Ziaristul Radu Volbură
Radu Volbură – Max Goldemberg pe numele său real – s-a născut în anul 1900 la Galați.
S-a căsătorit cu Adelina/ Delcica Steinberg, de profesie casnică, născută în 1906, împreună cu care a avut un fiu, Maurel/ Morel, născut și el la Galați, la 8 martie 1930.
Cu un an înainte înființase ziarul și tipografia „Ecoul”, ale căror proprietar și director a fost. Ca prim redactor îl avea pe Teodor Costin, un ziarist de mare valoare (tatăl lui Sebastian Costin, poet, prozator, cronicar dramatic şi traducător, bibliotecar, metodist la Casa Creaţiei Populare din Galați şi secretar literar la Teatrul Dramatic, 1963-1968; în 1973 a emigrat în Israel, unde a activat în presa de limbă română; a decedat la Tel Aviv la 30 nov. 1997 și după moartea lui Centrul Cultural din Ierusalim oferă annual un premiul „Sebastian Costin” celor mai bune scrieri în limba română din Israel).
În Galați, ziaristul Radu Volbură a locuit pe strada Hagi Stoian la nr.6, iar redacția ziarului și tipografia le avea pe strada Speranței/ Colonel Boyle, la parterul Palatului Foresta.
După război redacția, administrația și atelierele funcționau pe strada Domnească nr. 41, la parterul casei Cavaliotti.
După exemplul tatălui, Morel a ajuns și el fotoreporter. Mai târziu s-a calificat ca tehnician dentar. A colaborat cu Electrecord pentru fotografiile coperților. Era cunoscut printre cartofili, după carțile poștale ilusrate semnate M. Volbură. Fiind un bărbat frumos, cu păr ondulat și privire visătoare, avea mare succes la femei. Pe multe le-a fotografiat de-a lungul vremii. Are foarte multe fotografii cu familia, cu prietenii, cu colegii de muncă, cu iubitele sale, în Galați și în diferite alte orașe prin care a colindat. La Galați s-a fotografiat pe vasul „Libertatea”, cu care a și clătorit.
Tot în colecția sa de fotografii ni s-a păstrat chipul tatălui său, ziaristul Radu Volbură, gratulat cu decorațiile pe care le-a primit, desigur pentru fapte remarcabile, ca și chipul mamei, o femeie frumoasă și energică (a trăit până în anul 1996).
Cotidianul „Ecoul” apărea, la Galați, în fiecare zi la orele 5 dimineața și era în concurență cu alte doluă cotidiane, „Vocea Galaților”, a lui Devy Calmanovici și „Acțiunea”, a lui George Mihăilescu. Înainte de cel de al Doilea Război Mondial ziarul „Ecoul” a fuzionat cu ziarul „Acțiunea”, la aceeași adresă.
Împreună cu Lenguceanu a scos o carte de caricaturi intitulată „Siluete gălățene”, unde întâlnim majoritatea figurilor care populau societatea urbei în vremea lui, cu caricaturi și text.
După această carte, în anul 1931 Radu Volbură a întocmit, redactat și tipărit un „Anuar general al orașului Galați și al județului Covurlui 1930-1931”, lucrare amplă care a necesitat o muncă asiduă pentru adunarea de date și informații care să servească instituțiilor și locuitorilor municipiului și județului deopotrivă.
Anuarul este prefațat în trei limbi – română, franceză și germană – de primarul de atunci al Galaților, Christache Theodoru și de președintele Camerei de comerț, Apostol Popa. Ambii aduc elogii autorului „pentru curajul cât și puterea de muncă de a edita un astfel de anuar”.
Christache Theodoru scrie că anuarul „vine să împlinească o latură simțitoare în viața economică a orașului și să puie la dispoziția fiecărui cetățean informațiuni și relațiuni precise…” Apostol Popa scrie că: „Un anuar este oglinda vieței unui oraș, oglindă în care fiecare, uitându-se, se poate vedea”.
Iar autorul se adresa cititorilor săi: „Încredințat că marele public este cel mai sincer, leal și dezinteresat critic,… sper că sentința care mi se va decerna va corespunde cu munca, abnegația și spiritual de jertfă morală și material pe care l-am depus pentru desăvârșirea acestei lucrări…”
Un material interesant, semnat de N.N Panaitescu, profesor și secretar general al Camerei de Comerț Galați, privind „Însemnătatea economică a portului Galați” vine să completeze aceste cuvinte introductive, în care se pledează asiduu pentru reluarea statutului de port franc la Galați, pentru propășirea în viitor a portului care nu demult era de importanță internațională.
Anuarul din anii 1930-31, primul apărut după Primul Război Mondial, are 507 pagini și este cel mai complet tablou al adreselor importante și al activităților desfășurate în orașul și județul de atunci.
În anul 1938 a publicat un al doilea anuar: „Anuarul orașului Galați și al județului Covurlui 1936-1938” întocmit și redactat de RADU VOLBURĂ, directorul ziarului „Ecoul” Galați, cu o prefață de P. Drăgănescu Brateș, Directorul Băncii Naționale Galați, care în prefață declara: „… această lucrare pune imediat la dispoziția băncilor locale elementele și informațiunile de cari au imperioasă nevoe în relaținunile lor comerciale și financiare cu întreprinderile, instituțiile și cu particularii.
Cu toate că vitrinele librăriilor sufăr de o inflație generală de cărți editoriale și cu toate că urmele crizei pe terenul economic sunt încă foarte vizibile, lucrarea de față, prin valoarea și necesitatea ei, reprezintă o adevărată monedă forte, care nu se poate teme de concurență. Anuarul este un auxiliar atât de prețios încât nu se mai poate concepe un birou, oricat de simplu, fără un anuar alături de mașina de scris…”
Iar prefectul C. Ignat îi aducea în cuvântul scris, printre altele: „călduroase mulțumiri…”
La rândul său, senatorul Apostol Popa «ca membru al Senatului și ca fiu al orașului Galați, îmi fac o deosebită plăcere ca pe frontispiciul acestei lucrări monumentale, să înscriu eterna deviză: „Labor improbus omnia vincit”/ „Munca străruitoare învinge totul”».
Și din cuvântul autorului: „Când am luat hotărarea ca, după o pauză de trei ani, să reeditez Anuarul orașului Galați și Jud. Covurlui, verificat, revăzut, corectat și pus la punct după ultimele fluctuații și schimbări ce au avut loc în acest răstimp în cadrul activităței eccnomice, publice și private a orașului, m-am gândit, în primul rând, de a-mi servi concetațenii cu toată puterea de muncă și constiința de care mă simt capabil.”
Anuarul începe cu „Istoricul portului Galați”, de la anul 1451…
După război, celelalte două cotidiane gălățene nu au mai apărut. „Ecoul” însă a reapărut, chiar din luna septembrie 1944 (primul număr este din 16 septembrie 1944), abordând o oarecare orientare de stânga, însă nu suficientă pentru a fi pe placul noului regim instaurat în România.
În numărul ziarului din 27 martie 1946, Radu Volbură scria în editorialul „Lovitura de grație”, îndurerat de „… dezastrul suferit în 1940, datorită catastrofalului cutremur care i-a zdruncinat temeliile, iar mai apoi după și mai înspăimântătoarea urgie a bombardărei, dinamitărei și incendierei lui de către hoardele hitleriste care pedepseau astfel Galații mai mult decât ori care oraș al Țărei pentru actul de le 23 August 1944. Credeam că suferințele Galațiului vor îndreptăți orașul la recunoștința și răsplata Țărei, ce s-ar fi cuvenit pentru marea lui jertfă. Dar… confratele nostru, „Semanlul” din capitală ne anunță printr-o informație lapidară: „Portul Galați fiind distrus de războiu, se fac pregătiri pentru ca vasele străine de mare tonagiu să acosteze la Brăila, care va deveni astfel al doilea mare port maritim al Țărei, după Constanța.”
Mărturisesc că am citit rîndurile de mai sus cu senzația că asistăm la o execuție capitală, unde condamnatul vinovat, nesucombând imediat, după o salvă de foc a plutonului de execuție, un ostaș milos, cu aer de îndurare umană, mai trage un foc în lumina ochilor încă deschiși ai muribundului, acea numită „lovitură de grație”.
Deci, s-a hotărât ca orașul Galați, după ce a fost distrus de războiu, să nu mai fie port maritim, ci să fie pur și simplu un portuleț de talia porturilor Turnu Măgurele, Piua Petrei, Gura Gârliței etc.
Așadar, eri Mărgăritarul Moldovei, Marsilia Orientului, Plămânul Europei, iar mâine un fel de Piua Petrei. Și aceasta pentru ce? Pentru că orașul a fost parțial distrus de hoardele hitleriste la 23 August 1944… »
Și încheia cu încrederea că guvernul va face totuși ceva pentru Galați.
Deja în luna aprilie 1946, cotidianul „Ecoul” publica: „Reconstrucția orașului Galați. Ce s-a discutat și hotărât la consfătuirea Consiliului F.N.D.-ului. Alegerea comitetului de reconstrucție.”
Dar a trecut un an și mai bine și tot nu s-a întâmplat nimic. În numărul LXVIII al ziarului de luni, 2 iunie 1947, Radu Volbură publică editorialul „Un apel și o rugă către fiii fideli ai Galațiului”, referitor tot la refacerea orașului Galați:
„Au venit cu mic cu mare să dea o mână de ajutor, au venit și de la București, s-au făcut întruniri publice când s-au prezentat planuri de o grandoare demnă pentru centrele mari europene. Dar entuziasmul a durat doar câtva timp și el, ca și alte inițiative luate la noi care au fost abandonate. Galațiul continuă să-și profileze aspectul său tragic și desnănăjduit al orașelor distruse de hoardele hitleriste. Trăim cu impresia că cetățenii orașului se complac admirabil în promenada duminicală pe care o fac printre ruine, având impresia că dacă acest decor n-ar mai exista s-ar simți rău. Nu exagerăm când facem această afirmație, de vreme ce auzim ce ne spun cei ce ne vizitează”…
Nu i s-a putut ierta nota critic – asta pentru că nu reușea el să colaboreze pe deplin cu noul regim. Acesta ar fi fost unul din motive. Altul, pentru că „Ecoul” era un titlu de ziar antebelic.
Publicația și-a încetat apariția în anul 1947 – an crucial pentru România, anul care a marcat sfârșitul monarhiei și începutul dictaturii comuniste.
Pe 10 februarie 1947 au fost semnate Tratatele de la Paris, între Puterile Aliate și statele Axei, în care s-au stabilit granițele, Basarabia și Bucovina de Nord fiind cedate Uniunii Sovietice. Atunci a fost marcată și tranziția țării noastre către regimul comunist. Au fost arestați liderii partidului țărănist, iar la 30 decembrie Regele Mihai a fost silit să abdice.
Radu Volbură a părăsit Galațiul și s-a stabilit cu familia la București. Într-un fel, acolo s-a reabilitat, pentru că atunci când l-a întâlnit un gălățean, el lucra la pregătirile tehnice pentru expoziția Muzeului de Istorie a României, din fosta clădire a Poștei din Capitală.
Era în continuare un spirit liber, deschis, vesel. Gălățeanul care îl întâlnise era istoricul dr. Lucian Zeev Herșcovici, pe atunci tânăr absolvent de facultate, iar întâlnirea a avut loc la cantina rituală. Era anul 1970, perioada „liberalizării” și a „reabilitărilor”.
Cei doi au intrat în discuție, iar când Radu Volbură a aflat că vorbește cu un tânăr din Galați, mai ales că îi cunoștea și rudele, i-a spus cine este el și a început să-i povestească și ce i s-a întâmplat după război și de ce a fost nevoit să plece din Galați.
După 23 august 1944 a reluat apariția ziarului „Ecoul” cu o orientare relativ de stânga. În tipografia sa angajase un lucrător comunist, care și scria uneori la acest ziar. „Ecoul” continua să apară, cu toate problemele, și a apărut până în anul 1947, când într-o dimineață, devreme, pe la ora scoaterii ziarului pe piață, cineva i-a bătut în ușă: „Domn` Volbură, domn` Volbură, nu mai apare ziarul, dom`le!”
Reacția directorului a fost: „Ce, mă, ești nebun? Cum să nu mai apară?”
Cel care bătuse în ușă, un tinerel, îi adusese ziarul din acea zi și i l-a arătat. Articolul de fond fusese scris de tipograful comunist, fără știrea lui Radu Volbură, și introdus în pagină tot fără știrea lui, dar semnat de… directorul ziarului, Radu Volbură!
În numele lui se adresa cititorilor, scriind că „și-a realizat idealurile personale” și că „nu mai este nevoie de ziarul său”, așa că el își închide activitatea, lăsând ziarului „Dezrobirea” să continue…
Asta a fost mârșăvia mazilirii unui ziarist de marcă, doar fiindcă fusese proprietarul unui cotidian ce apăruse înainte de război.
Este de închipuit ce șoc a suferit bietul om, ce a fost atunci în sufletul lui când s-a văzut înlăturat prin această manevră odioasă. Nu mai era nimic de făcut. Și-a împachetat lucrurile, și-a luat soția și fiul, care avea atunci 17 ani, și au plecat la București.
Cu timpul, Radu Volbură și-a revenit. și-a păstrat spiritul critic, dar și simțul umorului și nu a comentat mai mult această întâmplare care l-a scos fără replică din joc.
A continuat să discute cu interlocutorul său despre Galați, despre familia acestuia, apoi a trecut firesc la problemele curente pentru el, legate de muzeografie.
Patru ani mai târziu, Radu Volbură a trecut la cele veșnice.
În „România liberă” din 20 iunie 1974 a apărut o știre, prin care soția sa Delcica (Adelina) și fiul său Morel anunțau decesul „după o lungă și grea suferință a celui care a fost VOLBURĂ RADU, ziarist și publicist la Galați”. Înmormântarea avusese loc pe 17 iunie 1974.
Așa s-a încheiat, în scurte cuvinte, viața plină a unui om activ, de excepție, nedreptățit de societatea nou instaurată, dar care a reușit să-și ridice fruntea, să-și întrețină mai departe familia și să supraviețuiască vremurilor potrivnice.
Surse: Relatarea istoricului dr. Lucian Zeev Herșcovici; Camelia Toporaș, Biblioteca V.A. Urechia, Serviciul Referințe, colecția ziarului „Ecoul”, anii 1944-45-46-47 din Biblioteca „V.A.Urechia”, Galați, în special numerele din 27 marie 1946 și 2 iunie 1947; „Anuar general al orașului Galați și al județului Covurlui 1930-1931”, „Anuarul orașului Galați și al județului Covurlui 1936-1938” Blogul IMI PASĂ, Morel.
Violeta Ionescu