Râsu-plânsu! – Alexandru RUŞI
Se afirmă, nu fără temei, că românul s-a născut poet! Adică el are idei multe şi năstruşnice supte din legătura sa neîntreruptă de secole cu mama Geea care-i trimite prin intermediul circuitului de împământare (picioare desculţe din primăvară până hăt târziu în toamnă înfipe în glodul uliţei, praful drumului şi piatra arsă de soare în lunile toride ale verii) fel şi felurite modalităţi pentru a se adapta la viaţă şi cerinţele acesteia.
Să fiu sincer, nu am fost şocat la auzul veştii că Occidentul ne-a acoperit din nou, în bloc, cu vorbe de ocară, după ce oamenii legii au stabilit că în cenuşa din cuhnia unei muieri din Cogealac de Tulcea au fost descoperite resturi provenite din arderea a cel puţin trei din cele şapte tablouri furate din celebrul muzeu din Rotterdam.
În fond, gura lumi-i slobodă şi fiecare zice ce şi cum îi vine. Suntem barbarii Europei, suntem bandiţii Europei, suntem mizerabilii Europei ş.a.m.d. Datele acestei povestiri sumbre sunt de vreo zece luni.
Atunci, Adrian Procop şi Radu Dogaru au intrat prin efracţie, în noaptea de 15 spre 16 octombrie 2012, în Muzeul Kunsthal din Rotterdam, de unde, ajutaţi de un complice, au furat şapte picturi în ulei şi acuarele: „La Liseuse en Blanc et Jaune” de Henri Matisse, „Waterloo Bridge” şi „Charing Cross Bridge” de Claude Monet, „Femme devant une fenêtre ouverte, dite la fiancée” de Paul Gauguin, „Autoportrait” de Meyer de Haan şi „Woman with Eyes Closed” de Lucian Freud.
Procurorii DIICOT au arătat, în rechizitoriul trimis instanţei Judecătoriei Sectorului 3, că mama lui Radu Dogaru a declarat, la audieri că a ars tablourile furate de la muzeu în soba locuinţei sale din comuna Carcaliu, judeţul Tulcea.
Adjectivele folosite de presarii occidentului pentru a descrie gradul de animalitate ce caracterizează naţia română sunt variate şi bogate. Că au sau nu dreptate, asta-i altă daravelă. Fiecare cumpără cât doreşte şi de câţi bani are în buzunare. Evident, gaşca celor trei derbedei este de condamnat. Şi nu la câţiva ani ci la puşcărie grea cu muncă istovitoare la care ar trebui adăugată plata pentru cel puţin cele trei tablouri date flăcărilor de Olga Dogaru, mama unuia dintre hoţi.
O singură şi de neoprită nedumerire am. Bine, bine, pretutindeni în lume operele de artă sunt vizate de maeştrii genului în domeniul spargerilor. Şi tot pretutindeni în lume, directorii, custozii, managerii muzeelor caselor memoriale, pinacotecilor etc. sunt preocupaţi de asigurarea cât mai serioasă a operelor prin mijloace tehnice şi forţe umane astfel încît orice tentativă de furt să fie aproape imposibil de realizat.
Ce anume s-a întâmplat la muzeul Kunsthal în noaptea de 15 spre 16 octombrie 2012 când celor trei le-au trebuit doar 120 de secunde spre a fura cele şapte pânze celebre, a fost şi a rămas, deocamdată, un mister. A se reţine că cei trei golani, escroci mărunţi din Măcin, nu erau calificaţi pentru a realiza anularea unor circuite de alarmă, de a întrerupe sau fixa imagini ale aceluiaşi obiect pentru perioade îndelungate de timp, după cum se poate vedea în filme de acţiune dedicate acestui gen de furturi, aşa că întrebarea rămâne lansată şi neonorată cu vreun răspuns, “cum a fost posibil comiterea furtului?” Eu îmi asum invectivele şi caracteristicile cu care am fost împroşcat de ziariştii occidentali pentru faptele derbedeilor şi a mamei unui dintre aceştia, femei fără minte şi Dumnezeu, care a dat pradă flăcărilor cele două tablouri. Dar, vin şi întreb, idiotul sau idioţii, cretinul sau cretinii care au lăsat de izbelişte muzeul si bogăţiile ce le adăposteşte, cum pot fi caracterizaţi? Pentru ce erau plătiţi, pentru ce erau priviţi ca mari cunoscători şi experţi, dacă nu au fost în stare să asigure măsurile de protecţie necesare unui asemenea stabiliment? În vechea teorie a dreptului se vorbea de “provocarea la infracţiune”.
Potrivit teoriei de rit socialist nu se putea concepe ca prin lansarea unui act de provocare să prinzi infractorul sau infractorii ce cădeau în cursa întinsă. Azi se foloseşte din plin această modalitate, inclusiv şi mai ales, proba telefonului ascultat. Înainte de cei trei golani ordinari care nu ar trebui să mai vadă lumina zilei, aş cere ca Olanda să-şi asume responsabilitatea prin neasigurarea măsurilor de protecţie a unei comori naţionale şi internaţionale iar cei culpabili să fie traşi la răspundere. Se suşţine că cei doi derbedei au forţat sistemul de închidere cu o şurubelniţă!? O banală şi nevinovată şurubelniţă! Valori inestimabile asigurate pentru un vârf de şurubelniţă. Am lecturat destule materiale referitoare la acest caz. Şi unul m-a surprins. Absolut neplăcut. Este un scurt comentariu al unui individ din aceeaşi categorie socială cu a “băieţilor” care consemnează, cinic şi idiot “respect pentru băieţi pentru că nu este asa uşor să fii un hoţ atât de mare în Olanda.”
Bravos naţiune, halal să-ţi fie. Se ştie că Olanda este ţara tuturor posibilităţilor. De la partidul legalizat al pedofililor la consumul legalizat al drogurilor aşa zise uşoare, viaţă de noapte variată şi destrăbălată, la crime şi grijă ca infractorii să se bucure de toate drepturile, această ţară se apropie prin concepţie şi “democraţie” de statutul de odinioară a celor două cetăţi Sodoma şi Gomora, aspru pedespsite de Cel de Sus.