Procesul de la Sibiu sub masca bufoneriei
N-am fi putut crede că un proces de genocid este compatibil cu altceva decât o atmosferă de sobrietate, de decenţă înmărmurită, cu o strângere de inimă.
Şi totuşi, cei aflaţi ieri în sala din Sibiu ca asistenţi la un asemenea proces au fost tot timpul zguduiţi de hohote de râs.
A jucat această carte la fel cum unchiul său, ceauşescu a. nicolae, o jucase pe cea a prostiei. (Postelnicu Tudor, des pomenit de inculpatul nostru, ca mai versat, le-a îmbinat pe amândouă).
De altfel, şi prinţişorul a acuzat frecvente sincope de memorie atunci când faptele îi erau vădit în defavoare: „nu-mi amintesc dacă am spus sau nu să se tragă fără somaţie” – de fapt una din cheile vinovăţiei sale.
Nici o problemă nu şi-a făcut fostul cadru de învăţământ universitar nici în privinţa imaginii lui intelectuale.
Dincolo de necunoaşterea legii pe care o invoca atât de nonşalant, au frapat tot timpul expresiile coborâte parcă direct din vocabularul iluştrilor săi părinţi pe care i-a invocat tot timpul, nu fără o anume deferenţă filială.
Populaţia „i-a atăcat” pe miliţienii şi securiştii care erau fără „moniţie”, a spus el în mai multe rânduri, lăsând să se înţeleagă că vinovaţi sunt până la urmă cei 89 morţi şi 238 răniţi.
Departe de a se fi făcut „simpatic”, cum poate a mizat, a reuşit să se facă odios.
A reuşit să ne re-trezească încă o dată ura pe care toţi am avut-o faţă de clanul lui spoliator, incult, egoist, lipsit de omenie şi pudoare.
Cu câtă degajare a vorbit despre cele 3 automobile, de cele vreo 400.000 lei de la C.E.C. (de milionul pus de „maică-sa” nu a mai amintit) şi 11.000 de dolari, de cele vreo 7 arme a căror denumire nu o cunoştea, de chefurile pe care le făcea, chiar şi atunci când în ţară începuse măcelul.
Ce-l interesa pe el? Să joace netulburat table (nu şi neturmentat) şi să nu-i vămuiască pe fotbaliştii de la echipa lui preferată. Preocupări ale unui cap de judeţ.
Ce-l deranja? Faptul că „băieţii” de la Securitate îşi permiteau să-l controleze chiar şi pe el şi să aibă secrete pe care nu consimţeau să i le împărtăşească.
Cu mâna adânc înfiptă în buzunar, ne-a făcut şi câteva mărturisiri „senzaţionale”: cum că duşmanul lui cel mai înverşunat, dar pe faţă unul dintre cel mai buni prieteni, Postelnicu, ar fi vrut să pună mâna pe putere în stat, încă din 1982.
Ne-a mărturisit că, aflându-se la aeroport, s-a hotărât să vină la Bucureşti şi să se pună la dispoziţia noilor autorităţi, aflând de la radio că ţara era condusă în acel moment de Ion Iliescu, el „însăşi” tânăr.
În boxa lui acoperită cu pluş (ironie? reminiscenţă?) prinţişorul fercheş îmbrăcat nu chiar după ultimul jurnal, dar cu nelipsiţii ochelari din spatele cărora ne privea cu multă aroganţă, a jucat o piesă penibilă, jalnică pe care a lăsat impresia că nu a înţeles-o în nici un fel, ca un cabotin de duzină.
Strâmbăturile flegmatice, de nepăsare, cu care voia să sublinieze, chipurile, sângele rece, nu ne-au arătat decât un bufon într-o piesă nu cu totul lipsită de tragism.
Din păcate, tragismul este şi a fost al poporului român, care a trebuit să suporte timp de un sfert de secol ipochimeni de asemenea factură, autoînălţaţi în cele mai înalte ranguri, pe care singuri şi le-au inventat.
(27 mai 1990)
