THEO MARTON: AM O PROBLEMĂ ÎN A MĂ VEDEA PE ECRAN
Cu actorul Theo Marton ne întâlnim în cinematografe, din 19 octombrie, în filmul „Secretul fericirii”. Până atunci, l-am rugat să ne povestească despre colaborarea cu Vlad Zamfirescu, despre cum se vede Bucureștiul cultural de la Târgu-Mureș și despre cum este să te vezi pe marile ecrane.
– Istoria ta profesională se leagă de Teatrul Național din Târgu-Mureș. Cum se vede lumea culturală din Capitală, de la Târgu-Mureș? Cum apreciezi colaborarea culturală dintre cele două orașe?
Cea mai mare parte a activității mele profesionale se leagă, într-adevăr, de Teatrul Național din Târgu-Mureș, dar și de Teatru 74. Aici m-am format ca actor. Spectacolele de la 74 au toate caracteristicile spectacolelor independente, inclusiv mobilitatea, și în acest sens organizăm destul de des turnee sau plecam în festivalurile de teatru din țară. O colaborare mai strânsă am avut și cu Teatrul Act din București, cele două semănând destul de mult.
– Implicarea ta în universul teatral cuprinde mai multe valențe: ești actor, regizor, fondator de asociații culturale. În care ipostază te regăsești cel mai mult?
Cred că în cea de actor. Regia a fost până de curând un hobby sau un fel de a provoca experiențe la care nu aveam acces într-un anumit moment. În ceea ce privește munca administrativă, s-a născut mai mult dintr-o nevoie decât din convingere. În 2003, alături de câțiva colegi și prieteni foarte buni – mă refer aici la Nicu Mihoc și Laurențiu Blaga -, am fondat ACM Teatru 74, din dorința de a schimba câte ceva. La acea dată, Teatrul Național Târgu-Mureș era într-un con de umbră, iar din interior nu se putea schimba prea mult. Așa că am decis că e mai sănătos să lupți pentru o idee, decât împotriva unei sistem întreg.
– Ai avut prima experiență cu cinematografia, ca actor, în 2004. Cum se vede Theo Marton pe marile ecrane?
Ca mai toți actorii, am o problemă în a mă vedea pe ecran, dar asta s-a mai diminuat în timp. În rest, după finalizarea unui proiect, mă evaluez prin ochii câtorva colegi în a căror opinie am încredere. La film e mai greu, dar ajută să asiști la câteva festivaluri sau proiecții publice a unei pelicule. Reacțiile vorbesc, de cele mai multe ori, de la sine.
– În octombrie 2018 revii în cinematografe cu filmul „Secretul fericirii”, regizat de Vlad Zamfirescu. Ce așteptări ai de la acest proiect?
E un proiect la care am muncit mult cu toții. Îmi doresc ca povestea să ajungă la oameni. Nu am visat vreodată să ajung un actor cunoscut. Aici mint un pic, poate pe vremea studenției, dar în fine, mi-am dorit mai degrabă să fiu un actor bun.
– Cum te-ai întâlnit cu Vlad Zamfirescu pentru acest proiect? Vă leagă și o prietenie?
Dacă memoria nu mă înșală, ne-am cunoscut în urma unor turnee, iar mai târziu am jucat împreuna în „Iluzii”, în regiza lui Cristi Juncu, la Teatrul Act. Am descoperit că modul de a gândi și de a face teatru seamănă, iar ulterior că avem și suficiente valori comune, și asta cred că ne-a apropiat destul de repede.
– Experiența ta de regizor te-a ajutat să construiești și personajul din „Secretul Fericirii”? Poate regizorul Theo Marton să… stea cuminte atunci când are treabă actorul Theo Marton?
Sunt două meserii diferite. În cea de actor trebuie să accepți că rolul tău este parte dintr-o poveste sau viziune. Rolul tău este doar să simți, să crezi, să vezi. Fără asta nu are sens să pleci la drum.
– Ce îți place cel mai mult la personajul pe care îl interpretezi?
N-aș putea să spun.
– Ce i-ai spune personajului tău dacă l-ai întâlni în viața reală?
Să nu conducă după o noapte lungă petrecută cu prietenii.
– Cum descrii colaborarea cu actorii-colegi din distribuție?
Dacă am rezistat mai bine de două luni și jumătate unii în sufletul celorlalți fără să ne fi omorât, cred că e de bine.
– Scena preferată din film?
Sunt mai multe, dar dacă trebuie să aleg doar una singură ar fi cea de final.
– De câte ori ai văzut filmul?
Cred că de cinci ori.
– Ce le transmiți celor care vor fi în sală, la premieră?
Să vină cu partenerul / partenera și prietenii cei mai buni 🙂
Eveline PĂUNA
foto: Adi Bulboacă, Cristofor Lăzărescu