Unirea Basarabiei cu România, un veac de zbucium
La 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea cu România. Proclamația Sfatului Țării stipula: „Republica Democrată Moldovenească Basarabia, în hotarele ei dintre Prut și Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”.
Vechi pământ românesc, ținutul dintre Prut și Nistru a aparținut Moldovei încă de la formarea ei ca stat independent la mijlocul secolului al XIV-lea. În toată evoluția lor social-istorică, basarabenii s-au identificat ca români moldoveni, iar marii domni ai Moldovei, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș sau Ioan Vodă cel Cumplit, au apărat aceste pământuri împotriva tătarilor, turcilor, polonezilor sau altor neamuri care au vrut să le cucerească.
Până în 1812, pentru această provincie nu era folosită denumirea de Basarabia. Vechea Moldovă cuprindea următoarele regiuni: Moldova superioară, Moldova inferioară și Basarabia propriu-zisă, care cuprindea ținuturile Cetatea Albă, Ismail și Chilia. Rușii au extins denumirea de Basarabia asupra întregii provincii pe care au anexat-o în 1812.
Teritoriul Basarabiei a împărtășit soarta Moldovei din cele mai vechi timpuri. Începând cu secolul al III-lea populația provinciei romane, care a rămas pe loc în urma invaziilor barbare, a trebuit să suporte infiltrarea elementelor străine, în special a slavilor. După acest moment, în sânul populației daco-romane a avut loc un proces de organizare politică în state mici.
Unirea acestor state mici, cnezate, în organisme politico-militare mai importante, voievodate, s-a încheiat în secolul al XIV-lea prin întemeierea Moldovei. Astfel, încă înainte de 1400, teritoriul Basarabiei actuale a făcut parte din Moldova. Către sfârșitul secolului al XIV-lea, Nistrul a devenit frontieră apărată și organizată a Moldovei. Procesul de organizare a Moldovei a continuat grație unor lupte duse, în primul rând, împotriva rămășițelor hoardelor tătare.
După epoca lui Alexandru cel Bun (1400-1432), asupra Basarabiei, și, mai cu seamă, asupra cetăților de la Marea Neagră și de la Dunăre, a început să planeze pericolul expansiunii turcești. Pe de altă parte, Polonia încerca din răsputeri să-și extindă dominația asupra regiunii de nord a Moldovei. În 1484 turcii cuceresc Cetatea Albă și Chilia transformând regiunile înconjurătoare în sangeac (subdiviziune administrativă otomană a unei provincii). Astfel, intră sub dominația turcească Basarabia meridională denumită Bugeac. În 1538, sultanul Soliman a extins dominația turcă, ocupând Tighina și împrejurările acesteia, cetatea fiind înlocuită cu o puternică fortăreață. Pierderea acestor cetăți a făcut ca luptele să fie continuate de către domnitorii Alexandru Cornea (1540-1541), Ioan Despot (1561-1563), Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574), voievodul Aron tiranul (1591-1592; 1592-1595) având drept scop recâștigarea teritoriilor cucerite de turci.
O altă pierdere teritorială suferită de Moldova a fost cetatea Hotin, care până spre a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a rămas aproape constant sub protecția Moldovei, chiar dacă pentru perioade scurte de timp, fie pașnic, fie pe calea armelor, s-a aflat sub dominația polonezilor. În urma războaielor polono-turce de la sfârșitul secolului al XVII-lea, în 1713, Hotinul intră sub dominație turcească.
Secolul al XVIII-lea a adus, însă, noi schimbări în viața politică a Principatelor Române, Imperiul otoman intrând în declin.
Amenințarea rusească apare pentru prima oară în Moldova, în 1711, în calitate de aliați ai lui Dimitrie Cantemir (1710-1711), când, la 13 aprilie 1711, a fost încheiat primul tratat de alianță între un principe român și un țar rus. Prin tratat se recunoșteau frontierele de stat ale Moldovei. Expediția lui Petru cel Mare (1682-1725) împotriva turcilor se încheie printr-o înfrângere pe Prut și prin expatrierea lui Dimitrie Cantemir și a unui important număr de soldați și demnitari moldoveni.
Moldovenii, care la început văzuseră în ruși salvatorii ce urmau să-i scape de tutela turcească, au început să înțeleagă scopurile de acaparare ale celor care se prezentau drept aliați în cursul războaielor ruso-turce din anii 1736-1739, 1768-1774 și 1788-1791. În 1792, prin Pacea de la Iași, frontiera rusească a fost mutată pe Nistru, astfel Moldova a intrat în contact direct cu Rusia.
Ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Române de armatele ruse s-a încheiat prin pacea de la București semnată la 16 mai 1812, prin care Turcia a cedat rușilor teritoriul dintre Prut și Nistru, fiind anexat de Rusia sub denumirea de Basarabia. Tratatele existente între Moldova și Turcia, care garantau integritatea și deplina autonomie a Moldovei, au fost astfel încălcate.
În urma anexării de către Imperiul Rus, populația Basarabiei a început să manifeste o nemulțumire profundă. Pentru dezamorsarea situației, guvernul rus a solicitat sprijinul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni care, printr-o circulară trimisă membrilor clerului în 1812, i-a rugat pe aceștia să convingă populația că nimic nu se va schimba în Moldova situată între Nistru și Prut, că „înalta compasiune imperială vă va îndreptăți să fiți guvernați de ai voștri și în propria voastră limbă”.
Într-adevăr, împăratul Alexandru I (1801-1825), care se afla încă sub influența ideilor liberale de la finele secolului al XVIII-lea, a acordat, în aparență, la început (2 august 1812) o autonomie redusă Basarabiei: un guvernator moldovean, utilizarea limbii moldovenești în instituții și respectarea vechilor legi moldovenești.
Plângerile românilor s-au înmulțit, însă, fiind adresate mai multe petiții guvernului rus, prin aceste acțiuni protestând energic împotriva Imperiului Rus și împotriva anexării. O rezolvare a fost găsită prin apariția, în 1818, a Regulamentului Statutului Basarabiei, un proiect de autonomie mai mult fictivă decât reală, în virtutea căruia Basarabia era guvernată de un Consiliul superior, alcătuit în parte din elemente locale alese și în parte din funcționari numiți. Punctul esențial al acestui regulament era recunoașterea limbii moldovenești ca limbă oficială alături de rusă și folosirea ei exclusiv în procesele civile. La numai doi ani de la promulgarea statutului, guvernul rus a început să neglijeze acest proiect de autonomie și să înlocuiască legile moldovenești cu legile rusești.
La 29 februarie 1828, guvernul rus a anulat printr-un nou regulament aproape toate particularitățile administrative ce fuseseră acordate Basarabiei. Legile rusești au fost extinse în această provincie și, puțin câte puțin, fosta Moldovă dintre Prut și Nistru, se transformă în gubernie rusească, administrată de guvernatori ruși și invadată de funcționari aduși din centrul Rusiei. Limba română a fost scoasă din administrație, principalele instituții lovite fiind școala și biserica. Basarabia n-a recunoscut niciodată actul de nedreptate comis în 1812.
În urma Războiului Crimeii (1853-1856), încheiat prin Congresul de Pace de la Paris din 1856, Imperiul Rus, învins de coaliția Marea Britanie, Franța, Turcia, Sardinia, a retrocedat Moldovei, cele trei județe de la gurile Dunării — Ismail, Bolgrad și Cahul. Însă acestea vor fi încorporate din nou Imperiului Rus, în urma Congresului de pace de la Berlin din 1878, care punea capăt Războiului ruso-româno-turc din 1877. Pacea de la San Stefano consfințea independența de stat a României proclamată la București, la 10 mai 1877.
Revoluția din 1905-1906, trezește energia națională a moldovenilor, îmbrăcând, mai ales, un caracter național. În provincie s-au constituit trei grupări naționaliste: cea a boierilor moldoveni conduși de P. Dicescu și care formează partidul moldovenesc moderat, grupul radical al studenților și un altul, al intelectualilor.
Rezistența românilor basarabeni în fața cotropitorilor, dorința lor de libertate, precum și speranța în unirea cu România l-au determinat pe fostul ministru de război rus, generalul Kuropatkin, să scrie în 1910: „Poporul român din Basarabia, anexat acum o sută de ani (1812 — n.n.), trăiește încă și astăzi separat, ca și când ar fi în afara populației ruse. În viitor, fie pe cale pașnică, fie în urma unui război, unitatea poporului român este inevitabilă”.
Declanșarea revoluției ruse, în februarie 1917, a însemnat și începutul prăbușirii țarismului. În acest context, provinciile anexate de ruși cu forța tind să devină autonome, pentru ca mai apoi să se separe cu totul de puterea rusească.
Astfel, la Chișinău, la sfârșitul lunii martie 1917, a fost înființat Partidul Național Moldovenesc condus de Vasile Stroescu, care avea ca obiectiv „crearea unei diete provinciale numită Sfatul Țării” și își propunea să lupte pentru „dobândirea drepturilor cetățenești și naționale pentru românii din Basarabia și de dincolo de Nistru”. În toată Basarabia au avut loc adunări și manifestații populare, congrese ale cadrelor didactice, preoților, cooperativelor sătești etc., în care se cerea emanciparea politică și culturală a Basarabiei.
La 20-27 octombrie, a avut loc, la Chișinău, Congresul militar al moldovenilor, la care au participat aproximativ 500 de delegați reprezentând aproximativ 250.000 de soldați aflați pe toate fronturile și în toate armatele rusești. Congresul a proclamat, la 24 octombrie, autonomia provincială și politică a Basarabiei, crearea Sfatului Țării, în care vor intra 150 de deputați (105 moldoveni și 45 de reprezentanți ai minorităților din Basarabia).
La 21 noiembrie 1917 a avut loc solemnitatea deschiderii Sfatului Țării. Până la votarea unei constituții, Sfatul Țării a pus în aplicare un „proiect de organizare a Basarabiei”, în care întreaga putere legislativă și executivă revine Sfatului Țării. La 2 decembrie 1917, Sfatul Țării a luat hotărârea prin care Basarabia se proclama Republica Democratică Moldovenească.
La sfârșitul anului 1917, situația internă din Basarabia era critică. Propaganda revoluționară în problema agrară, proclamația guvernului bolșevic, care declara că terenurile trec în mâinile poporului, i-a împins pe soldații ruși ce invadaseră satele moldovenești la devastări, care au îmbrăcat forme extreme: crime, distrugeri materiale.
Unitățile militare moldovenești aflate la dispoziția Sfatului Țării s-au dovedit a fi ineficiente pentru a asigura ordinea, fapt pentru care, în decembrie 1917, Consiliul Directorilor și unele organizații militare au cerut guvernului român să trimită ajutor militar.
Guvernul de la Iași, după lungi dezbateri, a hotărât să răspundă afirmativ cererii venite de peste Prut, și la 10 ianuarie 1918, o divizie română, sub comanda generalului Ernest Broșteanu a trecut Prutul, dislocându-și unitățile pe întreg teritoriul Moldovei între Prut și Nistru. Armata română a fost primită cu entuziasm, fiind la dispoziția guvernului republicii, fără a se amesteca în afacerile interne.
La 24 ianuarie 1918, după numeroase discuții, Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Moldovenești. Chiar în ziua proclamării independenței Basarabiei, ziarul „România Nouă”, care apărea la Chișinău, a publicat un articol ce pleda pentru „unirea politică a tuturor românilor într-o Românie nouă, a întregului neam”.
În urma pretențiilor teritoriale ridicate de Ucraina, basarabenii au intensificat eforturile de unire cu România prin „moțiuni de unire votate de diferite județe” (Soroca, Bălți).
La 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat unirea cu România. Pentru unirea cu România au votat favorabil 86 de deputați, 3 împotrivă, 36 s-au abținut, iar 13 deputați au lipsit. Proclamația Sfatului Țării stipula: „Republica Democrată Moldovenească Basarabia, în hotarele ei dintre Prut și Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”.
Prim-ministrul Alexandru Marghiloman declara: „În numele poporului român…cu mândrie iau act de declarația Domniilor voastre pentru unire și declar că Basarabia este de acum unită pe vecie cu România, unită și nedespărțită…Am luat act de declarația dumneavoastră și în numele guvernului român declar că o primesc”.
Regele Ferdinand a transmit un mesaj telegrafiat: „Un vis frumos s?a înfăptuit. Din suflet mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restriște, ca o mângâiere, să văd — după o sută de ani — pe frații noștri basarabeni revenind la Patria Mamă”.
La 9/22 aprilie 1918 regele Ferdinand a semnat Decretul regal nr. 842 de promulgare a Unirii Basarabiei cu România.
La 28 octombrie 1920 a fost semnat, la Paris, de reprezentanții Marii Britanii, Franței, Italiei, Japoniei, pe de o parte și ai României, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoștea suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră.
Parlamentul român, Senatul la 3 aprilie 1922 și Adunarea Deputaților la 7 aprilie 1922, a votat textul tratatului, care a fost promulgat la 13 aprilie 1922.
Câțiva ani mai târziu, la 9 iunie 1934, la Geneva, Nicolae Titulescu, ministru de externe al României și Maksim Maksimovici Litvinov, comisar al poporului pentru afaceri externe al URSS, au semnat un document prin care cele două guverne își garantau „mutual plinul și întregul respect al suveranității fiecăruia din statele noastre și abținerea de la orice imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne și în dezvoltarea fiecăruia din ele și în special a oricărei agitațiuni, propagandă și oricărui fel de intervențiuni sau de sprijin al acestora”. Cele două guverne se obligau, de asemenea, de „a nu crea, nici de a susține, nici de a autoriza șederea pe teritoriul lor a organizațiilor care și-ar propune ca scop lupta armată contra celuilalt stat, sau atentate prin forță la regimul lui politic ori social”.
Sursa: AGERPRES