Ștefan Vlad, nufărul Dobrogei. Mitul florii de nufăr
Ca şi stelele şi geniile, nuferii intră în nemurire, supravieţuind într-un ancenstral animism prin poezie şi cântec! Gândul nisipului îl ştie luna, gândul pietrelor îl ştie vântul, gândul mării îl ştie zarea, gândul Dunării îl ştiu lotcile, gândul nufărului îl ştia şi îl înţelegea ca nimeni, interpretul de muzică folclorică dobrogeană, Ştefan Vlad.
„E un simbol pentru Dobrogea”, spunea despre artist prezentatoarea de emisiuni la Tv. Litoral, Sonia Enache, „trăitor al dimensiunii exprimate prin cântec. Simte că se identifică puţin în ceea ce uneşte esenţa propriei vieţi, cu un mit deosebit: mitul florii de nufăr!”.
În miezul unei convorbiri afective cu interpretul Ştefan Vlad, nu întrebările trebuiau să fie scotocitoare prin amintiri. Şi le înşira singur, asamblându-le într-o poveste, povestea Dunării, Mării Negre, a întinsului grind împovărat cu istorie străveche, a dorurilor, dragostelor, durerilor şi alinărilor oamenilor Dobrogei. Nu în altă atmosferă sufletească vor curge cuvintele de mai jos înjghebate într-un interviu cu artistul Ştefan Vlad, necrezut de uşor, pentru că discuţia cu acest om de valoare era o plăcere.
Ascultându-ţi cântecele mi se înfăţişează deopotrivă apăsătoarea singurătate şi îngândurare din polatele pescarilor deltei, clocotul cherhanalelor de la malurile Dunării şi Mării Negre, duhurile desişurilor cu răchiţi, stuf şi răgălii, ale gârlelor, zăcătoarelor şi bulboanelor, dorurile fără stavile, nebiruitele de plâns frumuseţi, toate adunate şi reizbucnite în emoţie. Te farmecă Dobrogea într-atât încât emoţia să intre singură în cântecele tale, sau o cauţi tu pe ea?
Eu creez o emoţie constructivă. Totul în viaţă e fermecat, iar artistul nu face decât să întoarcă farmecul de la ea, jupuit de scoarţe şi învelit în cămăşile de mătase ale artei sale, în cazul meu, ale poeziei şi cântecului.
Dobrogea are drumeaguri podite de-a lungul şi de-a latul, de la castrele romane, până azi, cu o istorie adunată de două mii de ani încoace. Poartă cântecele tale, această istorie?
În cântecele mele se simte dogoarea soarelui dobrogean şi briza mării. Cântecele îmi sunt căptuşite cu doruri, iubiri, dureri şi mângâieri. Fiecare cântec al meu este în egală măsură şi o poveste de viaţă. Eu însumi mă mărturisesc în cântece, ca o scoică ce dusă la ureche scoate vuietul mării în care se aud şi se simt taine din adâncuri.
Te-ai „rumenit” în căldura spirituală a sânului mamei, ai crescut ca un lujer încolăcit pe pilonul exemplului tatălui tău. Mai multe e greu să se oploşească într-o destăinuire, dar răzbate din cântece o veneraţie pentru părinţi. Cine au fost ei?
Părinţii mei, tatăl dobrogean şi mama prahoveancă, au fost exemplari! Ei strălucesc nepieritor în ochii minţii mele!
Cum era viaţa de familie?
Viaţa noastră de familie avea un ritual încărcat printre galopuri de opriri şi readunări ale puterilor, printre strădanii de destinderi, printre încordări de rugăciune, printre ostenelile lucrului de sărbătoare şi ceremonial. Părinţii mei erau oameni extrem de simpli şi m-au învăţat o filozofie a vieţii asemenea, dar în fiecare gând această filozofie avea un rost anume, fiecare cuvânt era un ham al conştiinţei! În mediul academic în care am fost absorbit puţin câte puţin, pornind de la vatra de pământ, până la coloanele impetuoase ale Universităţii, nu am mai regăsit pâinea sufletească a acestei filozofii.
Câţi fraţi sunteţi?
Nouă! Mâncam la două mese, cei mici la o masă rotundă, joasă, de multe ori din aceeaşi strachină, cu linguri de lemn. Pe măsură ce creşteam, mergeam la masa adulţilor. În familia noastră mai erau şi doi bunici. Deci, în total eram treisprezece persoane, la două mese. Au trecut anii. Parcă ieri eram la casa părintească – eu sunt născut în prima jumătate a secolului trecut (1948)!…
Din stejari nu rămân numai rădăcini vineţii, şi cioate. Din stejari rămân în primul rând ghindele. Iată: Ştefan este ghinda stejarului acestuia, rodit în anul 1948. Tatăl tău era un culegător de folclor, de „rarisimă valoare”, cum apreciază Sonia Enache, atât de distins. Cu ce har era dăruit tatăl tău?
Era un om foarte sensibil. Îl însoţeam, chiar la o vârstă fragedă, ca un fir de iarbă ce tremură alături de o tulpină viguroasă. Îmi spunea poveşti, ducându-mă de mână. Umblam amândoi, el spunând poveşti şi basme, eu ascultându-l fermecat. Erau poveşti şi basme pe care nu le-am mai auzit sau citit până azi, nu le-am întâlnit în nicio culegere. Tata mă fascina cu puterea lui de a descrie, de a improviza, de a colora povestirea şi a-i întinde firul printre întâmplări. Privea frumos natura, se interioriza în ea. Cânta într-un chip melodios, întrucâtva înnăduşit, ca pentru sine, ca un murmur. Nu producea o melodie gâtuită, ci un susur melodios. La optzeci de ani când încă mai bătea coasa sub un nuc fredona vechi cântece dobrogene, poate descântece. Era o fire extrem de emotivă. Nu mă lăsa să îl înregistrez. Zicea că se „fieşte” şi uită, că nu ştie ce să mai spună. „Dacă vrei să cânţi trebuie să furi”, zicea.
Mama e întârzierea copilăriei, oricâţi ani s-ar aduna în urma ei şi a fiilor. E drept? Cum era mama ta
Drept! În necrezuta diversitate a lumii parcă mamele sunt la fel. Era foarte sensibilă. Dacă tata mi-a dat mai mult dragostea pentru cântec, sensibilitatea interioară a mamei mele care se exterioriza mai greu s-a oglindit şi a lăsat urme în firea mea. Este greu de crescut nouă copii. Mama a izbutit. Amprenta personalităţii sale am primit-o şi o păstrez. Am piese fundamentale în care vorbesc despre părinţii mei. Despre mama am cântece duioase. O păstrez în amintire într-o casă împovărată de griji, în mijlocul nostru. Iubea muşcatele. Spunea că înfloreau pentru că ea le surâdea. Şi eu, în tumultul capitalei, în care îmi duc existenţa de câţiva zeci de ani, încerc să mă bucur de lucrurile simple (florile sunt sau poate nu, simple în formă, dar grandioase în frumuseţea şi spiritul pe care îl poartă). Iubesc şi eu florile, la fel de mult ca mama mea. Când avea aproape nouăzeci de ani a stat un timp la mine pentru a-şi controla şi îngriji sănătatea la o policlinică. Dimineaţa mângâia florile pe care le ţin în balcon şi vorbea cu ele. Spunea: „maică, îmi dezmorţesc oasele!”. În realitate făcea o gimnastică a minţii. Avea o filozofie simplă a vieţii, fără multă carte, dar cu multă înţelepciune şi mult adevăr adunate în ea. Avea un echilibru sufletesc de invidiat. Filozofia ei m-a ajutat mai târziu. Compunea poezii dar nu le arăta, nu le spunea recitativ, îi era teamă de ridicol, îi era teamă să nu creadă cineva că poezia ei, gândurile pe care le înşira nu se situează undeva la un nivel demn de a fi cunoscute.
Toţi copiii pleacă într-o zi de la casa părintească şi se contopesc în oceanul societăţii ce îi transformă, le modelează personalitatea în scopul participării la dezvoltarea ei, aşa cum grâul e luat din holde şi e purtat printr-o serie de procesări, până la produsul final al pâinii. Când a început acest voiaj al tău, de la prispa casei, spre frenetica lume a oraşului?
De mic fugeam după curcubee. Fireşte, depărtarea nu se îngusta, dimpotrivă. Plecările în joacă după ideal au deprins un contur la un moment în care am înţeles că dacă doream să îmi depăşesc condiţia socială şi umană trebuie să părăsesc lumea şi mirajul vieţii săteşti, căutându-mi rostul într-o lume nouă. Am plecat de acasă la paisprezece ani, cu un geamantan de carton, prăfuit (fusese al unui frate mai mare). Am mers cinsprezece kilometri pe jos. Mama m-a însoţit până la ieşirea din sat. Ne-am despărţit la poalele unui deal de unde m-a petrecut cu vederea până când am ajuns pe culmea lui, apoi valea m-a mistuit în partea cealaltă şi mi-a deschis în faţă o zare către lumina plină de speranţe, dar şi plină de griji şi de primejdii. Aveam cu mine la plecare un geamantan, un suflet curat şi educaţia de acasă. Aici a luat sfârşit copilăria mea! Strădaniile mele şcolare primare fuseseră în ce îl priveşte pe tata, o mare mândrie la consfătuirile sale cu sătenii. De acum începea necunoscutul.
Ce mai porţi azi în geamantan?
Mai ales învăţăturile mamei. Îmi spunea să dau bună ziua de la cinci metri distanţă, mă învăţa să mă închin, să mă rog, era atentă cum făceam semnul crucii. Îmi spunea că trebuie să fie curat şi drept. Îmi aduna degetele şi îmi purta mâna creştineşte în cele patru direcţii încrucişate pe piept.
Minunea copilăriei dispare ca o boare de ploaie, odată cu plecarea între străini. Ce plăţi ţi-a cerut învăţatul cărţii?
Există un tribut! Intrarea pieptişă într-o societate plină de cenuşiu e greu de suportat. Totul este însă să îţi păstrezi sufletul în puritatea naturală.
Floarea apelor, nufărul, ca şi crinul, e un simbol al acestei curăţenii spirituale. E un motiv cusut pe portul tău, e un cuvânt cântat mult de tine. E o impunere a tradiţiei, aceasta, ori o pură adoraţie şi aspiraţie de pur, armonios, estetic?
Nufărul este o floare imaculată, eminamente pură, uneori pastelată în culori cu reflexe spre un spectru cald cromatic. Seamănă, în mod paradoxal, cu viaţa omului: la suprafaţă floarea trăieşte pe o apă curată, de cristal, dar dacă e smuls avem surpriza să găsim o rădăcină lungă, ce a fost înfiptă în mâl şi prin care s-a hrănit, adunând şi sintetizând toate depunerile de putregaiuri de pe fundul apei. Cu toate acestea, la suprafaţă, nufărul este curat şi frumos. După ce-i smuls se ofileşte şi moare. Port nufărul în suflet, în cântecul şi costumul popular, pe ilic, pe traistă… Nufărul este un simbol folcloric, în universul acesta al Dobrogei este un motiv folcloric frecvent.
Sonia Enache te numeşte „nufărul Dobrogei”. Admiţi că ţi se potriveşte?
E frumos cum mi-a spus! Eu, însă, văd nufărul ca pe un pilon de bază, după care însumi m-am orientat, şi un motiv fundamental al folclorului dobrogean.
Dovadă că are şi prezentatoarea tv. nu o generoasă, ci dreaptă apreciere este faptul că povestirea vieţii tale relevă întrucâtva pătrunzătoarea francheţe a florii de nufăr, îndelung iscoditoare a fundului apei, în căutarea hranei. Această odisee începe cu liceul. Înainte e copilăria căreia nu trebuie decât să îi închini poeme. Începe, odată cu liceul, ca vârsta însăşi să devină mentor sever?
Poate, în primul an de liceu, dacă nu cumva mai înainte. Dar vârsta nu are niciodată rangul de instanţă faţă de joaca şi greşeala fără de vină din copilărie. Vârstele sunt praguri de viaţă, nu o privire punitivă a uneia spre cealaltă.
Ce liceu ai făcut?
Liceul cu profil uman, de la Câmpina. Anii de liceu sunt ai vârstei cu harul ei, cu principii rebele dar şi înduplecări romantice, cu exaltări în povestiri, cu vârfuri în ego, animatoare de conversaţii. Dar pe mine anii de liceu nu m-au iniţiat într-o bărbăţie ardentă, ci au constituit mai curând aprofundarea cu dragostea nutrită de cărţi, în învăţătură şi acumulări din citit.
Ce ai urmat după liceu?
Facultatea de Filologie, la Universitatea din Bucureşti, în anul 1988. S-a intrat prin concurs de admitere, cu doisprezece pe un loc. Se învăţa carte pe atunci. Am avut ca profesori coloşi, titani ai culturii româneşti, academicieni. Ne dădeam la o parte când treceau pe culoare. Ei aveau în spate sute de cărţi, dicţionare, articole. Mi-au îmbogăţit anii facultăţii, mi-au pregătit cariera de profesor (la douăzeci şi doi de ani eram deja profesor în comuna Aluniş din judeţul Prahova). Din seria mea eram cinci băieţi la filologie, secţia de limbi străine – am absolvit facultatea de limbi romanice, cu specialitatea limbă şi literatură franceză-limbă şi literatură română. Am terminat cu medie mare, ca şef de promoţie.
Ochii profesorilor din facultate te mai privesc şi acum, te urmăresc, te întreabă, îţi vorbesc?
Da, din toate unghiurile! Zoe Dumitrescu Buşulenga, Alexandru Graur, Emilia Comişel… pot enumera mulţi profesori cărora le datorez mai mult decât aş putea-o spune!
Ce amintiri ai despre Emilia Comişel?
În anul doi am întâlnit-o. În programa universitară era cuprins folclorul literar – folclorul era un segment al disciplinei limba şi literatura română. Spre exemplu, se studia structura basmului cult, structura basmului popular… M-a fascinat bogăţia şi diversitatea culturii tradiţionale. În anul trei aveam o altă disciplină ce se numea folclor muzical, dar era un curs facultativ. Aici am întâlnit-o pe geniala Emilia Comişel, profesor, mamă, cercetător, etnomuzicolog… deja mă năpădesc noţiunile. Am adorat-o, am divinizat-o, nutresc şi acum o tulburătoare dragoste pentru ea, o vie în imaginaţia mea, amintire a ei. Avea o structură umanistică ce se transmitea. Trecea printre rânduri şi ne mângâia pe creştet. Se imprima această mângâiere la nivel afectiv şi inducea o predispoziţie spre apropiere şi familiaritate. Răzbat până azi în mintea mea aceste mângâieri, ca atingerea mâinilor mamei, reaud glasul ei, ca ecoul vorbelor mamei.
În ce a constat şi cum ai fructificat ştiinţa ce ţi s-a dăruit nemijlocit, cuprinzând în ea experienţa, ardoarea şi harul etnomuzicologului Emilia Comişel?
În vara anului 1970 Emilia Comişel făcea cercetări în Dobrogea, continuându-le pe cele ale unui alt colos al folcloristicii româneşti, Constantin Brăiloiu, care îi fusese profesor şi căruia doamna Emilia Comişel i-a rămas un discipol până ce a trecut în pulberea de stele. Noi, grupa ei de studenţi, împreună cu cercetători de la Institutul de Etnologie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi cu profesori şi cadre de la Institutul de Dialectologie am făcut deplasări în nordul Dobrogei, în judeţul Tulcea. Cu nişte magnetofoane care cântăreau vreo unsprezece kilograme (Tesla B1, cu benzi de celuloid) am colindat cu sacul în spate aşezările dobrogene, nesimţind nicio povară pentru că era elanul tinereţii, dorinţa de a cunoaşte şi mai cu seamă dragostea pentru tradiţie. Colindând prin satele Dobrogei am experimentat cum să culegem folclor, cum să scoatem de la interlocutor ceea ce are de transmis, fără a se emoţiona şi fără a ieşi din autentic.
Copiii sunt cei care nu lasă părinţii să se desprindă de propria copilărie. Sunt copiii tăi o superfortăreaţă în faţa abaterii în monotonie, te avântă dacă simţi uneori frângându-se brusc un elan?
Am doi copii, o fată şi un băiat care mi-au urmat în meserie – amândoi sunt profesori de limbi străine: Ana-Maria şi Ştefan Alexandru. Sunt şi bunic, având un nepot de doisprezece ani. Nimeni nu deţine secretul absolut al ieşirii din gravitatea unor astfel de stări, dar copiii îţi ridică de pe suflet multe pedepse ale vieţii.
Ai avut şi o carieră militară. Nu numai că nu e ştiută, dar atunci când e aflată nu e crezută…
De ce?! Este o faţadă a firii mele, nevăzută? Nu! Eu am făcut armată la Bacău. Dar am urmat şi o şcoală de ofiţeri în rezervă, de unde am ieşit cu gradul de sublocotenent. Ceva mai târziu, când deja eram ofiţer în Ministerul de Interne, în vara anului 1988 am fost încadrat prin concurs, la acest minister. Atunci era nevoie de profesori cunoscători de limbi străine, foarte buni cunoscători, dar în acelaşi timp foarte mari personalităţi, în măsură de a stăpâni colectivităţi de adulţi, care la rândul lor erau şi ei pregătiţi pe un anume domeniu. Era vorba de a se preda o limbă străină într-un domeniu special, cu o terminologie specială, celor ce se pregăteau pentru domenii deosebite. Se înfiinţase, prin Ministerul de Interne, prima catedră de învăţare a limbilor străine, la Centrul Naţional pentru formarea personalului din minister. Examenul a fost greu. Trebuia să fii deplin sănătos fizic şi mental, să nu ai probleme legate de condamnare în familie şi cu atât mai puţin, tu personal (nu puteai fi ofiţer cu astfel de recomandări în ceea ce te priveşte, sau să fii provenit dintr-o familie de infractori). Am dat examen cu o comisie de la Universitate, dar şi de la Interpol, fiind verificat dacă ştiu terminologie legată de domeniul militar.
Te onorează această carieră militară?
Fireşte! Pe oricine ar trebui să îl onoreze. Eu mi-am servit cu cinste, onoare şi demnitate ţara, pot privi pe oricine în ochi. Profesia militară m-a făcut să mă simt mândru că sunt român. Am condus delegaţii în afara ţării, înainte şi după 1989, ca şef de delegaţie dar şi ca translator. Această carieră mi-a dat sentimentul de român cu demnitate şi onoare. Am o medalie primită de la Ministerul francez care m-a felicitat pentru modul exemplar în care am făcut translaţie, cum am realizat traducerea între delegaţiile română şi franceză. Trebuie să fii spontan ca să realizezi fidel şi eficient această activitate, trebuie să traduci la persoana întâi. Traducerea nu se face prelucrând, informaţia pe care o traduci trebuie să fie exactă şi ştiinţifică, în egală măsură, fără deturnarea sensului. Am învăţat aceasta în timp. În activitatea de translaţie trebuie să fii obiectiv, să laşi la o parte orice umbră a subiectivismului, să nu exprimi ceea ce crezi tu că s-a spus. Uneori, fraza pe care o transmiţi este esenţială, este fundamentală la încheierea unui act oficial, cum ar fi spre exemplu, un contract de colaborare. Este la mijloc prestigiul ţării.
Ce poţi transmite în legătură cu învelişul de scepticism, cu umbrele peste românismul nostru tradiţional, cu precaritatea demnităţii românilor, a patriotismului alunecat în desuet?
Transmit aceasta: Stimaţi compatrioţi, să vă purtaţi cu cinste şi drag emblema de român. Suntem un popor talentat, suntem un popor demn, suntem un popor ce merităm tot respectul celorlalţi, suntem un popor cultivat!
Cum ai creiona propriul chip, într-o cuprindere definitorie?
Verbul care mă caracterizează este „flacără curată” – există şi flacără nocivă, care arde.
De când te preocupă folclorul?
Am făcut folclor de când mă ştiu, de când, ca profesor am condus formaţii artistice. În anii de studenţie am făcut şi teatru, la Teatrul Studenţilor din Bucureşti. Am absolvit şi Şcoala populară de artă, tot din capitală, la clasa regizorului Alexandru Tocilescu. Am învăţat disciplina minţii, a trupului, a mişcării. Am urmat o şcoală a spiritului în care am învăţat cum să intru în pielea personajului.
Ce este succesul?
Succesul e o permanentă luptă cu viaţa. Omul în viaţă intră într-o luptă plină de meandre, de capcane, dar când iese învingător, acesta-i un succes. Viaţa te poate îngenunchia, important este să te ridici frumos, cu demnitate, eventual te scuturi de răul de pe tine, de colbul în care ai căzut şi pleci mai departe. Succesul e o imensă cruce ce trebuie dusă până la capăt, curat şi frumos.
În profesia didactică ai avut succese?
Da. Am trecut prin toate stadiile, ca profesor, de la cel de şcoală primară, până la cel universitar, am dobândit toate gradele didactice pe disciplina limba şi literatura română şi un doctorat pe franceză, cu terminologie de specialitate.
În cariera militară, până la ce grad ai urcat?
De colonel.
Ce îţi frânge cel mai mult sufletul?
Sunt lucruri ce m-au făcut să simt că mă ucid, uneori. Mă rănesc, mă ucid aproape, minciunile. Pervertirea, minciuna spusă cu-n anume scop al mistificării unui adevăr, al inducerii în eroare este ucigaşă, este cancer spiritual. Minciuna este un cancer ce nu mai are cale de întoarcere, greu de vindecat şi uneori imposibil.
Ai sosit în muzica folclorică românească venind din mediul academic, întrucâtva târziu. De ce? Nu ai găsit mai devreme calea ori nu ai fost pregătit pentru grandoarea spectacolului muzicii mari?
Niciodată nu am trecut Dunărea, am cântat numai ceea ce oamenii din grindul imens dintre Dunăre şi Marea Neagră au zămislit în folclor ceea ce au simţit de-a lungul istoriei. Venirea mea pe drumul consacrării în muzica folclorică, la un nivel corespunzător, a fost poate târzie, într-un moment în care mulţi interpreţi îşi încheie cariera, nu o încep. În 1970 am obţinut premiul al doilea la Festivalul naţional al studenţilor din Bucureşti, după care m-am dedicat exclusiv carierei de profesor, iar mai târziu, celei militare. Cântam, e adevărat, acasă, le cântam copiilor. Abia mai târziu, când sufletul meu s-a aşezat, în 2003, am făcut primele înregistrări cu orchestra profesionistă de la Radio, apoi am început să apar la televiziune. Am considerat că e păcat ca atâtea frumuseţi purtate în suflet să nu ajungă şi la alţii. Am aproape partuzeci de piese ce-nseamnă doine, colinde, cântece de leagăn… Unele sunt culese, altele compuse. Cântăreţii trebuie să preia şi să ducă mai departe creaţia folclorică, dar arta evoluează şi în măsura în care este îmbogăţită de creator.
Are viaţa ta un miez de poveste?
În lumea concretă, crud de concretă, în care ne sufocă dările, suntem agresaţi la suflet. Simţim nevoia de a intra într-o poveste, de a trăi o poveste.Există nevoia de poveste în noi toţi. Cu ea, noi ne îmbogăţim viaţa şi o dezvoltăm.
Există şi o poveste a succesului? Succesul priveşte măreţia, sau părţile din care se compune măreţia?
Trebuie să ne bucurăm şi de succesele mici ce sunt bucurii mici subsumate celei mari, sau chiar, în sine, un succes mic e o bucurie mare. Trebuie să te bucuri de faptul că eşti sănătos mâine, că eşti în viaţă mâine, că ajungi de la Crăciun la Paşte şi de la Paşte la Crăciun…
Ce porţi în traista care este un accesoriu al costumului tău popular?
În traistă îmi port în primul rând dorurile mele, bucuriile mele, necazurile! Îmi port cântecele, tot ce e curat şi frumos. De fiecare dată am în traistă scoici de diferite mărimi. Îmi aduc la ureche vuietul mării şi îmi amintesc de mare.
Cânţi într-un anume fel dragostea dobrogeană. E altfel ea, faţă de cea moldovenească, ardelenească, oltenească…? Este o premisă a ajungerii la suflet a cântecului popular înţelegerea particulară a formelor de exprimare a trăirilor dragostei, când ea e universală?
Dragostea din muzica dobrogeană este una mult mai adâncă, mai timbrată, mai curată, mai profundă! În alte zone, cum ar fi în Teleorman, de pildă, dragostea se cântă „în draci”, tumultos, cu mult patos. Dar în Dobrogea linia melodică parcă e undată ca marea liniștită la înserare când încep să o arginteze luna și stelele, când dorurile se aprind odată cu ele și se întorc din larg pescarii…!
Aurel V. ZGHERAN
GALERIE FOTO:
„Cântecul – o poartă deschisă mereu spre lumină!” (Șt. V.);
„Omule, pomule!…/ Unde-ţi zboară gândurile (Șt. V.)
Aurel V. Zgheran cu Ştefan Vlad, Bucureşti, Hanul lui Manuc, 2013 și în metrou, anul 2015;
„Dintre sălcii şi răchite,/ Se-aud cântece doinite !…” (Șt. V.);
„Câte amintiri aduni,/ Casă dintre meri şi pruni!…” (Șt. V.)
„Am trăit aici odată…/ C-o măicuță și c-un tată!…/ Constantin cu-a lui Marie…/ Mi-au lăsat doruri o mie!… / Unde ești copilărie?/ Tot ce-a fost, n-o să mai fie!…” (Șt. V.);
„Aici a rămas o parte din tinerețea mea entuziastă și încărcată de idealuri!…” (Șt. V.);
Ştefan Vlad în vizită la Şcoala Gimnazială din Aluniş, unde a activat ca profesor, cu repartiţie guvernamentală, după absolvirea facultăţii de filologie, la care a fost admis în urma unui examen cu doisprezece candidaţi pe un loc – era vremea unei selecţii riguroase pe urma examenelor;
„Ana-Maria – primul meu copil și una din rădăcinile sufletului meu!…” (Șt. V.);
„Mi-a «furat» nu numai chipul ci şi meseria domnul profesor Ştefan Alexandru Laurenţiu!… cel de al doilea copil al meu și mâna dreaptă a sufletului meu!…”;
Părinte şi chiar profesor al propriilor copii, Ştefan Vlad le-a pietruit aleea vieţii cu dalele propriei pilde a pasiunii uniforme cu studiul şi seriozitatea, ei împlinindu-se în acelaşi domeniu profesional: filologia.