EDUCAȚIE ȘTIINȚĂ și TEHNOLOGIESĂNĂTATE

Radiologia cu chip uman – interviu cu dr. Narcis Cristian Mașala

În spatele fiecărui medic adevărat există o poveste, o chemare și un fel unic de a fi.

La domnul doctor Narcis Cristian Mașala, această chemare se simte din prima clipă. Chiar și atunci când îl întâlnești doar virtual, pe site-ul www.royalhospital.ro sau pe platforma dedicată informării femeilor, www.mamografiedecontrol.ro, te surprinde prin simplitatea și claritatea cu care îți vorbește.

La secțiunea de mamografie, numele lui apare ca radiolog primar, iar dacă deschizi prezentarea, găsești un limbaj cald, omenesc, care îți explică pe înțelesul tău de ce e important să ai grijă de tine.

Are o liniște în voce și o blândețe în felul de a explica ce fac ca teama să se topească. Profesionalismul lui nu te intimidează, ci te sprijină. Ai sentimentul că ajungi la un specialist extraordinar, care va găsi soluția potrivită pentru tine și, mai ales, că nu ești singură.

De aceea, multe femei își găsesc curajul să meargă la control, cu încrederea că vor fi ascultate și înțelese, nu doar investigate. Pornind de la această prezență atât de umană, am simțit nevoia să descopăr mai mult: omul din spatele imaginii, medicul din spatele diagnosticului, sufletul din spatele vocației.

Iată câteva întrebări care ne pot apropia de drumul, gândirea și inima domnului doctor Narcis Cristian Mașala.

Domnule doctor Mașala, cum a început drumul dumneavoastră către medicină și ce v-a condus, în mod special, spre radiologie?

Mi-ar fi plăcut să vă răspund că medicina este vocația mea, dar nu este chiar așa. În schimb, sunt câteva motive care m-au condus către medicină, unele onorabile, altele mai puțin.

În familie am avut modele foarte harnice, ambițioase și cinstite, de la care am înțeles că binele nu este posibil decât corect și din greu.

Bunicii mei au supraviețuit războiului și apoi comunismului, reușind să-i trimită pe părinții mei la oraș, la cele mai bune școli, iar la rândul lor, părinții mei au sacrificat totul pentru mine. Această moștenire este pentru mine deja suficientă ca să fac la fel pentru fiica mea, ca model și sprijin. Motive pentru alegerea medicinii ar mai fi și că mi-a plăcut toată biologia și că mi-am recunoscut la timp limitele pentru alte științe.

Alegerea radiologiei nu-mi aparține. Am început medicina cu convingerea pe care o au cam toți băieții studenți, că voi fi un chirurg salvator, dar după doi ani de practică prin secțiile de chirurgie, am observat cât de dificilă este relația dintre ei și am înțeles cu părere de rău că eu n-aș face față.

Au urmat restul de 4 ani de facultate, în care nu mi-am permis să îmi cultiv o pasiune pentru vreo specialitate anume, fiindcă nu eram un student atât de strălucit, încât să fiu sigur că voi lua printre primii rezidențiatul și astfel să-mi aleg orice aș vrea.

Din fericire, am luat rezidențiatul și am ales radiologia fiindcă la momentul deciziei m-au încurajat în această direcție tocmai chirurgii care cu ani în urmă mă primiseră în practica de spital.

Atunci, în anul 2000, ei știau mai bine decât mine că în toata lumea radiologia este pe val și că în scurt timp va deveni și în România una dintre cele mai importante specialități. Așa a fost, iar eu le sunt recunoscător.

Dacă v-ați întoarce în timp și l-ați întâlni pe tânărul Narcis care visa la medicină, ce i-ați spune astăzi?

I-aș spune să învețe din vreme pentru rezidențiat, ca să-și permită să aleagă orice-și dorește, iar dacă cumva simte că îi place radiologia, să o îmbrățișeze și să nu-i mai dea drumul.

Care a fost momentul în care ați simțit că radiologia nu este doar o specialitate, ci destinul dumneavoastră profesional?

Am început rezidențiatul în radiologie cu stângul, pentru că eram și ofițer, iar clinica universitară unde am fost repartizat avea niște răfuieli nestinse cu spitalul militar de care aparțineam.

Timp de un an am avut mari îndoieli că voi rămâne în radiologie, dar am avut iarăși noroc, pentru că până la urmă profesorul m-a acceptat și chiar m-a îndrăgit, iar eu am simțit pentru prima dată că am o direcție și un model, pentru că era un model.

Radiologia evoluează rapid. Care sunt schimbările majore pe care le-ați trăit în ultimii ani și cum v-au influențat practica?

Radiologia a apărut odată cu descoperirea razei Roentgen, în 1895 și a fost, la acea vreme, o schimbare majoră pentru medicină, fiindcă medicul avea ocazia să vadă nu doar pacientul ci și o umbră a structurilor sale, în două dimensiuni.

Au urmat apoi etape relativ lente de evoluție în această specialitate, până în anii 70, când a apărut computer-tomografia (CT), apoi în anii 80, rezonanța magnetică (RMN), ambele fiind descoperiri explozive, datorită cărora medicul a avut ocazia să vadă prin pacient, în trei dimensiuni (nu doar în două).

În anii 90 a apărut radiologia intervențională, în care radiologul a devenit un fel de chirurg minim invaziv, care ajunge până la organul bolnav, urmând calea vaselor sanguine ale pacientului, fără să mai taie țesuturile de deasupra.

Eu am intrat în radiologie în anul 2000, când s-a petrecut un alt eveniment major, digitalizarea. La fel cum au dispărut fotografiile și pozele clasice din albume, așa au dispărut și filmele radiografice, toate fiind înlocuite de arhivele electronice.

Toată informația din radiologie a devenit disponibilă instantaneu, oriunde în lume și cel mai important, nealterabilă de eventuale erori umane. Practic, radio-imagistica s-a unit cu informatica medicală.

Ultimul eveniment major a apărut în 2020, când a început  radiologia inteligentă, în care Inteligența Artificială a început să  detecteze leziuni, să  calculeze volume, să  sugereze diagnostice, iar Omul Radiolog a rămas interpretul final — cel care să le integreze în contextul pacientului.

Din 2020 ni s-a prezis că din cauza AI, radiologii vor dispărea complet până în 2025, dar se pare că miracolul “binevoitorilor” încă nu s-a produs, ci din contră, suntem tot mai necesari și mai mulți.

Cum reușiți să păstrați echilibrul între tehnologia avansată și intuiția medicală atunci când formulați un diagnostic?

Întâi trebuie să știți că eu nu sunt un pionier în utilizarea tehnologiei avansate, am colegi foarte merituoși în aceasta direcție, dar nu sunt nicidecum vreun retrograd. De fiecare dată când reușesc să înțeleg și să aplic tehnici noi, simt recunoștință față de cei care le-au creat și bucuria că am șansa să greșesc mai puțin.

Viteza cu care avansează tehnologia din toată radiologia este din ce în ce mai mare și deja de mult timp este mult mai mare decât poate un medic radiolog să-i facă față. Din acest motiv, fiecare dintre noi încearcă să stăpânească cât mai bine ramurile și procedurile care i s-au potrivit, altfel și-ar pierde relevanța.

Există un caz sau o imagine care v-a rămas în inimă și v-a schimbat ca om sau ca medic?

Da, a existat un moment foarte greu, în rezidențiat, pe vremea când învățam computer tomografie. În timp ce scanam un copil cu leucemie, au început să îmi apară imaginile pe ecran, sub forma unor felii.

Nu apucasem să văd efectiv copilul înainte să îl așeze tehnicianul pe masa de examinare, așa că i-am reconstruit mental, treptat, în trei dimensiuni, imaginea capului. Mult țesut tumoral se dezvoltase în toate compartimentele feței, deformând inuman toate reperele anatomice. Am rugat un coleg să continue scanarea, fiindcă eu n-am mai fost în stare.

Am știut din acel moment că nu voi face niciodată radiopediatrie și tot de atunci am refuzat să accept orice instanță superioara care ar fi fost dispusă să aducă pe lumea asta bolile pentru copii. Am lucrat ulterior și în spitale de urgență și am detaliat politraumatisme mutilante, dar nu copii. Cred că, pentru a fi pediatru sau neonatolog, e nevoie de un nivel de curaj și de iubire mult deasupra puterilor mele.

Pacienții vă descriu ca fiind calm, precis și atent. Ce înseamnă pentru dumneavoastră relația medic–pacient în radiologie, unde comunicarea este atât de delicată?

Din păcate, comunicarea directă dintre radiolog și pacient devine tot mai rară în practica medicală actuală – cei doi se întâlnesc tot mai puțin față în față. Raportul radio-imagistic rămâne singura punte dintre ei, dar scris într-un limbaj strict medical și adresat exclusiv medicului curant. Cel mai adesea, pacientul interacționează doar cu tehnicianul care efectuează scanarea, în timp ce radiologul lucrează izolat într-o cameră separată, ore întregi în fața monitoarelor, analizând sute sau chiar mii de imagini pe caz.

Această distanțare nu vine din lipsă de interes sau indiferență a radiologului, ci din realitatea volumului uriaș de date: un examen CT sau RM modern generează un volum de imagini care necesită timp îndelungat de interpretare. În România, peste 80% din tomografiile computerizate și rezonanțele magnetice se fac în sistem privat – pacientul pleacă acasă imediat după scanare, fără a rămâne sub supravegherea medicului. Lipsa contactului direct devine și mai problematică atunci când declarațiile pacientului sau documentele medicale aduse sunt neclare sau incomplete.

În astfel de situații, eu aleg să sun personal pacientul sau medicul curant pentru clarificări – o practică ce consumă timp, dar care face diferența în acuratețea diagnosticului. Tocmai din acest motiv, în aproximativ jumătate din activitatea mea privată, aleg să efectuez eu însumi scanarea.

Este o muncă repetitivă, care nu îmi aduce valoare științifică suplimentară, însă mă menține în contact viu cu oamenii – cu temerile, întrebările și nevoile lor reale. Acest echilibru, între interpretarea de înaltă precizie și relația umană directă este, din păcate, tot mai greu de menținut în ritmul actual al medicinei imagistice.

Radiologia presupune responsabilitatea unor diagnostice care pot schimba vieți. Cum gestionați presiunea acestor momente?

Comunicarea unui diagnostic grav este o sarcină dificilă, chiar daca raportarea scrisă nu i se adresează pacientului, ci medicului curant. În mod particular, în cazul mamografiilor pe care le fac eu, raportarea este imediată și tot eu îi comunic direct pacientei care este situația și ce are de făcut mai departe.

Psihologic nu sunt îndeajuns de calificat pentru a-i comunica unei paciente o suspiciune de cancer și totuși îmi dau seama că nimeni nu va ști mai bine decât un radiolog, cât de suspectă (statistic) pentru malignitate este o anumită imagine. O rog să mă asculte, îi spun că nu e singură, că noi cu toții îi dorim ca nodulul să fie benign și o rog să nu ne urască pentru meseria noastră plină de suspiciuni și de vești proaste. Îi spun că radiologia îi separă pe cei cu aspect normal (care pot pleca acasă) de cei cu o anatomie modificată (pentru care urmează alte investigații, fiindcă deocamdată diagnosticul nu e definitiv). O suspiciune de cancer este o veste înfricoșătoare și nu mă simt niciodată  suficient de pregătit pentru acestă etapă.

Care sunt cele mai frecvente temeri sau mituri ale pacienților legate de investigațiile imagistice și cum le explicați realitatea?

Radiologia a devenit indispensabilă în medicină pentru că a adus un „simț” nou: capacitatea supraumană de a vedea prin corpuri. Odată cu această putere, au apărut însă și numeroase temeri sau mituri:

  • Frica de necunoscut

Este firesc, psihologic vorbind, să te temi de o forță pe care nu o înțelegi, care te poate traversa fără să o simți și fără să lase urme. Așa apar, de pildă, temeri complet nefondate legate de RMN: că te atrage într-un spațiu foarte strâmt, că zgomotul este insuportabil sau că „îți arde neuronii”.

  • Frica de iradiere

Când vine vorba despre razele Roentgen (CT, radiografii, PET-CT), mulți pacienți se gândesc automat la Hiroshima sau Cernobîl. Dar una este un accident nuclear necontrolat și tragic, și cu totul alta este o investigație medicală strict dozată, necesară și controlată. De exemplu, doza de iradiere primită la o mamografie sau la o radiografie pulmonară este echivalentă cu radiația naturală acumulată de orice om în două săptămâni, oriunde pe planetă.

  • Teama că substanțele de contrast afectează rinichii

Precauțiile sunt necesare doar la pacienții care au deja insuficiență renală. În rest, riscul este minim și bine controlat.

  • Teama că mamografia „strivește” sânul

Compresia nu este menită să provoace durere, iar pacienta este încurajată să spună „stop” exact în momentul în care simte că este suficient. Controlul îi aparține.

  • Frica de diagnostic

Unii pacienți preferă să nu afle adevărul, ca și cum investigația ar crea boala, iar medicul ar fi purtătorul veștii rele. În realitate, amânarea diagnosticului nu face decât să înrăutățească prognosticul.

  • Teama de inteligența artificială

Foarte curând, cea mai mare spaimă va fi ideea că „nu un doctor adevărat” a evaluat investigația, ci un algoritm, mai ales dacă raportul întârzie, medicul radiolog nu a fost văzut, iar limbajul pare prea tehnic. Acest mit va fi, probabil, cel mai greu de demontat.

  • Realitatea radiologiei este însă alta

De aceea insist să apar cât mai des în fața pacienților: o frază rostită cu blândețe reduce anxietatea mai eficient decât orice broșură de consimțământ informat. Cele mai multe temeri nu sunt despre doze sau protocoale, ci despre necunoscut, despre lipsa controlului și despre absența unei explicații umane, clare și liniștitoare.

Ce v-a învățat medicina despre fragilitatea și forța oamenilor, văzute prin ochiul imagisticii?

A fi radiolog înseamnă să privești cu răbdare umbrele fragilității noastre interioare și apoi să le traduci în raționamente și în diagnostice. AI poate face asta instantaneu, iar curând raționamentul AI va deveni incontestabil. Numai că nicio mașinărie nu va putea înțelege ceea ce simte un om, atunci când descoperă că în spatele unei imagini tăcute, tremură o viață amenințată, iar ideea asta exclusiv umană, sunt absolut sigur că va conta și după era AI, chiar dacă în acest moment nimănui nu-i arde să se gândească la vreun „dincolo”.

Într-o lume care se mișcă repede, ce vă ajută să rămâneți conectat la partea umană a profesiei?

Partea umană nu cred că se pierde din cauza vitezei, dar cred că se poate pierde din cauza direcției. Dacă îți pasă de direcție, adică de consecințele muncii tale, vei adapta viteza în funcție de cât de dificilă este problema pacientului tău. Randamentul nu va fi uniform, ba uneori va fi chiar mizerabil, dar omenia trebuie să rămână neclintită, pentru că este fața nelicențiată a medicinei.

Ce vă emoționează cel mai mult în întâlnirea cu oamenii care vin la dumneavoastră pentru investigații?

La mamografie, de exemplu, cele mai multe momente de bucurie sunt când mă întâlnesc cu paciente care revin de mulți ani, care au încredere în mine, ne recunoaștem și ne urăm toate cele bune. Iar asta contează. Mă mai impresionează și mă motivează oamenii care au depășit cu curaj o boala grea și ulterior devin mai buni și mai recunoscători pentru zilele de care au parte în continuare.

Care sunt inovațiile tehnologice din imagistică ce vă entuziasmează cel mai mult și cum vedeți viitorul radiologiei în România?

Radiologia reprezintă astăzi 75% din actul diagnostic medical global, iar asta i-a oferit radiologului o privire de ansamblu asupra medicinei.

Pe de altă parte, radiologia poate îmbogăți infinit orice diagnostic pe care l-ar putea oferi un medic curant doar prin palpare. Din acest motiv, multe dintre suferințele oamenilor sunt aflate întâi de către medicul radiolog.

De câțiva ani se întâmplă și în România, ca specialitatea radiologie să fie aleasă printre primele la rezidențiat, așa cum se întâmplă de peste 20 de ani în țările dezvoltate (adică acelea care scriu cărțile după care învățăm și noi). Asta înseamnă că această specialitate are în sfârșit șansa să crească din cel mai bun aluat (dacă nu pleacă).

Din păcate, Ministerul Sănătății nu a împărțit radiologia în subspecialități, din timpul rezidențiatului (așa cum s-a întâmplat cu chirurgiile și cu internele), așa încât, în continuare, curicula va îngloba un ocean de medicină, iar viitorii specialiști radiologi nu vor ști nimic bine, urmând să se califice la locul de muncă, după noroc și după posibilități. Doar câțiva dintre ei vor reuși să se perfecționeze pe câte o procedură și apoi, vor deveni repere pentru ceilalți; aceștia sunt singura speranță.

În afara profesiei, ce vă inspiră și ce vă reîncarcă sufletul pentru a reveni în cabinet cu aceeași claritate și empatie?

Din fericire eu am avut norocul să fiu crescut de oameni cu claritate și empatie, așa că la capitolul empatie mă simt blindat ireversibil, iar la capitolul claritate încă mă străduiesc să le semăn. Mai greu este că anii trec, iar creierul meu nu mai învață lucruri noi la fel de ușor ca la 20 de ani, dar asta nu e o vinovăție, e doar fiziologie. Iar în ceea ce privește sănătatea sufletului meu, îmi este îndeajuns că fiica mea este pe drumul cel bun.

Dacă ați putea lăsa o singură frază moștenire generației viitoare de medici, care ar fi aceea?

Dacă ați reușit să deveniți medici, înseamnă că sunteti deja puternici, dar cu cât veți deveni mai puternici, cu atât să fiți mai umani, altfel e degeaba, sau chiar un pericol.

Claudia MOTEA

Comments

comments

2 comentarii la „Radiologia cu chip uman – interviu cu dr. Narcis Cristian Mașala”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.