Un scenariu posibil: consolidarea democratiei neliberale (II)
In acest moment, este evident ca cei 2.500.000 de contestatari (PNL+USR+PMP) ai politicilor PSD-ALDE-UDMR nu sunt suficienti pentru a-i contracara nici macar pe cei peste 3.200.000 de votanti ai clanului social-democrat, votanti care se exprima politic impotriva democratiei liberale, fie din lipsa de informare, fie din principiu si obisnuinta, fie, vai, din lentoare anxioasa tributara psihologiei asistentialiste a romanilor. Cei 3.200.000 (la care se adauga inca aproape un milion de la ALDE si UDMR!) de votanti vad, asadar, in paradigma PSD intruparea unei promisiuni mesianice, care sa aduca mult ravnita prosperitate economica si schimbare „in bine”, lucru care este independent – in viziunea acestui tip de electorat – de forma de guvernare.
Sistemului politic pluralist si democratia liberala par efectiv irelavante, inutile si, deci, nefrecventabile din punctul de vedere al electoratului PSD. Discursul public referitor la valorile si binefacerile democratiei devine absolut inutil pentru un grup socio-politic insensibil la asemenea argumente. Pentru acest conglomerat format din nostalgici, profitori, continuatori si reformatori ai sistemului securisto-comunist autohton, democratia se rezuma doar la momentul alegerilor, in cel mai fericit caz. Un moment, care capata valoare numai ca parghie validanta a nostalgiei, profitului, continuitatii si transformarii realitatii vechiului regim. Democratia devine, astfel, un simplu pretext, o promisiune prafuita si niciodata respectata, o diversiune indigesta de la sensul ocrotitor al existentei statului paternalist. Statul, care face, care da, care intervine, care asista, care impune, care domina. Un Stat al servitutilor oculte, informale si discretionare, nicidecum unul al prevalentei legii, al transparentei institutionale si al respectului fata de cetatean.
In acest context, Stanga comunistoida a reusit sa preia, sa rafineze, sa adapteze si, apoi, sa consolideze indiferenta fata de institutiile democratice, prin atacul permanent asupra sensului si scopului real al acestora. O metoda pe care am putea sa o rezumam astfel: demonetizare prin caricaturizare. Gratie majoritatilor obtinute la urne, partide de autor au produs Guverne marioneta, Parlamente castrate, Justitii incoerente si anxioase, mineriade cu iz de razboi civil. Pe acest fundal si in eivdenta absenta a unui exercitiu politic coagulant social si institutional, a unei vointe politice democratice, a respectului fata de interesele cetateanului, din perspectiva drepturilor si obligatiilor sale, s-a creat in mod paradoxal un real vid de putere. Caci, pe masura ce puterea politica a „doctrinei furtului generalizat-organizat” s-a consolidat si s-a legitimat transpartinic – devenind astfel singura doctrina cu adevarat incitanta si motivanta pentru politicianul autohton -, institutiile democratice s-au demantelat, firesc, s-au atrofiat si au iesit, practic, din prim planul dinamicii statului, ele nefiind compatibile, prin definitie, cu noua paradigma. Ele au inceput sa fie obediente fata de sau arestate de ciracii noii si mocirloasei realitati romanesti, in timp ce in locul lor s-au insinuat subteran grupuri de forta din interiorul SRI, SIE, DNA, Ministerului Public, Serviciilor Secrete ale Armatei, SPP chiar. Iar atunci cand unele persoane au incercat si incearca sa contingenteze aceste grupuri in limitele legii sau chiar sa le desfiinteze, reactia acestora a devenit violenta. O violenta care, spre exemplu, se consuma atroce, de cativa ani buni, pe teatrul de razboi numit DNA.
(continuarea, in articolul urmator)