr de specii…Indiferent de poziţia lor taxonomică sau de gradul de organizare şi de evoluţie, toate au câteva elemente comune…Sunt organisme iubitoare de apă şi preferă solurile mai bogate în carbonat de calciu dezvoltate în condiţii climatice mai blânde…Asemenea biocenoze, cum le mai numesc, în sensul larg, specialiştii, sunt caracteristice Văii Cernei… Ele îi dau un farmec aparte, la fel ca şi peisajul fabulos, de fiecare dată altul, dominant de versanţii abrupţi retezaţi în calcare…În asemenea locuri s-a născut probabil şi basmul Cernei…
Pe aici trebuie să fi rătăcit tânara fată, înainte să fie închisă de balaur, într-una din peşterile Cernei, şi tot pe aici trebuie să fi trecut şi eroul care a salvat-o, Iovan Iorgovan, cel care ne-a condus paşii încă din Mehedinţi, de dincolo de munte.
Pentru moment, Cerna îşi domoleşte apele prin gâldanele sau tăurile verzi şi adânci scotocind după izvoarele ascunse sub pintenii de stâncă…Acolo se simt în largul lor păstrăvul şi lipanul, nălucile lumii subacvatice…Foarte bine reprezentate în trecut, ca număr de exemplare, cele două specii au început să fie din ce în ce mai rare…Mai există însă locuri, ca şi acesta în care Cerna şi-a păstrat comorile…
Intrăm de aici într-una dintre cele mai controversate porţiuni ale Cernei, în care poveştile sunt încă vii, iar Hercules Iovio, din antichitatea greco romană devine unul şi acelaşi cu eroul basmelor româneşti, Iovan Iorgovan…
Apele se strecoară tumultoase pe sub „Drumul Grănicerului”, săpat în calcar pe vremea când pe aici era trasată graniţa dintre Regatul României şi Imperiul Austro-ungar…Ele vor întâlni mai jos de poienile suspendate în versanţii abrupţi, şi presăraţi cu sălaşuri, spre Herculane, miraculoasele “Izvoare Calde”, în care după cum spune povestea: …“s-au scăldat şi au prins puteri, un om şi un şarpe…”
De atunci, Cerna a intrat în legendă…Pe drumul apelor, ne oprim deocamdată, aici, pe malul Lacului lui Hercules…Este ultimul obstacol pus de om în calea acestei impresionante fiinţe acvatice, “hoţul” care, fură în subteran, la izvoare, mai toate apele din Retezatul Calcaros, dar şi o parte din apele Jiului de vest şi ale Motrului…De aici în aval, până dincolo de Herculane către Sfinxul de la Topleţ, eroul de dincolo de munte, Iovan Iorgovan, devine unul şi acelaşi cu Hercules Iovio, sau Iovis Poles, într-o eternă reîntoarcere la legendă la mitul… despre care Mircea Eliade spunea că : „…povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al începuturilor”…
Teodora Marin și Mihai Răducă