Sancțiunile economice și jocul impresiei că se iau măsuri
Ce sunt sancțiunile economice în spatele știrilor din fruntea buletinelor presei?
Ce fac sancțiunile în spatele aparenței că reprezintă doar un joc care în care și arată mușchii blocurile geopolitice rivale?
Ce rezultate concrete au aceste sancțiuni? Nu au. Aproape deloc.
Legea embargoului din 1807 era prima manifestare din istoria SUA a politicii de sancțiuni pe care o cunoaștem astăzi – devenea interzis complet comerțul SUA cu Europa.
Ca rezultat a avut o scădere dramatic a dezvoltării comerțului american și un declin masiv al marilor centre comerciale New York și Philadelphia.
O altă lecție a istoriei a fost blocada impusă de Aliați Germaniei pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar naziștii s-au aprovizionat din Rusia sovietică până să le vină ideea fatală s-o invadeze.
Paradoxuri de politică externă
Sancțiunile economice contemporane sunt un adevărat paradox al politicii externe a SUA. Criticate recent, în multe cazuri chiar luate în derâdere, rămân totuși, din motive de imagine în principal, o unealtă dacă se ia în considerare că zeci de state sunt în prezent ținte ale sancțiunilor SUA.
În principiu, aceste măsuri sunt menite să descurajeze proliferarea armelor periculoase, a terorismului, a traficului de stupefiante, a agresiunilor armate, pentru susținerea drepturilor omului, a accesului la piața liberă a lumii și susținerea măsurilor pentru protecția mediului.
Pentru a atinge aceste scopuri – care la o simplă privire asupra lumii de astăzi nu au fost atinse cu adevărat niciodată – sunt impuse embargouri pe armament, sunt tăiate fondurile de asistență pentru guvernele vizate, este revocat statutul de țară favorizată, sunt negate vize, se votează într-un anume fel în instituțiile internaționale, se aplică interdicții de credtare, finanțare sau investiții. În condițiile în care sancțiunile nu s-au dovedit de-a lungul istoriei nici pe departe cât de eficientă ar putea părea lista de scopuri nobile, popularitatea sancțiunilor internaționale, în fața cărora iau poziție de drepți de regulă doar presa aservită a aliaților și analiștii aflați pe diferite state de plată, rămâne ridicată în special din perspective… pozei.
Mai precis, acestea servesc scopului de a arăta că ceea ce face un guvern nu este pe placul SUA fără să fie nevoie de imense cheltuieli militare, de pildă, pe care i-ar implica, alături de alte complicații, potențiale intervenții militare. Iată și câteva exemple, punctuale de diplomatul american Richard N. Haass, într-o amplă lucrare intitulată Sancțiunile economice – prea mult din ceva rău.
De-a lungul timpului, sancțiunile nu l-au determinat pe Saddam Hussein să se retragă din Kuwait; regimul iranian a continuat să se afle pe lista celor care susțin terorismul; Fidel Castro a rămas la putere; India și Pakistanul nu au putut fi împiedicate să facă teste nucleare; Libia a refuzat să-i predea pe cei doi responsabili de tragedia aviatică PanAm 103; junta din Tahiti nu a putut fi convinsă să recunoască rezultatele alegerilor; China a rămas o societate în care drepturile omului sunt nerespectate frecvent. Exemplele ar putea continua…
Efect de bumerang
De asemenea, sancțiunile unilaterale nu s-au dovedit aproape niciodată eficiente. Haass afirmă chiar că în realitate costurile acestor sancțiuni sunt mai mari pentru firmele americane decât pentru cele țintite, care reușesc să găsească surse alternative de finanțare sau de produse.
Practic, sancțiunile decise de politica externă americană ajung să coste companiile miliarde de dolari în pierderi de piețe de desfacere, de vânzări și, de asemenea, pot genera dispariția unui mare număr de locuri de muncă.
Sancțiunile secundare pot fi și mai rele – încercările de a convinge alte state să se alăture unui effort de impunere de sancțiuni pentru cei care nu vor să sancționeze partea vizată poate aduce daune majore chiar intereselor de politică externă ale SUA.
Pe de altă parte, urmările sancțiunilor pot fi de-a dreptul imprevizibile – au generat un exod al tahitienilor spre SUA, musulmanii din Bosnia au fost slăbiți de embargoul din timpul războiului din fosta Iugoslavie, în timp ce sârbii bosniaci au avut surse alternative de a procura armament, ceea ce a prelungit și a înrăutățit situația, Pakistanul a reacționat la sanțiuni sporindu-și arsenalul nuclear.
„În general, sancțiunile au avut efectul pervers de a întări și extinde regimurile autoritare”, punctează lucrarea lui Haass.
În același timp, sancțiunile pot fi ușor de introdus, dar foarte dificil de ridicat. Prin efectele pe care le antrenează, consensul și alinierea celor sancționați la dorințele politicii externe americane devin foarte dificile.
În aceste condiții, prelungindu-se ani la rând, își pierd și suflul, și influența, iar alternativele pe care sunt silite să le găsească țările aflate sub tot felul de embargouri americane devin un mod de viață – așa s-a erodat impactul sancțiunilor împotriva Irakului, Libiei sau Cubei…
ONU și ghemul de interese
Și ONU impune sancțiuni – Iranul și Coreea de Nord sunt doar două exemple, cu evoluțiile cunoscute. Alături de Uniunea Europeană și SUA, ONU a impus sancțiuni severe Siriei, tăindu-I regimului accesul la o mulțime de produse, dar sancțiunile nu l-au înlăturat de la putere pe Bashar-al-assad, iar războiul civil continuă de peste zece ani, inundând Europa cu refugiați pe care pandemia i-a blocat în tabere.
După Războiul din Golf, sancțiunie impuse Irakului au ajuns să afecteze cel mai mult populația irakiană, cele cinci decenii de sancțiuni la adresa Cubei nu au schimbat nici regimul Castro, care a pierdut aproape 700 de milioane de dolari pe an în urma acestor măsuri, nici viața unei întregi generații de cubanezi, iar în ce privește China, sancțiunile pentru masacrul din Piața Tiananmen au întors statul asiatic spre Rusia.
Creșterea economică a Chinei a continuat până la punctual de a amenința supremația Statelor Unite de cea mai mare putere economică, iar sancțiunile anunțate pentru nerespectarea drepturilor minorității uigure nu au impresionat deloc Beijingul, care a atras atenția Uniunii Europene cu cine se pune.
Când ONU a impus sancțiuni talibanilor din Afganistan, acestea nu au avut niciun efect notabil – acum, odată cu retragerea SUA din această țară, după două decenii de război, Afganistanul rămâne în mâna… talibanilor.
Una peste alta, „există diferențele de interese ale statelor atunci când vine vorba despre impunerea de sancțiuni, iar dacă aceste diferențe sunt fundamentale, nu vor fi aprobate sancțiuni care să aibă și efectul scontat”, arată o analiză a Institutului Peterson, din Washington.
Roxana Istudor